HR Patapievici: Despre patriotism, în legătură cu Republica Moldova

1
25

Republica Moldova este pentru noi o piatră de încercare pentru că în atitudinea noastră confuză faţă de ea se oglindesc necruţător fracturile conştiinţei noastre naţionale”.

Când scriu acest articol (29 iulie, ora 16.00) nu există încă estimări ale votului din Republica Moldova.

Ştim că prezenţa la vot este masivă (până la ora 14.00, la Chişinău se prezentaseră la urne puţin peste 40% dintre cetăţeni, iar pe întregul Republicii Moldova peste 30%). Ştim că mobilizarea represivă este excepţională (ştim, între altele, că au fost semnalate transporturi ruseşti cu echipament poliţienesc). Ştim că sunt zone în care autorităţile locale îi îndepărtează pe cetăţeni de la urne (relatare Cristian Preda, europarlamentar), că acreditarea observatorilor a fost tendenţioasă şi că românii, când nu vin sub acoperire europeană, sunt discriminaţi şi intimidaţi.

Intervievat la urna de vot, preşedintele Voronin a ţinut să notifice României că trebuie „să renunţe la trecutul ei istoric”. Judecând după mobilizarea electoratului, toată lumea simte că ceva important se tranşează în Republica Moldova, acum. Între dizolvarea parlamentului în iunie şi reluarea de acum a alegerilor, pare că un proces ireversibil de descompunere s-a amorsat în măruntaiele Leviathanului moldovenesc.

Puterea se destramă. Deţinătorii tradiţionali încep să înţeleagă că nu mai pot juca după vechile reguli, iar deţinătorii ocazionali pierd priza directă asupra alegătorului pavlovian. Cu toţii simt că ceva se clatină în capacitatea lor de a domina şi electoratul, şi scena politică. Un aer de lichidare adie prin secţiile de votare din Republica Moldova. Proaspăt ori fetid, în funcţie de nările care îl percep.

De douăzeci de ani, pentru noi, românii din ţară, tot ce se întâmplă în Republica Moldova este o dureroasă piatră de încercare. Ca stat independent, Republica Moldova este, fireşte, o chestiune de politică externă. Dar ca parte a istoriei noastre, Basarabia este o rană. Rana îi ajută pe patrioţii de profesie să peroreze şi să nu se simtă vinovaţi că nu fac nimic. Iar conştiinţa rănii contribuie masiv la incapacitatea responsabililor noştri de a gândi limpede chestiunea de politică externă.

Când nu ne costă nimic să spunem orice, gândim că Republica Moldova este Basarabia; când faptele ne somează la realism, ne scuzăm că nu facem nimic gândind că Republica Moldova nu mai este Basarabia.

Republica Moldova este pentru noi o piatră de încercare pentru că în atitudinea noastră confuză faţă de ea se oglindesc necruţător fracturile conştiinţei noastre naţionale. În fond, problema „Republica Moldova” ridică problema patriotismului nostru. Nu al lor, al nostru.

Încă din secolul al XIX-lea, la noi trece drept patriot „patriotul naţionale”, adică omul care ştie să-şi verbalizeze viforos iubirea de ţară. Patriot nu este cel care face, ci cel care declară, declamă şi proclamă. A fi patriot, la noi, a ajuns să fie o abilitate pur verbală, care nu implică nici responsabilităţi, nici datorii, nici măcar obligaţia de a fi adecvat.

Patriotismul nu se dovedeşte prin acte, ci prin declaraţii fierbinţi. Numai aşa oameni perfect nocivi precum Nicolae Ceauşescu ori Corneliu Vadim Tudor au putut trece la noi drept patrioţi: pentru că, indiferent de faptele lor (scandaloase şi antipatriotice), amândoi au ştiut să-şi verbalizeze dragostea de ţară în conformitate cu vulgata bunului român: s-au exprimat conform şi în privinţa lui Eminescu, şi referitor la voievozi şi cât priveşte virtuţile poporului român. La fel este şi cu patrioţii noştri de azi: la problema Republicii Moldova nu au răspuns – au doar tăceri, când e nevoie de dis cursuri, şi doar discursuri, când e nevoie de fapte ori idei.

Ori de câte ori Republica Moldova s-a mişcat, patrioţii de profesie au miorlăit (nu prea tare, că toate ataşamentele lor solide rămân socialiste, adică ruseşti), iar oamenii politici au tăcut. Încurcaţi? Uşuraţi? Putem doar bănui. Cum politicienii îşi fac scrupule numai în legătură cu indignările opiniei publice, tăcerea lor s-a bazat, cu evidenţă, pe complicitatea ei.

Atunci când politicienii îşi permit să tacă într-o chestiune de care opinia publică se declară îngrijorată înseamnă că ei ştiu că opinia publică ştie că împăratul e gol. Dincolo de patriotismul verbal, de rigoare la noi în tot timpul, nici opinia publică nu ştie ce să facă – nici cu Basarabia, nici cu Republica Moldova. Dacă politicienii nu s-au simţit obligaţi să aibă o politică clară faţă de Republica Moldova, este pentru că nici opinia publică nu e animată de un sentiment comun limpede faţă de Basarabia.

Pe scurt, nu ştim ce înseamnă să fim patrioţi în chestiunea Republicii Moldova. Pur şi simplu
, nu ştim. Împreună: responsabili politici şi opinie publică. Prin extensie, întrebarea care atârnă deasupra capetelor noastre, şi la care nu avem răspuns în ciuda celor câteva instituţii subfinanţate pe umerii cărora statul a abandonat această sarcină, este: suntem noi patrioţi în chestiunea românilor de pretutindeni? Ştim să fim? Răspunsul e nu.

Atitudinea noastră confuză şi oportunistă faţă de Republica Moldova este dovada vie
că societatea românească funcţionează inerţial într-o formulă de patriotism care suferă de trei handicapuri majore: e incapabil să devină politică de stat; e prost echipat să se transforme în liantul unei conştiinţe naţionale moderne; e contraproductiv când devine politică şi produce efecte antinaţionale când se ia în serios.

Se pare că asimilarea în conştiinţa publică românească a problemei ridicate de Republica Moldova este o etapă obligatorie în maturizarea societăţii noastre. Atât patriotic, cât şi civic – pur şi simplu.

Autor: Horia Roman Patapievici
Sursa: EVZ

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ