RSS Feed

Istoria Mitropoliei Basarabiei

0

ianuarie 28, 2010 by Românism

La 13 decembrie 2001, Curtea europeana a Drepturilor Omului de la Strasbourg a dat publicitatii o Hotarâre judecatoreasca în Cazul Mitropolia Basarabiei si altii vs. Moldova. Guvernul Republicii Moldova este gasit vinovat de faptul ca a încalcat libertatea religioasa, refuzând sa înregistreze Mitropolia Basarabiei.

Am primit la redactie telefoane si scrisori prin care cititorii ne solicita informatii legate de istoricul acestei mitropolii. Ne-am adresat parintelui Florin Serbanescu, profesor la Institutul Teologic din Bucuresti, care ne-a oferit un amplu si lamuritor material, a carui publicare o începem în acest numar.

Vom urma, într-o succinta privire, drumul strabatut de „blânda Basarabie”, cum o numea Eminescu, si de biserica ei, aflata, multa vreme, la sânul neamului si al bisericii românesti, apoi, în rastimpuri, rupta brutal si „înlantuita” întru muceniceasca petrecere a înstrainarii.

Dupa Pogorârea Duhului Sfânt si întemeierea Bisericii Crestine în Ierusalim, sortii au hotarât ca Sf. Apostol Andrei sa fie mesagerul vestii celei noi, a crestinismului, în partile Dunarii de Jos. Potrivit istoricilor bisericesti, el a propovaduit învatatura lui Hristos „în Pont, Tracia si Scythia”. In secolul XIV, istoricul bizantin Nichifor Calist scria ca apostolul Andrei si-a întins activitatea misionara pâna în „pustiurile scitice”, adica în regiunile din nordul Marii Negre, printre care putem recunoaste si teritoriul Basarabiei de astazi. Cercetari mai recente acrediteaza, de asemenea, prezenta misionara la Dunarea de Jos si a Sfântului Apostol Filip. Dupa cucerirea Daciei de catre romani, crestinismul a continuat sa se raspândeasca prin intermediul colonistilor, al militarilor sau al negustorilor din diferite parti ale imperiului.

S-au identificat numeroase bazilici, precum si diferite obiecte de arta crestina care atesta existenta unei bogate si înfloritoare vieti religioase în fosta provincie romana si în tinuturile dunareano-pontice. Amintim dintre marturiile cu deosebire relevante în prezentul context pe acelea din zona de confluenta a Prutului cu Dunarea unde, la Barbosi, s-au descoperit diferite obiecte de cult: o cruce, o amfora cu monograma crestina si altele. Recent, sapaturile arheologice din aceeasi zona au scos la iveala un mormânt paleocrestin, apartinând unui daco-roman, pe nume Inocens.

Teritoriul dintre Prut si Nistru face parte organic din aria de formare a poporului român, pe cuprinsul careia etnogeneza si crestinarea neamului nostru au mers mâna în mâna. Limba româna si crestinismul din aceasta parte a pamântului românesc sunt, în acest sens, o dovada de necontestat.

In satele românesti existau bisericute, cladiri mici, din lemn sau din nuiele împletite, în care preoti ortodocsi tineau credinciosii în jurul altarelor dreptei credinte. Este de înteles ca în spatiul românesc existau episcopi, caci numerosilor preoti le era greu sa strabata, în conditiile vremii, distantele foarte lungi, pentru a fi hirotoniti la Târnovo, Vicina sau Vidin. In anul 1353, este atestata documentar existenta episcopului Chiril Românul în tara bolohovenilor, situata pe teritoriul Bucovinei.

Stefan cel Mare si Sfânt

In a doua jumatate a secolului XIV, prin reunirea diferitelor formatiuni politice existente între Carpati, Nistru si Marea Neagra, s-a întemeiat si s-a organizat statul independent Moldova. Maxima extindere a noului stat independent este atestata, în 1392, în timpul lui Roman I: „de la munte (Carpati) pâna la mare (Marea Neagra)”, cuprinzând, asadar, întregul teritoriu dintre Prut si Nistru.

La începutul domniei lui Alexandru cel Bun, în anul 1401, Iosif I Musat este recunoscut de scaunul patriarhal constantinopolitan ca mitropolit canonic al întregii Moldove, cu resedinta la Suceava. Mitropolia Moldovei, atestata documentar înca din 1386, era astfel consfintita ca apartinând unei etnii distincte, într-un teritoriu clar definit din punct de vedere geografic si istoric.

Sa observam ca, înca la vremea acestor framântari, teritoriul dintre Prut si Nistru a facut parte din structurile statale si bisericesti ale Moldovei. Astfel, sub raport administrativ-bisericesc, tinuturile Iasi (de pe ambele maluri ale Prutului), Hotin, Soroca, Orhei si Lapusna apartineau de Mitropolia Moldovei, iar Tigheciul, Falciul (din stânga si dreapta Prutului), Cahul si teritoriile pâna la Marea Neagra de Episcopia Romanului. In vremea aceluiasi evlavios cârmuitor, Alexandru cel Bun, a luat fiinta, în cadrul Mitropoliei Moldovei, o episcopie la Radauti, în jurisdictia careia intra si Hotinul, situat în stânga Prutului.

Odata cu urcarea în scaunul de la Suceava a lui Stefan cel Mare, în 1457, Biserica Moldovei cunoaste un continuu progres, datorita deosebitei griji aratate ei de drept credinciosul domnitor. Dintre renumitele ctitorii ale voievodului au fost ridicate pe teritoriul din stânga Prutului, în Basarabia de azi: biserica manastirii Capriana, biserica Sfântul Nicolae în cetatea Chilia, un paraclis în cetatea Hotin si, se pare, o biserica în Cetatea Alba. In anul 1484, Stefan cel Mare pierdea, dupa lupte grele, în fata turcilor cetatile de pe teritoriul Basarabiei Chilia si Cetatea Alba (Akkerman, cum o numeau turcii), unde puterea otomana a organizat adevarate capete de pod ale expansiunii turcesti la nordul Marii Negre.

In anul 1538, sultanul Soliman Magnificul cucereste întreaga parte de sud a teritoriului dintre Prut si Nistru, fosta regiune numita Partile Basarabene sau Partile Tataresti, cunoscuta, îndeobste, sub numele de Bugeac. Se constituie raiaua Tighina. „Moldova de peste Prut”, teritoriul ramas în stapânirea Moldovei, cuprindea de acum numai tinuturile Cahul, Tigheciu, o parte din Falciu, Lapusna, Orhei, partea din stânga Prutului a Iasilor, Soroca si Hotin.

Harta mincinoasa

Un moment semnificativ pentru traditionala comuniune de viata bisericeasca a teritoriilor din stânga si dreapta Prutului este înfiintarea, în vremea lui Aron Voda, la 1596, a Episcopiei Husilor, care avea jurisdictie dincolo de Prut, asupra Codrului Tigheciului, pâna la hotarul Bugeacului, aflat sub stapânire turceasca, asupra cetatilor Falciu, Cahul, Tighina, Lapusna, Orhei, Soroca, precum si asupra multor târguri si sate românesti din spatiul dintre Nistru si Bug.

Pe la 1539-1540, Braila si teritoriile învecinate, cazând sub turci, au fost desprinse de Tara Româneasca si Moldova si transformate într-o raia, ce se întindea din dreptul Hârsovei spre nord-vest, pâna la râul Buzau, spre nord-est, pe cursul râului, apoi catre est spre Dunare, paralel cu Siretul. In urma instaurarii stapânirii turcesti, pentru aceste teritorii s-a înfiintat, pe la 1546-1595, Mitropolia Proilaviei (dupa denumirea pe care grecii o dadeau Brailei ö Proilobov), cu resedinta la Braila, depinzând canonic direct de Patriarhia Ecumenica. Aceasta mitropolie îsi întindea jurisdictia atât asupra zonelor Chiliei si Cetatii Albe, cât si, foarte probabil, în nordul Dobrogei. Mitropolitul îsi muta uneori resedinta, din diferite pricini, la Ismail, Reni, Galati sau Causani, lânga Tighina.

Mai târziu, în urma luptei de la Stanilesti dintre rusi si turci (1711), acestia din urma ocupa stravechea cetate moldoveana Hotin. In anul urmator cuceresc câteva sate din tinuturile Soroca si Iasi, iar în 1715, o portiune din tinutul Cernauti. Toate aceste teritorii s-au constituit, în 1715, în raiaua Hotinului. Pentru credinciosii români din aceasta raia s-a înfiintat, pe la mijlocul secolului XVIII, Episcopia Hotinului, sufragana (supusa) Mitropoliei Proilaviei. Aceste doua eparhii românesti, desi tineau direct de Patriarhia de la Constantinopol, au fost mereu ajutate de domnitorii români, iar în vremelnica lor existenta au cunoscut si ierarhi de neam român, cum ar fi Daniil, Chiril sau carturarul Amfilohie al Hotinului. Pe lânga întarirea sentimentelor religioase ale credinciosilor, rolul cel mai important al acestor organizatii bisericesti a fost acela al pastrarii constiintei de unitate nationala a românilor.

Razboaiele ruso-austro-turce de la sfârsitul secolului XVIII si începutul secolului XIX au perturbat grav cursul firesc al vietii de stat si bisericesti a Moldovei, prin ocupatiile armatelor rusesti si prin rapturile teritoriale, care au antrenat si masuri abuzive în organizarea bisericeasca straveche a românilor din acele teritorii, îndepartate brutal de la trupul tarii lor.

Astfel, în urma razboiului ruso-turc din 1768-1774, încheiat prin pacea de la Kuciuk-Kainargi, Moldova a suferit o prima grea pierdere. Pe baza unei conventii între turci si austrieci (1775), teritoriul ö despre care s-a sustinut ca este o fâsie îngusta, „o rectificare de frontiera în sudul Galitiei” ö, denumit de atunci Bucovina, a fost cedat Imperiului habsburgic, aliatul Portii în conflictul abia încheiat. Acest fapt, pe lânga sfârsitul martiric al domnitorului Grigorie III Ghica, care a încercat sa protesteze (1777), a avut consecinte si în viata bisericeasca a Moldovei. Episcopia Radautilor primea acum sub jurisdictia ei Suceava si parohiile din jur, care intrasera în hotarele Imperiului habsburgic, iar Mitropolia Moldovei primea tinutul Dorohoi, ce tinuse pâna atunci de Radauti.

Doar episcopi rusi

Ocupatia ruseasca în Principatele Române, instaurata în anii 1787-1792 de generalul G.A. Potemkin, în numele tarinei Ecaterina II, a adus cu sine si un amestec abuziv al ocupantilor în viata bisericeasca, prin numirea, în ciuda protestelor Patriarhiei Ecumenice, ca exarh al Moldo-Vlahiei, a lui Ambrozie Serebrenikov, pâna atunci episcop de Ekaterinoslav. Mai apoi, în 1791, administratia ruseasca a numit ca episcop vicar de Tighina si Cetatea-Alba (Bender si Akkerman) si, totodata, ca sufragan al mai sus-pomenitului exarh, pe un alt om al sau, Gavriil Banulescu-Bodoni, originar din Bistrita-Nasaud. In urma pacii de la Iasi din 11 februarie 1792, când granita Imperiului tarist a ajuns la Nistru, la fruntariile rasaritene ale Moldovei, episcopul Gavriil a fost numit mitropolit al Moldovei si chiar al ambelor principate române. A fost îndepartat prin alegerea ö rânduita în aprilie 1792, de catre noul domnitor, Alexandru Constantin Moruzi, la insistentele Patriarhiei Ecumenice ö a unui nou mitropolit al Moldovei, în persoana lui Iacob Stamati. Spre supararea Petersburgului, Bodoni a fost trimis, sub afurisanie, la Constantinopol.

Mai apoi, a avut loc alta importanta schimbare teritoriala, când, în timpul razboiului ruso-turc din 1806-1812, armatele rusesti au ocupat din nou Moldova. Chiar din timpul conflictului, în speranta ocuparii teritoriale a Principatelor Române, Moldova si Tara Româneasca, si a dominarii lor prin Biserica, tarul Alexandru I a hotarât înfiintarea unui exarhat, subordonat Sinodului Patriarhiei Ortodoxe Ruse din Petersburg, care sa cuprinda Mitropolia Moldovei si a Tarii Românesti, acestea fiind scoase, astfel, de sub jurisdictia traditionala a Patriarhiei Ecumenice. Veniamin Costachi, mitropolit al Moldovei din 1803 si loctiitor de domn, în 1806, a fost silit de rusi sa se retraga, în acelasi an, la manastirea Neamt. In locul sau, ocupantii au adus pe acelasi om al lor, Gavriil Banulescu-Bodoni, care a depus juramântul, în 1808, înaintea printului Prozorovski. Lui Bodoni i s-a încredintat si întâietatea asupra Mitropoliei Tarii Românesti, în baza careia el l-a înlocuit pe mitropolitul Dositei Filitti cu un Ignatie.

Razboiul s-a încheiat prin Pacea de la Bucuresti (6 mai 1812), în urma careia partea dintre Prut si Nistru a Moldovei (numita de acum Basarabia, dupa numele dinastiei Basarabilor ce stapânisera în veacul XIV partile sale sudice) a fost inclusa în componenta Imperiului tarist. In urma hotarârii Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse, la 21 august 1813, a fost creata Arhiepiscopia Chisinaului si Hotinului, subordonata canonic Bisericii Ortodoxe Ruse, cuprinzând teritoriile dintre Prut si Nistru, precum si, dincolo de Nistru, zona oraselor Tiraspol, Dubasari, Ovidiopol si Odessa. Fosta episcopie a Hotinului îsi înceta astfel existenta, fiind înglobata în noua eparhie, cu sediul la Chisinau.

In felul acesta se întrerupe, pentru un secol, traditia multiseculara a jurisdictiei românesti asupra teritoriului din stânga Prutului.

Trebuie subliniat, în acest context, faptul ca pâna la evenimentele abia amintite, de la cumpana secolelor XVIII-XIX, Rusia si Biserica ei nu au avut nici o implicare în organizarea si viata bisericeasca a românilor dintre Prut si Nistru. De la aceasta vreme înainte însa, dintre toate partile pamântului românesc, spatiul respectiv a fost cel mai afectat de politica imperialista rusa, indiferent de natura regimului prin care ea s-a exprimat pâna astazi. Biserica Moscovei a facut parte integranta din aceasta strategie.

Daca retragerea rusilor în 1812 dincolo de Prut a permis lui Veniamin Costachi sa-si reia scaunul de la Iasi, în schimb în Basarabia, de acum ocupata, titular al noii arhiepiscopii si component al Sinodului Bisericii Ruse a devenit acelasi Gavriil Banulescu-Bodoni, ce se retrasese acolo, odata cu armatele rusesti.

Desi a realizat la Chisinau, în spirit românesc, si unele lucruri notabile, precum înfiintarea unui seminar (13 ianuarie 1813) si a unei tipografii românesti (mai 1814), desi a tiparit si o Biblie româneasca la Petersburg (1819), Bodoni, calauzit de gândul ca înlaturarea dominatiei otomane era posibila numai printr-o alianta cu rusii, a ajuns sa faca practic jocul acestora, fara sa intuiasca, poate, consecintele, pe termen lung, ale politicii lor expansioniste, inclusiv prin intermediul Bisericii. Dupa moartea lui, în 1821, administratia si Biserica rusa nu au mai acceptat în Basarabia decât episcopi rusi, doisprezece la numar, pâna în 1918.

Dupa 1990, în spatiul fostului U.R.S.S. s-au constituit mai multe Biserici independente de Patriarhia Moscovei. Iata-le pe cele mai importante:

1. Biserica Greco-Catolica din Ucraina
2. Biserica Greco-Catolica din Bielorusia
3. Biserica Ortodoxa Ucraineana ö Patriarhia Kievului
4. Biserica Ortodoxa Autocefala Ucraineana
5. Biserica Ortodoxa Apostolica din Estonia (azi sub jurisdictia Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol)
6. Mitropolia Basarabiei (azi sub jurisdictia Patriarhiei Române).

Tot dupa 1990, statul rus a recunoscut legalitatea mai multor Biserici ortodoxe care se desprinsesera de Patriarhia Moscovei în diferite perioade istorice anterioare, cele mai multe în secolul XX.

Acestea sunt:

1. Biserica Ortodoxa Rusa de rit vechi, popovtii (adica cei care au cler)
2. Biserica Ortodoxa Rusa de rit vechi, bezpopovtii sau pomorienii (cei care nu au cler)
3. Biserica Ortodoxa Rusa Adevarata, numita si Biserica Catacombelor (raspândita în special în Siberia si Extremul Orient)
4. Biserica Ortodoxa Rusa de peste Hotare
5. Biserica Ortodoxa Rusa ö Patriarhia Kievului (raspândita în special în Siberia, în locurile cu concentrare mare de ucraineni)
6. Biserica Ortodoxa Catolica din Rusia.

Exista si alte Biserici sau grupari ortodoxe în Rusia, care refuza sa se înregistreze, considerând statul rus opera Satanei. Numarul acestora însa este neînsemnat si autoritatile ruse nu furnizeaza nici un fel de informatii cu privire la titulatura si aria lor de raspândire.

In 1940 în Basarabia erau 1 090 de biserici si 28 de manastiri cu peste 1 500 de preoti si calugari. In 1989 mai ramasesera doar 150 de biserici, o singura manastire si mai putin de 700 de preoti. Sute de biserici au fost demolate, iar altele au fost transformate în depozite, restaurante, cinematografe, grajduri. Scolile si revistele teologice au fost desfiintate. Muzeul de Istorie si Arheologie bisericeasca de la Chisinau, cel mai mare din tot Regatul României, a fost desfiintat iar renumita biblioteca a manastirii Noul Neamt din Chitcani a fost arsa în piata orasului.

Pr. Florin Serbanescu, Magazin istoric, No. 2, February 2002

II.

Prin pacea de la Bucuresti (1812), care punea capat razboiului ruso-turc izbucnit în 1806, Rusia capata pentru prima oara teritoriul dintre Prut si Nistru. Din dorinta de a realiza cât mai rapida rusificare a populatiei – o politica dusa în toate regiunile anexate – a fost modificata si organizarea bisericeasca, asa cum fusese ea si cum a prezentat-o autorul acestui articol în numarul anterior.

Intre anii 1853-1856 a avut loc razboiul Crimeii, încheiat prin Tratatul de pace de la Paris (martie 1856), în urma caruia Imperiul Tarist retroceda Moldovei judetele Cahul, Bolgrad si Ismail din sudul Basarabiei. Dupa realizarea Unirii în 1859, guvernul lui Alexandru Ioan Cuza a înfiintat, în 1864, Episcopia Dunarii de Jos, cu sediul la Ismail, care cuprindea – sub cârja marelui ierarh Melchisedec Stefanescu, fost episcop de Husi – cele trei judete din sudul Basarabiei, eliberate în 1856.

Dar, la doua decenii dupa aceasta, un nou conflict izbucnea între rusi si turci. In România s-a nascut speranta dobândirii, în sfârsit, a independentei. Aparata cu vitejie pe câmpul de lupta de armatele române în razboiul din 1877-1878, ea a fost consfintita prin tratatul de pace de la Berlin.

Dupa veacuri de stapânire otomana, la 1878, Dobrogea se reintegra statului român, iar, mai apoi, România se proclama regat (martie 1881). A trebuit însa platit un pret: pierderea din nou a sudului Basarabiei, inclus în Imperiul Rus, prin hotarârea Congresului de la Berlin. Biserica celor trei judete a trecut, asadar, din nou, în jurisdictia Bisericii Ortodoxe Ruse.

In timpul ocupatiei tariste, în Basarabia s-a desfasurat un sustinut proces de rusificare a întregii populatii, a intelectualilor, a clerului, a credinciosilor, atât prin scoli, cât si prin Biserica – dependenta, acum, de Biserica Ortodoxa a Rusiei.

Astfel, episcopul Pavel Lebedev (1871-1882), unul dintre cei mai „râvnitori” pe acest tarâm, a strâns de pe la biserici toate cartile românesti si le-a ars, la resedinta sa, timp de câtiva ani. A prigonit pe preotii care cutezau sa slujeasca în româneste, înlaturându-i din parohii si silindu-i sa fuga peste Prut, ba chiar închizând si vreo 340 biserici, în care se facuse auzita limba româna la slujba.

Insa, cu toate restrictiile si constrângerile autoritatilor de stat si bisericesti, românii din Basarabia au reusit, în mare masura, sa-si pastreze limba, traditiile si cultura româneasca. Dintr-o relatare a lui Gurie Grosu, mitropolit al Basarabiei între 1928 si 1936, cunoastem, spre exemplu, cazul unui elev al Seminarului din Chisinau, pe nume Braga, care, prin 1874-1875, dând exemplu colegilor sai, s-a opus cu fermitate semnarii unei declaratii solicitate de episcopul Pavel Lebedev, mai sus-amintit, prin care elevii si-ar fi exprimat, chipurile benevol, dorinta de introducere a limbii ruse ca limba de predare în scoala.

Literatura difuzata gratuit

Clerici precum protopopul Constantin Popovici, conducator, din 1908, al revistei Luminatorul, arhimandritul Gurie Grosu, autor al unui abecedar românesc, preotii Alexandru Baltaga, Mihail Plamadeala, Mihai Ceachir, A. Istrati si înca multi altii au încercat sa pastreze traditia româneasca în Basarabia. Patriotii din România si din Transilvania au întretinut strânse legaturi de ajutorare cu fratii de dincolo de Prut. Intre acestia, mitropolitul Moldovei Iosif Naniescu si protopsaltul din Scheii Brasovului, calugarul Varlaam.

La începutul secolului XX miscarea româneasca de eliberare din Basarabia, în care activau multi slujitori ai Bisericii, s-a amplificat. Pe la 1902, preotimea s-a reunit în asa-numita „Fratie a Nasterii lui Hristos”, având ca scop tiparirea de literatura ortodoxa în limba româna, care sa fie difuzata gratuit în toate parohiile. Citam, aici, de asemenea, profetic-rasunatoarele versuri din 1905 ale preotului basarabean P. Gheorghian: „Suna-va ceasul dezrobirii mâine / Si lantul va cadea în praf însângerat / Si vei cunoaste-atunci, tu, bietule române, / C-atât amar de vreme ai stat îngenuncheat!”

Iar la 10 iulie 1917, la Marasesti, preotul Alexei Mateevici se adresa confratilor de dincolo de Prut prin versurile poeziei intitulate Basarabenilor: „Sa stiti: de nu veti ridica / Din sânul vostru un proroc / In voi viata va seca. / Zadarnic soarta veti ruga / Caci scosi veti fi atunci din joc / Si-ti ramânea farâ de noroc.”

In împrejurarile favorabile din ultimul an al primului razboi mondial, la 27 martie 1918, la Chisinau, Sfatul Tarii a proclamat, cu mare entuziasm, unirea Basarabiei cu România. Era cea dintâi etapa a împlinirii Marii Uniri, încheiata la 1 decembrie 1918, la Alba-Iulia.

In comisia din Basarabia pentru pregatirea Adunarii de unificare au activat preotii Ioan Andronic, Serghei Bejan si Ioan Stiuca, iar arhimandritul Gurie Grosu a fost numit adjunct al ministrului Cultelor. Deosebit de activi (prin scris si fapta) în miscarea de unificare au fost preotii Nicolae Stad-nicov, A.Murafa, Onisifor Ghibu si Dionisie Erhan, staret al manastirii Suruceni, mai târziu vicar la Chisinau si episcop de Ismail.

Prin vointa Congresului eparhial

Unirea teritoriala din 1918 a atras în chip firesc dupa sine si reunificarea bisericeasca, hotarâta solemn de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la 30 decembrie 1919, ceea ce a însemnat revenirea în sânul Bisericii neamului a românilor înstrainati vreme de un veac. Staretul Dionisie Erhan, vorbind, înca la 15 martie 1918, în numele credinciosilor români din Basarabia, arata, în acest sens, cu pregnanta, ca reintegrarea Bisericii Ortodoxe din Basarabia în Biserica Ortodoxa Româna era un act istoric firesc, o reparatie – profund justificata canonic – a unei nedreptati care se savârsise, abuziv si dictatorial, în 1812, prin încalcarea de catre Biserica Rusa a doua legi fundamentale pe care se bazeaza organizarea bisericeasca în lumea ortodoxa: canonul 34 apostolic si canonul 8 al Sinodului III Ecumenic de la Efes (431).

Ca urmare a reunificarii bisericesti legitime, pentru împlinirea careia nu era necesar nici un acord din alta parte, întrucât se îndrepta, cum s-a aratat, un abuz savârsit la 1812 si luând act de hotarârea Congresului general al Bisericii basarabene de la Chisinau, din 21 februarie 1920, Sfântul Sinod al B.O.R. l-a declarat, la 17 decembrie 1920, ca arhiepiscop titular al Arhiepiscopiei Chisinaului si Hotinului pe arhiereul Gurie Grosu, confirmat si prin Decretul Regal nr. 5481/25 decembrie 1920.

Mai apoi, la 22 iunie 1922, Sfântul Sinod al B.O.R. a înfiintat doua eparhii noi în Basarabia: Episcopia Hotinului (cu judetele Hotin, Balti si Soroca si cu resedinta la Balti) si Episcopia Cetatii Albe – Ismail (cu judetele Cetatea Alba, Ismail si Cahul si cu resedinta la Cetatea Alba).

In sfârsit, luând iarasi act de dorinta Congresului eparhial din Basarabia, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a hotarât, la 15 noiembrie 1923, înfiintarea Mitropoliei Basarabiei prin ridicarea Arhiepiscopiei Chisinaului la rangul de Mitropolie. Organizarea acesteia s-a facut prin Legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române din 1925, iar arhiepiscopul de Chisinau, Gurie Grosu, a fost ridicat la rangul de mitropolit al Basarabiei, prin Hotarârea Sfântului Sinod si Inaltul Decret Regal din 21 aprilie 1928. Sub jurisdictia Mitropoliei Basarabiei intrau: Arhiepiscopia Chisinaului, Episcopia Hotinului si Baltilor si Episcopia Cetatii Albe – Ismail.

Preoti martirizati, lacase distruse

Dar aceasta situatie fericita si fireasca pentru Biserica României reîntregite nu a tinut mult. Ca urmare a Pactului Molotov-Ribbentrop, încheiat la 23 august 1939, Basarabia, împreuna cu Bucovina de Nord, cu tinutul Herta, au fost invadate si anexate, în 1940, Uniunii Sovietice. Ocupatia militara sovietica din 1940-1941a avut un corespondent în Biserica Ortodoxa Rusa, care a întreprins si ea o „ocupatie bisericeasca”, de asta data asupra Mitropoliei Basarabiei, impunând imediat, în mod abuziv, un mitropolit rus. Intre 1941-1944, precum se stie, Basarabia a revenit la Patria-Mama si la Biserica sa, Mitropolia Basarabiei fiind reactivata, dar numai pâna spre sfârsitul razboiului când, din 1944, trupele sovietice au reanexat teritoriul dintre Nistru si Prut, Mitropolia fiind silita sa-si sisteze activitatea.

Vitregia istoriei i-a facut pe ierarhii din teritoriile ocupate sa se refugieze în România, unde Biserica Ortodoxa Româna i-a primit ca pe fiii sai.

Au urmat o silnicie si o suferinta de aproape jumatate de veac, timp în care românii basarabeni au trait drama unei politici sovietice bine orchestrate a transferurilor de populatie, multi fiind deportati îndeobste dincolo de Urali, în vreme ce pe meleagurile lor natale au fost aduse, din alte parti, contingente de populatie rusofona. Au fost vremuri de sovietizare, de rusificare, de prigonire si îngradire drastica a vietii bisericesti, asadar de înlantuire mai ales nationala si bisericeasca. Zeci si zeci de preoti au fost martirizati prin împuscare, închisoare, deportare, munca silnica, au fost demolate sute de biserici, iar altele au fost profanate prin utilizarea lor ca grajduri, depozite, restaurante, sali de spectacole s.a.m.d. Au fost desfiintate toate institutiile de învatamânt si publicatiile bisericesti, muzeul bisericesc de la Chisinau si marea biblioteca de la manastirea Noul Neamt (Chitcani), ale carei pretioase volume au fost date prada focului în piata publica.

O noua lumina datatoare de speranta a parut sa se arate odata cu prabusirea comunismului în Europa de Est în 1989 si cu destramarea Uniunii Sovietice în 1991. La 27 august 1991, fosta R.S.S. Moldoveneasca si-a putut proclama independenta, sub numele de Republica Moldova.

Refacerea treptata a vietii bisericesti s-a concretizat, pâna în prezent, prin functionarea a 900 de biserici si a 14 manastiri, între care sase de calugari si opt de calugarite. (Dupa alte date recente: 1 061 biserici si 44 manastiri si schituri).

In noile conditii, pe plan bisericesc, pe teritoriul Republicii Moldova functioneaza astazi doua structuri religioase ortodoxe, ambele de stil vechi: „Mitropolia Chisinaului si a întregii Moldove”, subordonata canonic Patriarhiei Moscovei, si „Mitropolia Basarabiei”, subordonata Patriarhiei Române.

Mitropolia Chisinaului s-a organizat pe baza Statutului Bisericii Ortodoxe Ruse, aprobat de Sinodul de la Moscova, la 3 ianuarie 1991, si de catre Ministerul Justitiei al Federatiei Ruse, la 30 mai 1991. Condusa de mitropolitul Vladimir, Mitropolia are si un statut intern rezultat din cel al Bisericii Ortodoxe Ruse, aprobat de guvernul Republicii Moldova, la 17 noiembrie 1993.

Mitropolia Chisinaului a aparut dupa raptul teritorial din iunie 1940 si în urma celei de a doua ocupatii sovietice a Basarabiei din 1944, fiind creata de Biserica moscovita pe scheletul fostei „eparhii a Chisinaului si Hotinului”. Ea reprezinta, în ordine, a 117-a eparhie din cele 124 filiale canonice locale ale Bisericii ruse, fiind numita Kisiniovskaia (a Chisinaului), parte componenta a „trupului bisericesc rus”.

Este semnificativa preluarea de catre aceasta mitropolie, prin denumirea ei, „a Chisinaului si a întregii Moldove”, a tipului de titulatura a Patriarhiei Ruse – „a Moscovei si a întregii Rusii”.

Autonoma si de stil vechi

Pe de alta parte, problema vechii Mitropolii a Basarabiei a fost readusa în actualitate dupa destramarea Uniunii Sovietice si proclamarea independentei Republicii Moldova, dar într-un nou context, diferit de cel din 1918, în care românii basarabeni, doritori, în chip firesc, de restabilire a unor legaturi mai strânse cu Biserica-Mama, Patriarhia Româna, s-au vazut aspru prigoniti de forurile de conducere ale Republicii Moldova si ale Mitropoliei Chisinaului, dependenta de Patriarhia Moscovei, si de organele de stat ale Republicii Moldova. Episcopul Petru de Balti, pentru vina de a nutri asemenea legitime nazuinte, a fost chiar îndepartat, în chip violent, din resedinta sa din orasul Balti, negasind nici o întelegere si nici un sprijin în cadrul sinodului moscovit.

Ca urmare, la 14 septembrie 1992, Adunarea Eparhiala a unui numar impresionant de credinciosi si preoti ortodocsi din Republica Moldova a hotarât sa reactiveze Mitropolia Basarabiei si sa trimita la Bucuresti o delegatie pentru a adresa Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române rugamintea de a fi primita sub jurisdictia canonica a Patriarhiei Române.

Curând, la 19 decembrie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, luând act cu binecuvântare de reactivarea Mitropoliei Basarabiei, prin Act Patriarhal si Sinodal, a recunoscut aceasta mitropolie ca autonoma si de stil vechi, facând parte integranta din trupul Bisericii Ortodoxe Române. Prea Fericitul Parinte Patriarh Teoctist a facut cunoscut acest act prin scrisori adresate: patriarhului Alexei al II-lea al Rusiei, presedintelui Republicii Moldova, Mircea Snegur, primului-ministru Andrei Sangheli, precum si întâistatatorilor bisericilor ortodoxe surori.

Inalt Prea Sfintitul Petru Paduraru a devenit mai întâi loctiitor si apoi, în 1995, titular Arhiepiscop al Chisinaului, Mitropolit al Basarabiei si Exarh al Plaiurilor.

Incepând cu 2 aprilie 1992, a urmat un intens schimb de scrisori între Prea Fericitul Parinte Teoctist, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, si Sanctitatea sa Alexei al II-lea al Rusiei.

Patriarhul Moscovei a reactionat destul de dur, acuzând Patriarhia Româna de „ingerinta anticanonica în problemele interne ale Bisericii Ortodoxe din Moldova, care este parte a Patriarhiei Moscovei”. De asemenea, a fost exprimat un „protest energic” si s-a facut apel la „corectarea cât mai curând posibil a nedreptatilor existente” pentru „binele unitatii ortodoxe si mântuirea sufletelor fiilor Bisericii din Moldova”, patriarhul moscovit mentionând ca motivele nationaliste si de alta natura nu trebuie sa intervina în domeniul bisericesc, întrucât acest lucru duce inevitabil la consecinte negative pentru Biserica.

Punctul de vedere al Patriarhiei Române reiterat, în numeroase documente si împrejurari, în chip documentat si aprofundat, cu întelepciune si fermitate de Prea Fericitul Parinte Patriarh Teoctist, presedintele Sfântului Sinod, este acela de evidentiere a faptului ca B.O.R. nu a consimtit niciodata si nu a recunoscut extinderea jurisdictiei Bisericii ruse, pe urma ocupatiei rusesti sau sovietice, peste teritoriul sau canonic traditional si, pe cale de consecinta, nici desfiintarea Mitropoliei Basarabiei.

Euro pentru daune morale

Temeiurile acestei ferme pozitii principiale au fost, sunt si vor ramâne aceleasi, decurgând din legiuirile fundamentale ale ortodoxiei mai sus invocate: canonul 34 apostolic si canonul 8 al Sinodului al III-lea Ecumenic de la Efes (431), ce confera deplina legitimitate organizarii sinodale a bisericilor în cadrul fiecarui neam si, implicit, rânduirea dependentelor canonice în acest cadru. In acelasi sens converg si canoanele 13, 21 si 22 ale Sinodului de la Cartagina precum si canonul 2 al Sinodului 2 Ecumenic (381), care opresc pe episcopul unei anumite eparhii sa-si întinda puterea asupra altei eparhii.

Obiectiile formulate de Patriarhia Moscovei apar ca nefondate întrucât, prin binecuvântarea acordata reactivarii Mitropoliei Basarabiei, Sfântul Sinod al B.O.R. „nu a facut decât sa restabileasca adevarul istoric si dreptatea canonica ce fusesera încalcate de atâtea ori prin extinderea necanonica a jurisdictiei Bisericii Ortodoxe Ruse asupra unei parti a Mitropoliei Moldovei”.

De fapt, daca s-ar respecta canoanele bisericesti mentionate, Mitropolia Chisinaului, prin dependenta ei canonica de Patriarhia Moscovei, ar trebui, în chip firesc, sa cuprinda numai pe locuitorii de origine rusa din Republica Moldova.

Din pacate, situatia ingrata, mergând pâna la violente fizice, în care se afla Mitropolia Basarabiei din cadrul Patriarhiei Române, cu slujitorii si credinciosii ei, s-a concretizat în modul cel mai pregnant prin nerecunoasterea sa de catre organele de stat ale Republicii Moldova, care au raspuns în repetate rânduri negativ solicitarilor formulate în chip legitim în acest sens, începând de la 8 octombrie 1992 si pâna la 10 ianuarie 2000.

In acelasi timp si în baza acelorasi prevederi, ale Constitutiei Republicii Moldova din 29 iulie 1994 (art. 31 – privind libertatea de constiinta) si ale Legii nr. 979/24 martie 1992 (privind cultele), care ar fi trebuit sa determine si recunoasterea Mitropoliei Basarabiei, au fost recunoscute de catre guvernul Republicii Moldova, în afara Mitropoliei Ortodoxe a Chisinaului, dependenta de Patriarhia Moscovei (28 august 1995) si alte culte, precum „Biserica Adventista de Ziua a Saptea” (22 iulie 1993), „Federatia Comunitatilor Evreiesti (Religioase)” (9 iunie 1994) s.a.

Mitropolia Basarabiei a beneficiat de hotarâri favorabile privind recunoasterea sa din partea: Judecatoriei Sectorului Buiucani din Chisinau (12 septembrie 1995), a Tribunalului Municipiului Chisinau (21 mai 1997) si a Curtii de Apel Chisinau (19 august 1997), aceasta din urma fiind anulata, la 9 decembrie 1997, de catre Curtea Suprema de Justitie, în vreme ce Federatia Internationala pentru Drepturile Omului de la Helsinki, în raportul sau pe anul 1997, a criticat refuzul guvernului Republicii Moldova de a recunoaste Mitropolia Basarabiei.

In aceasta situatie, la 3 iunie 1998, Mitropolia Basarabiei si 12 cetateni ai statului Moldova, în frunte cu I.P.S. Mitropolit Petru Paduraru, s-au adresat Curtii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg care, dupa admiterea cererii (7 iunie 2001) si în urma analizei dosarului cauzei si a tuturor depozitiilor în aceasta speta (2 octombrie 2001), constatând violarea unor articole de baza din Conventia Europeana a Drepturilor Omului (art. 9, art.14 combinat cu art. 9, art. 13, art. 6 si art. 11), a deliberat, formulând, la 13 decembrie 2001, un verdict favorabil recunoasterii Mitropoliei Basarabiei si obligând Republica Moldova sa plateasca Mitropoliei Basarabiei 20 000 de euro pentru daune morale si 7 025 euro pentru cheltuieli de judecata.

In consecinta, în urma deciziei Curtii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg recunoasterea Mitropoliei Basarabiei de catre autoritatile de stat ale Republicii Moldova apare, în momentul de fata, o data în plus, ca un drept legitim atât din perspectiva dreptului canonic bisericesc, cât si prin prisma dreptului international actual.

Autor: Pr. Florin Serbanescu


0 comments »

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Caută

Comentarii Recente

ChatVorbește instant cu noi !+