Jurnalul Naţional: Drama românilor de peste Prut.

0
7

La 22 de ani de la unirea teritoriilor româneşti într-un singur stat, în vâltoarea celui de-al doilea război mondial, România a trebuit să renunţe la Basarabia, nordul Bucovinei, Cadrilater şi o parte din Ardeal. Destinele a mii de români au fost frânte. Trecuţi sub ocupaţia sovietică, mulţi basarabeni au fugit în România, iar alţii au fost deportaţi în Siberia. „Obişnuinţa” cu noua administraţie a fost dureroasă.

Începutul celui de-al doilea război mondial (1 septembrie 1939) ameninţa frontierele tuturor statelor europene. Deja Polonia fusese ocupată şi împărţită în câteva săptămâni de trupele naziste şi sovietice. Şi România se afla într-o situaţie diplomatică dificilă. Aliaţii ei tradiţionali – Marea Britanie şi Franţa – se aflau la celălalt capăt al Europei.

„NU VOM CEDA!” Pentru a-şi linişti supuşii din provinciile revendicate de statele vecine, Regele Carol al II-lea a vizitat Basarabia în prima lună a anului 1940. La recepţia organizată la Cercul Militar din Chişinău, le-a vorbit despre drepturile istorice ale României asupra „ţinutului moldovenesc”, după cum l-a denumit pentru a evita animozităţi cu diplomaţia sovietică. „Nici o brazdă de pământ nu vom ceda”, ar fi declarat asistenţei Regele, conform însemnărilor sale zilnice din 6 ianuarie 1940. În primăvara aceluiaşi an însă, vecinii bulgari, maghiari şi sovietici pretindeau fiecare teritorii româneşti. Dar primii care au acţionat au fost ruşii, prin vocea ministrului de Externe, Viaceslav Molotov. Într-un discurs care nu anunţa nimic bun oficialităţilor de la Bucureşti, acesta menţiona „chestiunea litigioasă nerezolvată, aceea a Basarabiei, a cărei anexare de către România nu a fost niciodată recunoscută de Uniunea Sovietică”.

SOVIETICII REVENDICĂ… La 26 iunie 1940 o notă diplomatică sovietică a bulversat mediul politic românesc. „Informări” asemănătoare primiseră şi cele trei ţări baltice (Estonia, Letonia şi Lituania). De la statul român sovieticii se „mulţumeau” doar cu Basarabia şi nordul Bucovinei. Dacă prima provincie aparţinuse Rusiei ţariste până în 1918, Bucovina nu intrase niciodată în componenţa Imperiului Romanovilor. Argumentul sovieticilor – nordul Bucovinei trebuia cedat drept despăgubire pentru „stăpânirea” românească în Basarabia din ultimii ani – i-a indignat pe oficialii de la Bucureşti. Cererea
i-a fost înmânată la 26 iunie 1940 lui Constantin Davidescu, ambasadorul român la Moscova. Între patru ochi, Molotov l-a lămurit pe Davidescu de ce trebuiau „predate” Rusiei teritoriile revendicate. Potrivit lui Molotov, Sfatul ţării de la Chişinău votase unirea cu România în 1918 sub „teroarea” armatei române. În plus, Bucureştiul ar fi administrat defectuos provincia. Conform notei remise guvernului român, se impunea evacuarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei în numai 24 de ore. Textul notei era plin de „scăpări” şi „argumente”. Precum acela că „ucrainenii ar fi constituit populaţia majoritară în Basarabia”.

„EROII DE LA PRÂNZ…”. Panica i-a cuprins pe politicienii ţării. Regele Carol al II-lea a convocat în regim de urgenţă Consiliul de Coroană, instituţie cu rol consultativ în deciziile politice importante. Deşi toţi participanţii la întrevedere recunoşteau drepturile istorice ale României asupra provinciilor revendicate, au tărăgănat trimiterea unui răspuns clar Moscovei, sperând să găsească o soluţie de compromis. O a doua întâmpinare oficială a URSS-ului i-a „trezit”. La 27 iunie, sovieticii „ofereau” patru zile pentru eliberarea provinciilor, acţiune ce urma să corespundă intrării Armatei Roşii în principalele oraşe Cernăuţi, Chişinău şi Cetatea Albă. Târziu în noapte, un nou Consiliu de Coroană a votat acceptarea ultimatumului. „Consiliul are loc şi am ieşit din el amărât şi dezgustat, nota Carol al II-lea în jurnal, toţi acei care făceau pe eroii la prânz s-au dezumflat. Numai 6 voturi, din cei 26 prezenţi, au fost pentru rezistenţă. (…) Au fost impresionaţi de sfaturile ce ne-au venit de peste graniţă, au fost impresionaţi şi de ideea că nu vom putea câştiga aşa un război. Unii au propus rezistenţa şi pe urmă au cedat, ar fi fost cel puţin un gest”.

FUGA AUTORITĂŢILOR. Odată luată decizia evacuării, românii au organizat retragerea armatei şi a funcţionarilor din provincii. Primii care au plecat au fost înalţii demnitari, deşi ei ar fi trebuit să coordoneze şi să organizeze retragerea cetăţenilor de rând. De altfel propaganda prezenta favorabil desfăşurarea evenimentelor. Potrivit comunicatelor oficiale în judeţele de tranzit se organizaseră comitete de asistenţă, posturi de orientare şi ajutor, centre sanitare. În satele româneşti de peste Prut, ţăranii au aflat ultimii decizia guvernului Tătărescu de abandon a Basarabiei. Ocupaţi cu muncile obişnuite ale câmpului, sătenii au constatat surprinşi, seara, că oficialităţile locale dispăruseră. „Noi eram la câmp, îşi aminteşte Ion Ciomârtan, refugiat basarabean în 1940. Când am venit seara am văzut că nu mai era primar, nu mai era jandarm, nu mai era şef de post, nu mai era nimic. A plecat primarul, au plecat şi învăţătorii. Oamenii obişnuiţi nici n-au ştiut, erau la câmp, de unde să ştie ce se întâmplase? Probabil că autorităţile au primit un telefon, un ordin sau altceva şi cum l-au primit au şi plecat. Când am ajuns seara de la câmp şi am văzut că au dipărut şi aceştia, ne-am dat seama că se întâmplase ceva. ½i cum au plecat ei, a doua zi au şi intrat ruşii.” În schimb, la oraşe, posesorii de aparate radio au ascultat ştirea oficială ce înştiinţa populaţia ţării despre cedare. Cei care au apucat să plece, au făcut-o în grabă. Nu ştiau decât că vor trece Prutul în România, nu ştiau unde vor locui sau dacă pentru refugiaţi statul român „pregătise” ceva special. Au apelat la rude, amici şi parteneri de afaceri. Singure, cadrele didactice au cunoscut „grija” statului român. Pentru învăţători şi profesori s-a înfiinţat un centru la Piatra Neamţ, iar de acolo erau direcţionaţi spre alte localităţi. Până la sfârşitul lunii octombrie 1940, peste 100.000 de basarabeni au trecut Prutul în România. La rându-le, 100.000 de etnici germani au profitat de – încă! – bunele raporturi dintre Germania nazistă şi Rusia Sovietică şi s-au strămutat în cel de-al Treilea Reich. Printre repatriaţii germani, s-au „strecurat” şi 5.000 de români. Ajunşi în teritoriile Reichului, s-au repatriat în România (1941-1942). În locul „fugarilor”, sovieticii au adus din Galiţia în sudul Basarabiei familii întregi de polonezi şi ucraineni, găsiţi acolo de armata română în 1941.

DEPORTAŢI DUPĂ REGULAMENT. Cei mai mulţi dintre basarabeni au rămas pe loc, nefiind încântaţi de perspectiva pierderii agoniselii de-o viaţă. În grade diferite, sovieticii „au băgat groaza” ori s-au răzbunat pe moldoveni, de la înterogatorii şi ameninţări până la deportare. Pentru ţărani se întocmise o „ierarhie”. În funcţie de avere, aceştia erau împărţiţi în categoriile A, B şi C. „Eu eram în categoria A, relatează Ion Ciomârtan. Seara te chema la primărie la ora 9, dar nu te întreba nimeni nimic până la ora 12. La 12 te lua la întrebări primul funcţionar: «Câtă corvoadă ai făcut azi? Ţigani români, Siberia cu voi». Din ţigani români nu ne scotea. (…) A durat vreo trei luni, în fiecare noapte. Nu ne băteau, numai ne întrebau şi ne ameninţau cu Siberia”. Alţii nu au fost la fel de „norocoşi”. Învinuiţi de antisovietism şi de acţiuni criminale, membrii fostelor partide istorice româneşti, moşierii, comercianţii, jandarmii şi refugiaţii din URSS au fost surghiuniţi în regiunile Aktiubinsk, Karaganda, Kustanai, Novosibirsk şi Cazahă de sud. Autorităţile de la Moscova aprobaseră în prealabil un regulament despre cum trebuiau să se desfăşoare deportările. La 7 iunie 1941, NKGB al RSSM (noua denumire a poliţiei secrete sovietice din Basarabia) a cerut 1.315 de vagoane pentru a deporta 85.000 de basarabeni. Planul s-a aplicat întocmai în noaptea de 12 spre 13 iunie. Soarta deportaţilor a rămas un mister pentru cei pe care i-au lăsat în urma lor. Puţini s-au mai întors acasă să depene povestea suferinţei lor. Familii întregi s-au destrămat, risipite în imensitatea Rusiei Sovietice.

HRUŞCIOV, LA CHIŞINĂU. Pentru a coordona mai bine activitatea politică în noua „achiziţie” teritorială sovietică, Kremlinul l-a „detaşat” în Basarabia pe Nikita Hruşciov, la acea dată membru în Biroul Politic al Comitetului Central şi prim-secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist Ucrainean. Însoţit de S. Timoşenko (comisar al apărării poporului din URSS), Hruşciov a vizitat Chişinăul la 3 iulie 1940. La numai o zi a fost „aleasă” conducerea locală. Comitetele executive din Basarabia şi nordul Bucovinei erau alcătuite din 75 de membri, dintre care doar trei moldoveni rusificaţi (T. Constantinov, S. Zelenciuc şi N. Salagor). Ceilalţi erau ruşi şi ucraineni. În luna august 1940, în locul fostei provincii româneşti Basarabia, sovieticii au înfiinţat, la a şaptea sesiune a Sovietului Suprem, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM). Pentru ocuparea funcţiilor locale nu s-au organizat alegeri republicane, ci s-au numit cadre de către organele militare şi de partid de la „centru”. A existat totuşi o delegaţie a basarabenilor la Moscova. Dintre 31 de membri, 19 erau etnici ruşi, 4 evrei, un ungur şi 7 moldoveni filo-sovietici. Dintre fostele judeţe româneşti, Hotinul, Ismailul şi Akermanul au fost „date” Ucrainei, deşi populaţia românească depăşea numeric celelalte etnii: moldoveni 28,3 %, ucraineni 25,4%, ruşi 18,2%, iar restul alte naţionalităţi. Legislaţia sovietică a fost rapid adoptată şi în RSSM. La 15 august 1940 s-au naţionalizat băncile, întreprinderile industriale, cele din transportul feroviar şi din telecomunicaţii, mulţi proprietari preferând să se refugieze în România vecină. Din februarie 1941, alfabetul latin a fost interzis pe teritoriul RSSM.

Cei care s-au opus
La Consiliul de Coroană din 27 iunie 1940, şase membri s-au opus cedării Basarabiei şi a nordului Bucovinei. Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, ½tefan Ciobanu şi Ernest Urdăreanu se arătau încrezători în forţa militară a armatei române. Chestiunile de ordin militar nu le erau însă familiare „temerarilor” membri ai Consiliului. După terminarea şedinţei, Regele Carol al II-lea nota amuzat în jurnalul său: „Un mic incident comic-tragic a fost în cursul atacului lui Iorga împotriva lui Ţenescu: l-am întrebat (pe Iorga – n.n.) cât crede că ar costa un avion de bombardament, mi-a răspuns că probabil vreo 500.000 lei, a rămas extrem de uimit când a auzit că acesta costă 30 de milioane”. După ce evacuarea Basarabiei a devenit o realitate, Nicolae Iorga şi-a continuat protestul faţă de cedările teritoriale. El i-a atras de partea sa şi pe alţi politicieni şi intelectuali ai epocii, printre care Ion Mihalache, Iuliu Maniu, A.C. Cuza, C.I.C. Brătianu, istoricul Gheorghe Brătianu şi gazetarul Stelian Popescu. Ei au contestat „recunoaşterea legală” a cedărilor într-un memoriu înaintat preşedinţiei Consiliului de Miniştri.

Victimele pactului secret
Cu o săptămână înainte de începerea celui de-al doilea război mondial, Germania nazistă şi URSS au încheiat un pact surprinzător pentru mulţi contemporani. La 23 august 1939, Joachim von Ribbentrop şi Viaceslav Molotov, miniştrii de Externe german, respectiv sovietic au semnat pactul ce le-a purtat în istorie numele. Prevederile protocolului adiţional secret delimitau practic sferele de influenţă ale celor două state între Marea Baltică şi Marea Neagră. Destinele Finlandei, Estoniei, Lituaniei, Letoniei, Poloniei şi al României se decideau practic la Moscova. „În privinţa Europei sud-estice, stipula articolul 3 din tratat, partea sovietică subliniază interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia. Partea germană îşi declară totalul dezinteres politic faţă de aceste teritorii.” În 1940, ruşii au pretins României în plus faţă de ce „obţinuseră” prin semnarea pactului, şi nordul Bucovinei. De-abia după 60 de ani (24 decembrie 1989), deputaţii poporului din URSS au recunoscut existenţa protocolului secret şi l-au declarat nul.

Masacru la Fântâna Albă
Pe la începutul anului 1941 printre românii aflaţi sub ocupaţie sovietică s-a răspândit un zvon. Se spunea că cei care vroiau să plece în România trebuiau doar să completeze o cerere în limba rusă şi apoi treceau nestingheriţi Prutul. Activiştii locali au fost uimiţi şi speriaţi în egală măsură de amploarea cererilor primite la reşedinţele raionale de miliţie. Le-au spus oamenilor că până la noi „directive” listele de plecări rămâneau închise. Zvonul cu pricina ajunsese şi la urechile bucovinenilor din preajma oraşului Storojineţ. Aceştia sperau să forţeze graniţa cu România şi şi-au dat întâlnire la Hliboca, localitate apropiată frontierei. Circa 3.000 de oameni s-au încolonat, având în fruntea lor preoţii. Încurajaţi perfid de cadrele NKVD-ului, au fost somaţi de către grăniceri la punctul de vamă Fântâna Albă. Nu s-au oprit la focurile de armă ale soldaţilor şi în scurt timp, s-a tras în plin în coloana de români. Se pare că pentru morţi fuseseră pregătite dinainte şanţuri ca să-i îngroape. Numărul victimelor nu este cunoscut nici acum cu exactitate.

Sursa: Jurnalul Naţional

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ