RSS Feed

Ion Cernat: Basarabia, pământ românesc

1

mai 25, 2012 by Românism

> 200 de ani de la răpirea Basarabiei de către Rusia ţaristă prin pacea de la Bucureşti din 16/28 mai 1812, semnată între ruşi şi turci
Motto: „Hai cu Domnul Sfântul, Haideţi peste Prut, Să păzim pământul Care l-au avut.” (V. Alecsandri, „Drum bun”, 1856)

De câte ori am scris despre Basarabia, „dorul meu de dincolo de Prut” (Republica Moldova, celălalt stat românesc), am amintit de lipsa de reacţie a românilor de aici, un fel de nepăsare suverană faţă de „ruşii” de dincolo de Prut, atitudine care explică, până la un punct, de ce am fost detrunchiaţi, hăcuiţi, vânduţi, jucaţi la cărţi, schimbaţi, împărţiţi, stăpâniţi de vecinii noştri mai lacomi, scuzându-ne mereu că „am fost aşezaţi în calea tuturor răutăţilor”. A da vina pe istorie înseamnă să rămâi în poziţia comodă de a-ţi mesteca tainul, de a găsi mereu scuze pentru neimplicare, până la a aştepta momentul propice când alţii vor catadicsi să-ţi recunoască marea nedreptate ce ţi s-a făcut, atunci când evenimentele curgeau peste tine, fără tine. Dacă e să fim drepţi, trebuie să spunem că istoria şi strămoşii ne-au dat şi ne-au lăsat un pământ armonios alcătuit, unitar din punct de vedere geografic, până la Nistru şi mai încolo, pe unde au locuit tyrageţii, până acolo unde era fixată graniţa Europei şi până unde se va întinde Uniunea Europeană. Când armele românilor au tăcut, s-au supus de bunăvoie unei puteri în plină expansiune, Imperiul Otoman, Sublima Poartă, care, conform înţelegerilor scrise, descoperite târziu, invocate la sfârşitul secolului al XVIII-lea, numite capitulaţii, trebuia, contra unui tribut anual, să apere integritatea Ţărilor Române. E greu de crezut, dar noi, românii din Moldova şi Ţara Românească (Principatele Unite din 1859, la Unirea Mică), am plătit tribut turcilor până în 1877, la Războiul de Independenţă, deşi acest „om bolnav” era incapabil să furnizeze securitate pentru Ţările Române, cedând Imperiului austriac şi Imperiului ţarist teritorii româneşti pe care trebuia să le apere. Se consideră că anul 1683, când Imperiul Otoman a asediat Viena, este începutul declinului militar al turcilor, care au pierdut, după un şir de lupte, Ungaria şi Transilvania (pacea de la Karlovitz, 1699), iar în anul 1718, pentru 20 de ani, cedează, Imperiului austriac, Oltenia. Administraţia austriacă, însoţită peste tot de preotul catolic, i-a convins pe români să caute protecţie în altă parte, cu atât mai mult cu cât, în 1775, Austria a ocupat nord-vestul Moldovei, numit Bucovina, integritatea Moldovei fiind ştirbită din cauza slăbiciunii Turciei.

Mult timp, câteva secole, românii n-au avut decât legături sporadice cu Statul Moscovit, devenit Imperiul ţarilor, considerat un stat depărtat, nordic, a cărui expansiune spre sud-vest a fost barată de tătari şi de turci, iar în nord, spre Marea Baltică, drumul era oprit de Suedia. Până la mijlocul secolului al XVII-lea, Polonia s-a arătat a fi mai puternică decât Rusia; totuşi, în 1656, s-a semnat primul tratat între Moldova şi Rusia, fără urmări, deşi în articolul patru al tratatului se aminteşte de regiunea Buceacului (sudul Moldovei, Basarabia propriu-zisă) şi de cetăţile ocupate de turci care ar trebui redate Moldovei (Tighina, Cetatea Albă, Chilia, Ismail, Reni). Pentru prima dată Curtea ţaristă este interesată de integritatea teritorială şi autonomia Moldovei, semnarea tratatului fiind interpretată de unii istorici ruşi şi sovietici ca un act de supunere a Moldovei faţă de Moscova. După ce Rusia, sub ţarul Petru Mihailovici (cel Mare), a scăpat în nord de presiunea Suediei, s-a îndreptat spre sud, spre Marea Neagră şi Dunăre. Dimitrie Cantemir, domnitorul Moldovei (1710-1711), a văzut în creşterea puterii Rusiei, ca stat imperial ortodox, o posibilitate de eliberare a Moldovei de sub stăpânirea otomană şi, în acest sens, a încheiat în 1711, la Luţk, un tratat cu Petru cel Mare, prin care se recunosc hotarele vechi ale Moldovei, autonomia şi domnia ereditară în familia Cantemir. Turcii erau în declin, dar nu atât de slabi încât să piardă o ţară bogată ca Moldova, aşa că, la Stănileşti, pe Prut, armata lui Petru cel Mare a fost înfrântă, iar Dimitrie Cantemir a plecat în exil, în Rusia. Turcii l-au cerut insistent, dar ţarul Petru, spre cinstea lui, încălzit fiind şi de o oală cu vin la Cotnari, le-a spus: „Mai lesne vă dau Rusia până la Don, fiindcă nădăjduiesc că o voi recuceri, decât să-l dau pe prinţul Dimitrie, pe care n-am să-l mai văd”. Tot atunci au plecat în pribegie, în Rusia, Ion Neculce şi alţi boieri, care au revenit în Moldova după ani îndelungaţi de exil.

Nu se ştie cu precizie despre existenţa unui „Testament al lui Petru cel Mare”, invocat mereu pentru insistenţa Rusiei de a cuceri Peninsula Balcanică, Constantinopolul şi Strâmtorile, însă, după Petru cel Mare, Imperiul ţarist se angajează într-un şir de războaie cu Imperiul Otoman, toate desfăşurate pe teritoriul Ţărilor Române. Diplomaţia Rusiei, care se consideră „a treia Romă”, moştenitoarea Imperiului Bizantin, a profitat mereu de „neştiinţa” şi dezinteresul diplomaţiilor apusene, când a fost vorba de acapararea unor noi teritorii. Într-o conferinţă a puterilor europene, ţinută la Nemirov, în 1737, când se pune problema scoaterii Ţărilor Române de sub suzeranitatea otomană, Rusia îşi expune pretenţiile teritoriale – întregul teritoriu până la Nistru – şi protectoratul asupra Moldovei şi Ţării Româneşti. Programul de cuceriri al Rusiei se va îndeplini după alte războaie, când, în urma păcii de la Iaşi, din 1792, hotarul s-a stabilit pe Nistru. Planurile împărătesei Ecaterina a II-a de a face din Ţările Române un regat al Daciei, de a ocupa şi anexa teritoriilor româneşti, nu au dat rezultate. Dar nici planul de împărţire a Imperiului Otoman între Rusia şi Austria, aşa cum vor face cu Polonia, nu s-a putut realiza, îndeosebi pentru faptul că, atât Anglia, cât şi Franţa de după 1789, aveau alte interese. Cum politica europeană din debutul secolului al XIX-lea era determinată de rivalitatea dintre Franţa napoleoneană şi coaliţia statelor care se opuneau expansiunii împăratului Napoleon în Europa, Rusia ţarului Alexandru I, după ce a fost învinsă de mai multe ori, a ajuns la o înţelegere cu Napoleon, la Tilsit, în 1807, în care se prevedea şi retragerea armatelor ţariste din Ţările Române, ocupate de Rusia odată cu declanşarea războiului ruso-turc în 1806, încheiat în 1812. Diplomaţia rusă a manevrat abil şi a susţinut că în tratatul de la Tilsit se prevedea evacuarea Moldovei şi Ţării Româneşti, nu şi a Basarabiei (zona de la nordul gurilor Dunării), prezentând această zonă ca fiind deosebită de Moldova. Turcii învinşi de ruşi amână încheierea păcii, sfătuiţi de Franţa, care pregătea invazia Rusiei, propusă în 1812, însă la presiunea Rusiei, care cerea ambele principate române, intraţi în panică şi lipsiţi de armată, acceptă ce era de nesperat pentru ruşi: „Vă dau Prutul – zicea marele vizir, nimic mai mult. Prutul ori războiul. Am jertfit grozav de mult până acum; Ismailul singur vă plăteşte războiul şi mai aveţi încă patru cetăţi – adică Chilia, Akkerman (Cetatea Albă), Bender şi Hotin – şi o strălucită provincie, Buceacul, împreună cu ţinuturile Greceni, Codru, Lăpuşna, Orhei, Soroca şi părţile transprutene din ţinuturile Iaşi şi Cârligătura”. Dar sultanul nu-şi dă avizul pe toată această întindere teritorială, voia să păstreze Ismail şi Chilia, însă ruşii cu generalul Kutuzov au redeschis ostilităţile, silind pe turci să accepte cedarea teritoriului dintre Prut şi Nistru, prin pacea de la Bucureşti, semnată la 16 mai 1812. Ruşii au extins denumirea de Basarabia, purtată numai de partea de sud, la întreg teritoriul ocupat: 45.630 kmp, cu 7.400 kmp mai mult decât Moldova rămasă, cu 5 cetăţi, 17 târguri şi 685 sate, cu o populaţie de 482.630 suflete (după istoricul Ion Nistor). Basarabia a fost organizată ca o oblastie, cu împărţirea veche a ţinuturilor şi cu legislaţia românească, cu stema Moldovei, capul de bour, cu autonomie, cu scutiri de dări pe trei ani, de-ai fi zis că le-a pus Dumnezeu mâna-n cap românilor moldoveni dintre Prut şi Nistru. Dacă la început s-a păstrat „regimul pământean”, având în frunte pe boierul moldovean Scarlat Sturdza, treptat au fost folosiţi funcţionari ruşi, s-a introdus limba rusă în administraţie, în învăţământ şi biserică, vechiul „Aşezământ” al Basarabiei a fost anulat, ca, până la urmă, în 1871, Basarabia să devină o gubernie, condusă după legile ruseşti. Rusificarea „a prins” la clasele privilegiate, la cei care studiau în şcoli şi universităţi, dar marea masă a poporului, formată din români moldoveni, a rămas în afara acestui proces. Românii moldoveni formau imensa majoritate a populaţiei, cu toate că autorităţile au adus populaţii străine: ruşi şi ucraineni, lipoveni, armeni şi greci, bulgari şi găgăuzi, evrei şi germani. Totodată, au fost mutaţi în Crimeea toţi tătarii stabiliţi în Buceac pe vremea stăpânirii turceşti. Când Imperiul ţarist a sărbătorit, în 1912, 100 de ani de la anexarea Basarabiei, s-a înregistrat o populaţie de 2.496.054 suflete, dar s-a ferit să arate numărul moldovenilor care, după unele aprecieri, s-ar fi ridicat la 75%. În cei 106 ani de stăpânire rusească, cu toate încercările de rusificare, de dislocare a populaţiei, de colonizare a unor elemente străine, Basarabia a rămas o provincie înapoiată economic şi cultural, dar locuită ľ de românii moldoveni. Elita basarabeană, legată de popor, a renăscut în curentul naţional în timpul evenimentelor din Rusia – Primul Război Mondial şi Revoluţia din februarie 1917 – pregătind revenirea Basarabiei la Ţara Mamă, la 27 martie 1918

Sursa: CraiNou


1 comment »

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Caută

Comentarii Recente

ChatVorbește instant cu noi !+