Între Costuleni rămâne doar Prutul

2
82

Sârma ghimpată dintre comuna românească şi cea din Republica Moldova este pusă la pământ, după câteva decenii în care neamurile aflate de-o parte şi de alta s-au rupt aproape cu totul.

De vină au fost stăpânirile şi inundaţiile, nu se ştie care a venit cu furie mai mare. Cică până la 1812, când Basarabia a trecut în Imperiul Rus, era un singur sat Costuleni, care avea case pe ambele maluri ale Prutului. Aşa zic, cel puţin, istoricii basarabeni.

Se mai spune că desele revărsări au mutat casele tot mai departe de râu, împrăştiindu-le pe ambele maluri. O parte dintre cei mutaţi ar fi înfiinţat, după aceea, satul românesc de azi, ceilalţi s-au dus în stânga, în Basarabia.

Pentru că nu avea timp de mărunţişuri, Uniunea Sovietică a ridicat 360 de kilometri de sârmă ghimpată la graniţa cu România. De după gard, peste apa Prutului, neamurile s-au strigat o vreme, s-au mai căutat. Au trebuit însă să-şi vadă şi de viaţa lor, să facă nunţi, să crească mulţi copii şi să moară.

Gospodarul Mihăiţă Butnaru (66 de ani), din comuna Costuleni (raionul Ungheni) zice că nu-i târziu nici acum pentru revederi, când stăpânirile s-au schimbat, iar stâlpii gardului sunt putrezi şi cad uşor sub topoarele grănicerilor.

Planul unei profesoare

Să tot fie vreo oră şi jumătate cu maşina de la Costuleniul basarabean până la cel din România. Treci printre case îngrijite, cu garduri verzi şi albastre, apoi prin Ungheni, mai e şoseaua şerpuită până la Iaşi şi de dincolo de oraş.

Dar nu-i aşa simplu în toate cazurile: la Vama Sculeni, de exemplu, cetăţeanul Republicii Moldova trebuie să prezinte felurite acte şi să arate apoi că are la el cei 500 de euro ceruţi de Uniunea Europeană.

Iar asta ţine, deocamdată, în loc planul profesoarei de istorie şi geografie Valeria Popa din Costuleni (judeţul Iaşi), actualmente pensionară. Are totul în minte încă din 2007, de când a vizitat localitatea geamănă împreună cu o delegaţie din comună, condusă de primarul Dumitru Harabagiu. „Suntem ultima generaţie care am putea întregi cele două maluri ale Prutului. Cei ce vin după noi au deja alte preocupări şi nu prea ştiu ce s-a întâmplat cu strămoşii lor”, spunea cu acea ocazie primarul Costuleniului românesc.

Pentru Valeria Popa, întregirea asta trebuie să înceapă frumos, cu un autocar plin de elevi şi de bătrâni din Costuleniul celălalt, cu îmbrăţişări şi cu strângeri de mână.

MALUL STÂNG

Moş Mihăiţă Butnaru ar vrea să se scalde în Prut

Pentru ca moş Mihăiţă Butnaru să-ţi zică povestea promisă, trebuie să te ia cu binişorul din grădină, acolo unde te minunezi de stupii lui pictaţi cu berze şi flori. Vei intra în bucătărie, iar tanti Zena îţi va lua încălţările şi le va pune lângă plita fierbinte, la uscat. Cât Mihăiţă Butnaru îţi va zice povestea lui, tanti Zena va învârti în mâncare. Bătrânul va opri mai întâi radioul portabil de pe raft – la care nişte oameni tocmai zic că dărâmarea gardului de sârmă era inevitabilă -, apoi se va aşeza pe un scaun, aproape de geam.

Îţi va zice mai întâi că mama lui e din dreapta Prutului, că ştie de la ea şi de la alţii mai bătrâni că înainte de război viaţa era bună, că oamenii cărau sacii la moară în Iaşi, că se duceau şi se scăldau în Prut după o zi de muncă şi iarna treceau chiar râul de pe un sloi pe altul, după lemne, făceau din ele plute.

Istoria lui Mihăiţă Butnaru trebuie zisă, dar nu mai trebuie trăită niciodată. „După ce au pus ruşii graniţa, umblau grănicerii călare pe cai. Nu era încă sârmă, nu era nimic. Şi-apoi ţin minte că la marginea satului, pe malurile Prutului, erau case. O fată de pe aici s-a căsătorit şi s-a dus pe partea cealaltă. Şi când au venit ruşii şi au pus graniţa, neamurile vorbeau peste Prut. O întreba mama pe fată: «Ce mâncare faci?». «Iaca nişte fasole, că n-am ce». Dar oamenii din partea asta erau mai gospodari, aveau vacă, aveau oi. Şi lui maică-sa îi era jale de ea: «Ţi-aş da o căldare de lapte pentru copii. Dar cum să-ţi dau?». Istoria asta mi-a rămas în inimă de atunci”.

O aşteptare cam lungă

Aşa au fost vremurile: podurile au căzut, ruşii au zis apoi că Prutul se umflă, că e pericol de inundaţii şi că, prin urmare, casele de lângă apă trebuie demolate, iar ghimpii au împânzit Prutul. Însă lumea a continuat să se strângă lângă mal, fie şi pentru o vorbă din partea cealaltă. „Mai tare ne interesa dacă cel de dincolo de Prut ştia neamuri. Se ducea omul şi-i anunţa: «Vezi că o să vină Mihai de pe partea cealaltă». Dar dacă ne auzeau grănicerii, era gata, nu mai aveai ce căuta acolo”, povesteşte bătrânul.

Neamurile i s-au împrăştiat prin toată România, are chiar un văr drept pe care nu l-a văzut niciodată. Şi totuşi au trecut dincolo: prin ’72, la o înmormântare, în ’88, când au luat maşina şi s-au întâlnit cu nişte verişori, sau în ’90, când s-au împrietenit cu familia unui ofiţer ieşean la Podul de Flori şi au fost în vizită la ei. Cam pe-atunci au văzut şi mănăstirile din nordul Moldovei, Curtea de Argeş şi s-au minunat de munţi.

Au trecut 20 de ani, şi moş Butnaru îi mulţumeşte lui Dumnezeu că a ajuns să vadă cum dispare sârma: „Am 66 de ani şi am trecut peste toate, dintr-un veac în altul. Ne bucurăm mult. Parcă aşteptăm din zi în zi să ne putem duce la Prut să ne scăldăm, să prindem un peşte acolo”.

Tanti Zena îi taie puţin din avânt: „Cred că tot o să fie vreo regulă, ceva, n-o să dea voie aşa, care cum vrea”. Moş Mihai: „O să fie pe ore, de exemplu. E greu de spus, dar eu parcă văd că o să se limpezească treburile”. Pe scaunul din faţa ta, Mihăiţă Butnaru întinereşte întruna, până ajunge la vârsta unui băiat care, la vremea lui, n-avea voie să se scalde în Prut.

OPTIMIST. Mihăiţă Butnaru crede că lucrurile se vor limpezi odată cu scoaterea gardului

3.111 locuitori
avea comuna Costuleni din raionul Ungheni (Republica Moldova) în 2004

MALUL DREPT

O profesoară se pregăteşte pentru o vizită istorică

Profesoara Valeria Popa (60 de ani) ajunge la primărie într-un suflet, foarte emoţionată, cu monografia comunei sub braţ. A scris lucrarea în 1990, a obţinut atunci punctajul maxim. N-are însă nevoie de vreun document ca să-ţi povestească istoria localităţii aşa cum e, de la prima moşie ridicată pe aceste locuri până la prezenta situare a suflării de-a lungul Drumului Naţional 28 Iaşi-Albiţa.

„Moşia Costuleni datează de pe la 1605, de pe vremea lui Ieremia Movilă. Ca sat – de pe timpul lui Ştefăniţă Vodă Lupu. Satul era mai jos, între Prut şi Jijia”, povesteşte Valeria Popa. Inundaţiile i-au mutat pe oameni mai departe de râu – unii şi-au făcut alte case pe malul drept, pe dealul Marcociu, alţii în stânga apei. Aşa ar fi luat naştere Costuleniul basarabean: pe cale naturală, cum ar veni.

Legături au existat mereu. Astăzi însă cei mai mulţi dintre cei care se ştiau de acelaşi sânge au murit, fiecare pe câte-un mal. Mai sunt doar câţiva bătrâni care-şi amintesc că vinul venea mereu de la basarabeni, în butoaie mari, rostogolite cu răbdare până prin beciurile gospodarilor locului. În anii ăştia s-au strigat unul pe altul lângă apă, fără să îndrăznească mai mult.

La vreme de îngheţ politic şi iernatic, alţii au continuat să treacă dincolo, chiar şi fără intenţie. „Ştiam un morar, prieten cu tatăl meu. Era o persoană căreia îi plăceau femeile, mai bea şi un pahar… Şi, într-o noapte, voia să se ducă la mândra lui. Fără să-şi dea seama, euforic fiind, a trecut Prutul îngheţat şi a intrat într-o casă din Basarabia. Era chiar pe vremea lui Ceauşescu, dar n-a fost incidentul mare, nu s-a făcut multă vâlvă. S-a întors tiptil, pe unde trecuse”, îşi aminteşte profesoara. Ştie că prin comune vecine sunt încă oameni care au fundul grădinii spre Prut, aproape de vreo gospodărie de dincolo. Şi vorbesc, ca nişte vecini cumsecade.

„Nu suntem la fel de buni”

Avem multe de învăţat de la basarabeni, consideră Valeria Popa: „Parcă sunt mai patrioţi ca noi. Parcă sunt mai umani, mai cu suflet. Când am fost acolo, am întâlnit un profesor de istorie care era o inimă de român. Cred că nu suntem la fel de buni ca ei. Ar trebui să fim mai aproape, că nu suntem aşa aproape în momentul de faţă, şi să răspundem cu aceeaşi dragoste pe care ne-o arată ei”.

Şi asta nu e deloc greu: pentru comuna Costuleni din dreapta Prutului asta înseamnă, pentru început, întoarcerea vizitei de acum trei ani, sigur o să se aranjeze. Ar fi vorba în special de bătrâni care au apucat vremea unei Românii mai mari şi de copii care vor prinde zile cu mai multe poduri. Ar fi cândva, după Paşti, profesoara ar intitula evenimentul „O zi de şcoală: Costuleni la Costuleni”, dar asta mai rămâne de văzut.

Trebuie să fie neapărat o zi cu soare, să se urce cu toţii pe deal şi cei de acolo să-şi vadă comuna cum nu şi-au văzut-o niciodată, un pic mai de la Vest. Chiar nu e mare lucru să se facă asta.


LECŢIE. Valeria Popa e de părere că românii din dreapta Prutului au multe de învăţat de la basarabeni

4.890 de locuitori
avea comuna Costuleni din judeţul Iaşi (România) în 2007

DEŞTEPTAREA

„Nu suntem o turmă de animale închise în ţarc”

E ceasul victoriei pentru preşedintele Consiliului raional Ungheni, Ion Harea. Din 2007 încoace se chinuieşte, împreună cu ceilalţi reprezentanţi ai partidelor pro-europene, să scoată putreziciunea şi rugina de pe malul Prutului. A fost mai întâi o hotărâre a Consiliului Raional, cu privire la „facilitarea accesului cetăţenilor din Republica Moldova la Prut, prin lichidarea gardului de sârmă ghimpată”.

La acea vreme, Voronin s-a făcut foc şi pară, i-a ameninţat pe toţi cu puşcăria şi le-a zis că graniţa nu le aparţine. Nu era însă vorba de graniţă – care e bine-mersi pe Prut -, ci de acel gard al ruşinii, o întindere de 360 de kilometri de lemn şi de sârmă. Într-o primă fază, iniţiatorii proiectului au câştigat în instanţă, însă au pierdut runda următoare, după ce rotiţele sistemului controlat de comunişti s-au pus în mişcare.

Între timp, s-a schimbat aerul la Chişinău şi a venit un ordin de la noul premier Vlad Filat: „Purcedeţi la lucru fără tăieri de panglici! Important este ca procesul să fie dus la bun sfârşit în timp util”. Concret, şeful guvernului a cerut ca întregul gard să fie pus la pământ până la finalul lunii viitoare.

„Nu suntem o turmă de animale, închisă într-un ţarc. Şi apoi, ne mai interesează şi pe noi ce face lumea civilizată. Închişi aici, eram aşa de bine îndoctrinaţi că ajunsesem să credem că suntem cei mai buni. Foarte multă lume a pătimit din cauza sârmei ăsteia. (…) Lumea se uită la noi de peste gard, ce impresie poate să-şi facă? Zic: «Ăştia ori nu vor, ori aşa vor să trăiască». Însă noi n-am vrut să trăim aşa, şi-o s-o scoatem frumuşel”, explică acum Ion Harea. Lemnul va ajunge pe foc, sârma prin muzee. Harea îşi aminteşte că, la un moment dat, un ţăran a venit cu o altă idee: „Cu sârma ghimpată să fie învelită statuia lui Lenin. Când o să meargă la el, comuniştii o să-şi zgârâie frunţile şi minţile şi poate o să-şi mai revină la viaţă”.

„Foarte multă lume a pătimit din cauza sârmei ăsteia. Lumea se uită la noi de peste gard şi zice: «Ăştia aşa vor să trăiască». Însă noi n-am vrut să trăim aşa, şi-o să scoatem sârma frumuşel.”
Ion Harea, preşedintele Consiliului Raional Ungheni

MISIUNE

Nepotul unui deportat întoarce istoria

Acum multă vreme, un tânăr traversa Prutul înot, de pe malul drept spre cel stâng. Căuta în Basarabia scăparea de cătănie şi nu-şi luase cu el decât un fluier. Avea să muncească apoi ca argat şi să înceapă de jos o avere frumoasă.

Când s-au înfiinţat colhozurile sovietice, a avea o mie de oi nu putea fi decât lucru necurat, aşa că omul a fost deportat în Siberia, unde a şi murit. Familia i-a rămas însă aici, aşa că nepotul său, maiorul Viorel Ionescu, spune această istorie din biroul său de şef al Direcţiei de Grăniceri Ungheni.

E omul care conduce operaţiunea de scoatere a sârmei ghimpate din zonă. „Termenul de finalizare e stabilit la sfârşitul lui martie. Dar depinde de vreme şi de altele”, spune el. E de părere că, în secolul al XXI-lea, lumea se apropie şi n-are nevoie de garduri primitive din sârmă ghimpată. În uniforma sa de maior, Viorel Ionescu gestionează ruperea de un trecut.

OBIŞNUINŢĂ

„Oamenii sunt crescuţi după gardul acesta”

Lemnul cade uşor: înfigi toporul în el, îl împingi, se aude o trosnitură înfundată şi, gata, e jos. Tai sârma cu nişte cleşti imenşi şi o strângi apoi în valuri mari. Mai greu e cu noroiul, fâşia din dreptul gardului e arată proaspăt, pare clei. Pe kilometri întregi, din lemnul vechi au rămas doar cioturi de două degete.

Oamenii se uită aiuriţi spre fundul curţii ce dă către Prut: gardul nu mai e, şi câinii se reped în toate părţile, nebuni de atâta libertate. Câţiva copii cu beţe lungi pe umăr – puştile lor cu baionetă – au pornit într-o expediţie cum nu s-a mai văzut în aceste locuri. Doi dintre ei urcă îmbujoraţi malul Prutului, chiar în faţa şefului Direcţiei de Grăniceri Ungheni. Pe moment îngheaţă de frică, dar le trece repejor. Maiorul Viorel Ionescu are să le zică doar: „Ce faceţi aici? Voiaţi să faceţi cumva vreo baie?”, aşa că puştanii fug şi chiuie de se aude în toată valea. Maiorul porneşte înainte netulburat, cu mâinile la spate.

„Oamenii sunt crescuţi după gardul acesta”, explică grănicerul. „Şi mai ales generaţia asta de acum, cei de vârsta mea sau încă mai tineri, cei care – atunci când s-au născut, aveau gardul. De-acum o să se deprindă: nu suntem la închisoare”.

Deocamdată, lumea de prin Ungheni e împărţită: cei din margine sunt mai degrabă împotrivă, pentru că de acum trebuie să-şi facă singuri gard. E însă o problemă trecătoare, se rezolvă cu nişte scânduri şi o mână de cuie.

TERMEN. Grănicerii trebuie să termine de dat jos gardul până la sfârşitul lunii viitoare
FOTOGRAFII: VLAD STĂNESCU

autor: Vlad Odobescu
sursa: evz.ro

2 COMENTARII

  1. Un lucru care trebuia facut de mult timp!Am trait ca puscariasii, despartiti de familiile noastre. Am devenit peste noapte cetateni sovietici fara a ne dori catusi de putin acest lucru! Jos sarma de pe Prut!

LĂSAȚI UN MESAJ