Halippa Pantelimon

0
24
Pantelimon Halippa

Ilustru om politic, scriitor, publicist, membru-corespondent al Academiei Române, vicepreşedinte (1917) şi preşedinte al Sfatului Ţării (1918), luptător pentru eliberarea Basarabiei şi unirea ei cu România, apărător consegvent al intereselor românilor basarabeni în anii postbelici.
Crezul său politic mărturisit în toamna anului 1917, la Congresul ostaşilor moldoveni, rămâne şi astăzi actual: „Vrăjmaşii noştri stau la hotare – vrăjmaşi cât frunză şi iarbă, la spatele nostru şi înăuntrul ţării noastre, dar cel mai mare duşman este în mijlocul nostru. Acesta este NEUNIREA.
Fraţii mei! Biruiţi acest straşnic duşman şi noi vom birui totul!”

S‑a născut la l august 1883, în satul Cubolta din judeţul Soroca. Este al cincilea copil, mezinul, în familia dascălului din sat, Nicolae Halippa. Mama sa, Paraschiva, a fost fiica preotului din sa­tul Vozdu, judeţul Soroca.
Şcoala primară o face în satul de baştină, fără a înţelege prea mul­te, limba de predare fiind rusa. „Învăţătorul satului, pe când am învăţat eu la şcoală, era Gheorghe Bârcă, scrie Pantelimon Halippa în Povestea vieţii mele (revista „Patrimoniu”, nr. 1, 1990), care, deşi era moldovean, trebuia să ne înveţe în limba rusească, deoarece limba maternă nu era admisă în şcoală”. Când nu putea memora lecţiile pe de rost, suporta pedepse corpo­rale. Între anii 1893 şi 1898, învaţă la Şcoala Spiri­tuală din Edineţ; în primul an, din cauza necunoaşterii limbii ruse, nu este admis în clasa I, ci în clasa pregătitoare. Astfel, învăţătura la Şcoala Spirituală din Edineţ a durat cinci ani, în loc de patru. Urmează apoi Seminarul Teologic din Chişinău (între anii 1898 şi 1904). În şcolile din Basarabia a învăţat numai în ruseşte. N‑a învăţat nici o iotă în limba maternă, nu a studiat istoria şi literatura neamului românesc. „Aceasta era politica statului imperialist rus: să ne rusifice sau să ne lase ignoranţi în ale culturii”, nota mai târziu Pan Halippa.
Nu‑l atrage însă carierea de preot şi după termi­narea Seminarului Teologic se înscrie la Facultatea de Ştiinţe Naturale a Universităţii din Dorpat (azi – Tartu, Estonia), singura facultate din Rusia ţaristă care primea şi absolvenţi ai seminariilor teologice.
Eliminat din universitate pentru activitate revo­luţionară (1905), revine acasă, apoi la Chişinău. Aici, împreună cu Vasile Stroescu, Ion Pelivan şi alţii, pune bazele mişcării naţionale. Participă la editarea zia­rului „Basarabia”, prima publicaţie în limba română editată la Chişinău. Această publicaţie, care apărea sub îndrumarea lui Emanuil Gavriliţă şi Ion Pelivan, se subintitula gazetă naţională demo­cratică. Primul număr al ziarului apare la 24 mai 1906, iar ultimul – la 11 martie 1907, în care se publică imnul naţional Deşteaptă‑te, române. Publicarea poeziei lui Andrei Mureşanu a servit drept motiv pentru închiderea ediţiei. Urmărit de autorităţi, fuge peste Prut, unde află că Emanuil Gavriliţă a fost arestat.
Redacţia ziarului, inclusiv Pantelimon Halippa, cerea ca pământul să fie dat poporului care îl mun­ceşte, drepturi pentru populaţia băştinaşă, şcoli na­ţionale în limba maternă. Totodată, susţinea folo­sirea limbii române în biserică, în instanţele de jude­cată şi în celelalte instituţii locale. Cerinţa de bază era: autonomie administrativă (desîneocârmuire).
Între anii 1908 şi 1912, studiază la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi, secţia istorie‑geografie. A avut ca profesori pe istoricul A.D. Xenopol, geo­graful R. Râşcanu, Matei Cantacuzino, A. Philippide, G. Ibrăileanu şi C. Stere. La Iaşi începe colaborarea cu presa locală şi în special cu „Viaţa românească” unde, din 1910, îngrijeşte o rubrică permanentă, intitulată Scrisori din Basa­rabia. În materialele publicate aduce în atenţia publică probleme im­portante ca utilizarea limbii române în şcolile din Basarabia, crearea unei noi pături de intelectuali, cota românilor în rândurile funcţionarilor din Basarabia. În 1912, când se împlineau o sută de ani de la răpirea Basarabiei de către Rusia ţaristă, scrie o scurtă schiţă istorică despre provincia dintre Prut şi Nistru.
După absolvirea facultăţii, revine în Basarabia considerând că prezenţa sa aici este mai necesară. Într‑adevăr, începând cu 1913, face parte din cercul care editează revista, apoi, din 1914, şi ziarul „Cuvânt moldovenesc”.
În 1917, devine director al ziarului şi al revistei „Cuvânt moldovenesc”. În această calitate sau ca invitat, participă, cel puţin cu condeiul, la toate acţiunile cu caracter naţional ce se precipitau în Basarabia: formarea Parti­dului Naţional Mol­dovenesc, care pleda pentru autonomia admi­nistrativă, juridică, bisericească, şcolară, economică a Basarabiei (a fost ales secretar al PNM); Con­gresul învăţătorilor, unde împreună cu Vladimir Herţa insistă pentru şcoala naţională în limba română, Congresul cooperatorilor, Adunarea osta­şilor moldoveni din Rusia, ţinută la Odesa la 18 aprilie, Congresul clerului de la 20 aprilie, Congresul ţăranilor, la care este ales delegat pentru Congresul ţărănesc panrus.
Participă la Congresul învăţătorilor moldoveni (20–25 mai 1917), la care se decide naţionalizarea învăţământului din Basarabia şi introducerea alfa­betului latin în locul celui rus. La 20 octombrie 1917 este cooptat, prin hotărârea Congresului militarilor mol­doveni, în Biroul de organizare al Sfatului Ţării.
La prima şedinţă a Sfatului Ţării (21 noiembrie 1917) este ales vicepreşedinte al legislativului basa­rabean, funcţie pe care o deţine până la 25 noiembrie 1918, când este ales preşedinte al Sfatului Ţării. La 2 decembrie 1917, Pantelimon Halippa redactează şi citeşte de la tribuna Sfatului Ţării declaraţia prin care Basarabia este proclamată republică moldo­venească autonomă, iar la 24 ianua­rie 1918, data fiind aleasă tot de el, republica moldovenească autonomă îşi proclamă independenţa.
La 27 martie (9 aprilie) 1918 îl găsim în prezidiul şedinţei, în cadrul căreia Republica Democratică Moldovenească, prin votul Sfatului Ţării, se uneşte cu patria-mamă – România. La această şedinţă istorică a votat pentru unirea Basarabiei cu ţara.
La 30 martie o delegaţie a Sfatului Ţării, condusă de Ion Inculeţ, Pan Halippa şi Constantin Stere, a înmânat, la Iaşi, regelui României actul unirii Basarabiei cu statul român.
În şedinţa Sfatului Ţării din 27 noiembrie 1918, Pantelimon Halippa este ales preşedinte al Sfatului Ţării, funcţie pe care o deţine până la 18 februarie 1919. Sub preşedinţia sa se votează legea despre reforma agrară în Basarabia – lege care, pentru perioada respectivă, a fost cea mai democratică din lume – şi unirea necondiţionată a Basarabiei cu România, document aproape la fel de important ca şi actul unirii de la 27 martie 1918.
La 28 noiembrie 1918, în fruntea unei delegaţii de basarabeni, participă la Congresul General al Bucovinei, for la care se votează unirea necon­di­ţionată a Bucovinei cu România, iar la 1 decem­brie 1918 îl găsim la Alba Iulia, unde participă la Marea Adunare Naţională care a decis unirea româ­nilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Mara­mureş cu Regatul României.
În 1919, funcţionează ca profesor secundar de istorie‑geografie la Şcoala Normală din Chişinău. În acelaşi an, în august, participă la războiul din Ungaria.
După dizolvarea Sfatului Ţării, a fost deputat şi senator în Parlamentul României Mari în toate legislaturile, începând din 1918 şi până în 1944. A fost ministru al Basarabiei în mai multe guverne (1919–1927), ministru al Lucrărilor Publice şi Co­municaţiilor (1927, 1929–1930) şi ministru al Sănătăţii (1930), ministru de stat (1929–1930, 1932, 1933).
A fondat Universitatea Populară din Chişinău, a organizat Conservatorul din capitala Basarabiei, a întemeiat Societatea de editură şi librărie „Luceafărul” din Chişinău, Societatea scriitorilor şi publiciştilor basarabeni (24 martie 1940).
La 15 octombrie 1918 a fost ales membru‑co­respondent al Academiei Române. Membru al Uniunii Scriitorilor din România.
În noaptea de 5 spre 6 mai 1950, este arestat şi dus la Ministerul de Interne. Aici, timp de o noapte, a fost încarcerat în celula 43, de la subsolul clădirii. Spre închisoarea din Sighet, a fost transportat în aceeaşi dubă cu Constantin C. Giurescu, Napoleon Creţu, Radu Portocală, Gheorghe Vântu, Ion Mano­lescu‑Strunga, Gheorghe I. Brătianu, Constantin Dinu Brătianu şi alţii.
Îndură ororile temniţelor comuniste din România până în 1952, an în care este predat autorităţilor sovietice. La vârsta de 69 de ani, un tribunal militar din Chişinău îl condamnă la 25 de ani muncă silnică în Siberia pentru vina de a fi fost „trădător al ţării sovietice”.
În urma morţii călăului de la Kremlin (5 martie 1953) a slăbit regimul de detenţie din URSS. „Norocul meu a fost că Stalin a murit şi eu am fost readus în ţară, după 3 ani de muncă grea, dar foarte utilă pentru deţinuţi, căci am condus în exilul meu serviciul sanitar din 11 lagăre, curăţându‑le de murdărie şi infecţii, şi insecte, şi organizând ore de petreceri intelectuale: citiri comune, coruri, re­dactarea gazetei de perete, adunare de folclor şi altele.” (Iurie Colesnic, Basara­bia necunoscută, vol. I, Chişinău, 1993, p. 77). Din adâncurile si­beriene adresează memorii ambasa­dorului Româ­niei la Moscova, Iorgu Iordan, în care repetă de fiecare dată: „Subsem­natul… neam de neamul meu români … mă aflu în Siberia, condamnat de un tribunal sovietic. Înţeleg să fiu pedepsit pentru vreo nelegiuire de ţara mea, prin legile ţării mele. Dar dacă mă aflu aici întreb: de când Siberia este colonie românească?”
În 1955 este amnistiat şi se înapoiază în ţară. Este condamnat de autorităţile române şi deţinut în închisoarea din Gherla până în 1957, când revine la Bucureşti.
S‑a stins din viaţă la 30 aprilie 1979, la Bucureşti, la vârsta de 96 de ani. A fost înmormântat la cimitirul de la mănăstirea Cernica, locul de veşnică odihnă a mai multor fruntaşi basarabeni.

Pantelimon Halippa despre UNIRE:

,,Unirea – ce cuvânt miraculos care pentru mulţi şi într-un trecut nu aşa de depărtat era numai un vis, care abia şi-l puteau închipui. Unirea, în tainele sufletului poporului românesc, mai mult ca la oricare popor – are semnificarea unui ţel final, este idealul după care visează orice bun român, este stadiul istoric, după ajungerea căruia, numai, neamul românesc va putea să-şi desfăşoare forţele sale morale, va putea da lumii civilizate tributul său cultural…De aceea întreaga viaţă românească, în toate manifestările sale, este străbătută de obsesia vecinicului gând al Unirii.
La noi, în Basarabia, Unirea de asemenea a cuprins toate inimile. Toţi simt aceeaşi necesitate sufletească de a ne strânge sub acelaşi acoperiş; unii sunt mai arzători, alţii cumpănesc mai cu greutate acest fapt istoric şi doresc ca el să fie făcut astfel ca să nu dea loc la neînţelegeri, nici la neplăceri şi ca poporul moldovean din Basarabia să capete prin Unire drepturile şi fericirea la care râvneşte (…).

Oricare ar fi modalităţile, unirea trebuie să se facă, aceasta este părerea care predomină şi zbuciumă toate sufletele moldovenilor conştienţi din Basarabia.

Cum să se facă şi de către cine? Aceasta este o chestiune accesibilă de discuţie. (…) Faptul Unirii este un act istoric de cea mai mare importanţă şi el va trebui efectuat cu seriozitatea cerută de un eveniment aşa grandios, Precum Unirea Moldovei cu Ţara Românească s-a făcut cu acea sfinţenie cugetată şi patriotică care a arătat şi a pecetluit importanţa ei istorică, tot astfel şi acum unirea trebuie să fie înconjurată şi adusă la îndeplinire cu organe şi împrejurări menite să treacă în istorie. Constituanta, fiind organul care reprezintă voinţa întregului norod din Basarabia, este cea mai îndrituită să facă şi actul de aşa capitală importanţă, al unirii.

Oricare ar fi modalitatea prin care se va face unirea, un lucru trebuie avut în vedere, că întreg poporul să fie părtaş al acestui eveniment istoric şi să fie făcut cu chibzuinţă pentru că poporul moldovean şi toate naţionalităţile ce locuiesc în Basarabia să întrevadă perspectivele şi garanţia unei vieţi politice libere şi aducătoare fericirii pornite de revoluţia din 1917.” ( pentru ,,Mişcarea” din 21 martie 1918);

Autor: Ion Negrei
Sursa: Literatura şi Arta

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ