Igor Cașu: Comparație între cele două anexări – anii 1812 și 1940

0
44

La 200 de ani de la ocuparea Basarabiei de catre Rusia (stıl vechi, 28 mai 1812), e cazul să ne întrebăm ce efecte a avut anul 1812 asupraistoriei provinciei dintre Prut şi Nistru şi să facem o comparaţie cu cea de-a doua ocupaţie, sovieto-rusă, din 1940.

În primul rând, la 1812 Rusia ţaristă anexează un teritoriu care aparţine Principatului Moldovei, dar pretinde că acesta aparţinea Turciei. Prin comparaţie, la 1940, URSS ocupă provincia pretinzând că aceasta e locuită în majoritate de ucraineni, deci invocă dreptul etnic. Asta deşi propaganda sovietică interbelică e dominată de discursul „eliberării moldovenilor de sub jugul social şi naţional al boierilor români”.

De fapt, şi într-un caz şi în altul, se invocă „dreptul sabiei” (în 1940 se spune în ultimatum că România ar fi rupt Basarabia de la URSS, deci se invocă principiul continuităţii Rusiei tariste – URSS, aceasta din urmă fiind creat abia în 1922). Politica celor două regimuri în Basarabia diferă dacă ne referim la maniera în care au fost cooptate elitele locale la actul de guvernare a provinciei.

După 1812, Scarlat Sturdza este singurul guvernator român al provinciei (până în 1813) – aflat demult, e drept, în serviciul ţarului. După 1940, primul basarabean care conduce RSSM e numit abia în 1980 – Simion Grossu (originar din Satu-Nou, Ismail). Al doilea e Petru Lucinschi, din noiembrie 1989. Ceilalţi erau de peste Nistru, din Transnistria sau moldoveni rusificaţi din Ucraina, precum Ivan I. Bodiul (1961-1980).

Dacă după 1812, până în 1821, Rusia ţaristă recunoaşte titlurile nobiliare şi privilegiile care decurg de aici, după 1940 titlurile (inclusiv cele ştiinţifice, de studii superioare, care constituie, după Bourdieu, un nou criteriu de selecţie a elitelor moderne) nu numai că nu sunt recunoscute, dar constituie un handicap. Posesorii acestora sunt susceptibili de a fi etichetaţi şi majoritatea chiar sunt declaraţi „duşmani ai poporului”, adică paria.

Limba romană e persecutată de ţarism şi chiar interzisă în serviciul divin şi în şcoli în a doua jumătate a secolului al 19-lea, mai ales pe fondul Unirii Principatelor. În RSSM, limba majorităţii, numită moldovenească şi trecută la alfabet chirilic, este promovată în şcoli şi presă, dar în realitate rusa domină spaţiul public, e unica limbă acceptată la şedinţele partidului, ale guvernului, şi tinde să devină unica limbă a învăţământului superior şi a ştiinţei.

Din punct de vedere economic, Basarabia a rămas o provincie subdezvoltată a Imperiului ţarist. După 1940, economia RSSM beneficiază de investiţii importante din partea Moscovei, dar preţul plătit e foarte scump: economia e subordonată intereselor centrului, care trimite cadre proprii, ruşi şi ucraineni în special, cărora li se acordă privilegii în ceea ce priveşte obţinerea spaţiului locativ şi altele (o colonizare voalată). Între timp, cadrele locale sunt trimise în Rusia şi alte republici, ceea ce nu este decât o formă mascată de deportare, de tip soft.

Un rol important în redeşteptarea identităţii naţionale, româneşti, îl au în secolul al 19-lea studenţii basarabeni care studiază mai ales după 1898 în universităţile imperiului, la Dorpat (Tartu), dar şi Kiev, Moscova, Odesa. Elitele româneşti se reproduc în RSSM în ciuda strădaniilor regimului de a educa o elită obedientă: momentul-cheie îl constituie reabilitarea clasicilor literaturii române în anii 1950. Anume această elită va cere revenirea la alfabetul latin în 1965, apoi în 1989, de la care vor urma şi celelalte revenidicări culturale şi politice care au legitimat desprinderea de URSS în 1991.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ