În Basarabia, miracolul anului 1989 a fost poporul

0
15


Deşi este profesor universitar, critic literar, poet, eseist, Andrei Ţurcanu desfide rolul intelectualilor basarabeni în timpul evenimentelor din anul 1989. Repetă întruna că po­porul, cei mulţi, a fost miracolul acelor vremuri. Nu i-a plăcut rolul de observator, ci a acţionat fie de la tribună, fie din culise. A organizat multe mitinguri, dar a avut grijă să evite mereu vărsările de sânge.

Actualmente profesor la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” din Chişinău, Andrei Ţurcanu a rememorat pentru Jurnalul Naţional câteva momente fierbinţi din anul renaşterii naţionale de dincolo de Prut.

S-a ridicat dintre zecile de mii de participanţi la demonstraţiile de-atunci. S-a remarcat, cum altfel?, de la tribună, printr-o intervenţie concisă împotriva Partidului Comunist din Uniunea Sovietică. „Mai răbdăm noi hidra asta cu 18 milioane de capete sau începem să tăiem cap cu cap?”, a întrebat Andrei Ţurcanu mulţimea la un miting. „Nu!”, i s-a răspuns atunci. Iar următorul pas a fost alegerea sa în conducerea patrioţilor de peste Prut, într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor. Din sala plină, fiecare a propus pe cine a vrut. Andrei Ţurcanu l-a votat pe profesorul Moşanu. La rândul lui, a fost ales de un student. Apoi, din postura de fruntaş al Frontului Popular, a organizat multe dintre manifestaţiile aproape duminicale din centrul Chişinăului. Ziua era la tribună, noaptea, în casele conspirative, cărând baloţi cu fluturaşi împreună cu Nicolae Negru.

ÎN SCENĂ APARE SNEGUR
I-a cunoscut îndeaproape pe no men claturiştii moldoveni. A asistat astfel şi la debutul lui Mircea Snegur în vâltoarea evenimentelor memorabile din anul 1989.

„Prim-secretar era Simion Grossu, îşi aminteşte profesorul Ţurcanu. Ne-am întâlnit de câteva ori în cadrul şedinţelor comune dintre Frontul Popular şi condu cerea republicii. O dată chiar ne-a spus, la o întrunire la care mai erau Guţu şi alţii, dar lipseau ruşii: «Suntem între ai noştri, haideţi să ne înţelegem». Atunci, de vreo patru-cinci ori s-a referit la rusofoni numindu-i rusofobi. Ăsta era nivelul lui… Marele lui păcat era însă altul. Era fricos şi laş peste măsură. Mai era şi V. Pşenicinikov, secretarul 2 al Comitetului Central, care era omul sovieticilor. Ăştia, în general, erau trimişi de la Moscova. Se spunea că era omul cu pistolul. În acea perioadă a apărut în arenă şi Mircea Snegur. Se făceau nişte mitinguri la Teatrul Verde. Discuţiile erau în toi, iar la un miting a venit şi el. Se discutau problemele limbii. Printre participanţi era şi generalul Ion Costaş, pe care l-am întrebat dacă el cunoaşte pe cineva de încredere printre liderii de partid. El mi-a zis: «Da, este Mircea Snegur.» Eu am condus mitingul. Lângă mine erau Mircea Snegur şi A. Mocanu, despre care ştiam că e împotriva limbii. Despre Snegur nu ştiam nimic. L-am împins să vorbească primul pe Mocanu, fără să spun ceva. Lumea era tare înfierbântată. Au început să strige toţi: «Jos Mocanu!» M-am apropiat de Snegur şi i-am zis: «Spuneţi aşa. În primul rând îi salutaţi ceremonios. Bună ziua, vă salut! După asta spuneţi că problema limbii este o problemă pentru noi toţi, pentru Moldova, dar este o problemă ştiinţifică, aceasta trebuind să fie rezolvată de Academie, de savanţi.» Şi a ieşit şi a zis aşa. Au pornit toţi atunci: «Mircea Snegur şi poporul!»”. Întâmplarea este confirmată şi de cel care a devenit ulterior preşedintele Republicii Moldova. În volumul memorialistic „Labirintul destinului”, Mircea Snegur îi atribuie lui Andrei Ţurcanu şi alte merite. Printre altele, criti cul literar l-a convins să apeleze la un consilier pentru redactarea discursurilor.

BĂTĂLIA PENTRU PMAN
Devenise o tradiţie ca mitingurile românilor să se desfăşoare în Piaţa Biruinţei, rebotezată din 27 august 1989 Piaţa Marii Adunări Naţionale. Şi acest drept l-au cuce rit prin „luptă” frontiştii. Iar adversari au fost, ca de atâtea ori în acele vremuri, activiştii de la Interfront, grupare politică de opoziţie faţă de reformele în favoarea limbii şi alfabetului. „A vrut şi Interfrontul să organizeze demonstraţii în piaţa unde ne strângeam noi, spune Ţurcanu. Au fost discuţii la noi în comitet dacă să îi lăsăm sau nu. Mihai Ghimpu a propus să procedăm democratic, ca balticii, şi să îi lăsăm, dar să ne arătăm dispreţul faţă de ei şi să ne întoarcem cu spatele. Eu, mai radical, am zis nu. Pentru că ruşii noştri nu erau ca ruşii balticilor, şi nici noi moldovenii ca letonii şi ceilalţi. Băieţii au cumpărat tot ce era necesar să facă zgomot: tobe, fluiere. Am gândit că vor veni şi, ca să nu existe băi de sânge, eu am spus să ne organizăm în piaţă. Am dat ordin să se facă un cerc, să se lege de mâini. S-au format cinci cercuri. S-a creat o fortăreaţă închisă în mijlocul pieţei. Veneau şi cei de la Interfront, parcă îi văd, cu nişte steaguri cu beţe lungi, dornici de confruntare. Aici s-au lovit de cercurile noastre. S-au oprit. Când au încercat liderii lor să cuvânteze, ai noştri au început să sune din fluiere şi să bată din tobe. Nu se auzea nimic, deşi aveau portavoci. Până la urmă au închis mitingul şi au plecat acasă. Au continuat să demonstreze undeva la marginea oraşului, pe Stadionul Dinamo care aparţinea Ministerului de Interne. Acolo au rămas.”

O PROVOCARE EŞUATĂ
Andrei Ţurcanu îşi aminteşte şi de provocările Kremlinului. Nu de puţine ori, discursul preşedintelui Gorbaciov, favorabil reformelor, era înlocuit de ordinele dure ale comandanţilor sovietici, de zgomotele şenilelor şi de zăngănitul Kalaşnikoavelor. „La un moment dat, de la centru, cred, de la Moscova, a venit un ordin. Eu cred că au vrut să întoarcă perestroika, să provoace o baie de sânge ca să dea o lecţie. Timp de o săptămână în Piaţa Biruinţei au fost pregătiri. Veneau soldaţi din Moscova, Viniţa, tanchete, maşini, soldaţi cu câini. Era plin cartierul de forţe speciale. Era evident că se pregătea un măcel. Ne-am întâlnit în ajun, la mişcare. Să venim sau nu în piaţă, aşa cum procedam în fiecare sfârşit de săptămână aproape? Unii erau pentru, alţii contra. Anatol Şelaru, care era preşedintele Cenaclului Mateevici, a fost pentru, ţin minte. Mitingul l-am condus tot eu. A fost o zi întreagă de batjocură. Eu vorbeam cu fler, cu ironie, râdea lumea în hohote. Ţin minte că la un moment s-a pierdut în mulţime un copil. Eu l-am luat în braţe, l-am ridicat în sus şi am spus: «Îl găsiţi la lozinca Vrem lideri noi!». Era o ploaie măruntă atunci. Seara, oamenii s-au pornit acasă liniştiţi. Eu am trecut pe la Comitetul Central, unde toţi aşteptau să se întâmple ceva. Venise un colonel din Moscova, care fierbea, după cum am aflat apoi de la cineva din interior. «Unde sunt porcii ăştia? Aţi spus că vin şi nu au venit!», spunea întruna. Dar nu s-a întâmplat nimic grav atunci.”

La 20 de ani de la evenimentele care au schimbat istoria Republicii Socialiste Sovie tice Moldoveneşti, anunţând independenţa de mai târziu, profesorul Andrei Ţurcanu caracterizează gorbaciovismul drept o idee romantică. „Nu a ieşit nimic din perestroika şi glasnost, pentru că nu s-au luat în consi derare sentimentele naţionale, mai crede Ţurcanu. Ideea naţională a fost spiriduşul care s-a ascuns în buturugă. Mi-e greu să explic entuziasmul de atunci. Lumea se săturase de tot ce era în Uniunea Sovietică. Voiau alt aer, altceva. În elita de partid nu au fost oameni naţionalişti. Iar noi cei de la Frontul Popular eram lipsiţi de experienţă politică. Aşa că miracolul anului 1989 a fost poporul. Frontul, de fapt, a fost colbul care era lăsat în urma coloanei de oameni care mărşăluiau.”

Sursa: Jurnalul Naţional

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ