K 460 sau Soljeniţin despre reunificarea RM cu România

1
12

În prima povestire publicată de Aleksandr Soljeniţîn, „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici”, care l-a făcut celebru în lumea întreagă, este pomenit şi un moldovean. Marele scriitor nu dă numele, ci doar numărul acestuia K460 şi înfăţişarea – „mic, negricios”. Despre deţinutul moldovean se vorbea, spune Ivan Denisovici, că a fost “spion român”, “spion veritabil”, nu ca alţii “făcuţi”, de care întâlneai în fiecare brigadă câte 5-6 persoane, ei fiind în realitate foşti prizonieri.

Un moldovean într-o povestire a lui Soljeniţîn ar fi un subiect aparte. Nouă însă, la vremea citirii zguduitoarei lucrări, ne-a atras atenţia nu atât faptul în sine, căci nu e de mirare că NKVD-ul a găsit în Basarabia „eliberată” numeroşi „spioni” şi „duşmani ai poporului” sovietic, buni de umplut Gulagul cu ei, cât sugestiva egalare a moldovenilor cu românii.

Moldoveanul a stârnit mânia tuturor deţinuţilor pentru că, la sfârşitul zilei de muncă, nu era prezent la numărătoare. Din cauza lui toată baraca era ţinută la poartă, în ger, întârziind la cină şi pierzând timpul personal preţios de până la ora de stingere. A fost găsit pe schele, se ascunsese într-un loc ferit de vânt şi adormise. 500 de oameni l-au întâmpinat cu înjurături: „Canalie! Borâtură! Mârşevenie”. O parte dintre deţinuţi au tăcut când au văzut că sergentul îndreaptă patul carabinei spre el. Ajutorul brigadierului i-a luat-o înainte, lovindu-l pe moldovean cu pumnul în cap şi salvându-l astfel de loviturile cu patul de puşcă. K460 s-a ferit, şi imediat a sărit maghiarul din aceeaşi brigadă şi “dă-i cu piciorul în fund, dă-i cu piciorul în fund!”. “Maghiarii în general nu-i suportă pe români” – remarcă Ivan Denisovici, printre altele.

Dispărutul fiind găsit, regula Gulagului cere ca numărătoarea deţinuţilor să fie repetată. „Seara e pierdută!… Moldovean blestemat. Convoi blestemat. Viaţă blestemată…” – îşi spune în gând Ivan Denisovici. El îi mai pomeneşte pe români atunci când îi ascultă discutând între ei pe doi moscoviţi, care vorbesc repede şi folosesc cuvinte neînţelese: „să-i asculţi pe ei e totuna cum i-ai asculta pe letoni sau români”.

E greu de spus dacă Soljeniţîn descrie un om real sau un chip pe care îl credea tipic pentru moldoveni/români – „mic, negricios”, „spion român”. Totuşi, de unde să ştie Ivan Denisovici Şuhov, un simplu ţăran rus, fost colhoznic, aflat de 8 ani într-un lagăr siberian, că „maghiarii în general nu-i suportă pe români”? Unde putea să audă el vorbă românească, decât în lagăr? Faptul că el pomeneşte limba română în compania limbii letone să fie întâmplător? Nu ne duce acest detaliu la gândul despre destinul comun al letonilor şi românilor?

Hruşciov a fost „zguduit până la lacrimi” de „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici”. Ca să poată apărea, povestirea a fost citită şi de alţi membri ai CC al PCUS. Pe nimeni nu l-a deranjat faptul că cititorii s-ar putea alege cu impresia că moldovenii şi românii sunt una şi aceeaşi.

Era perioada care se va numi ulterior “dezgheţul hruşciovist”, când la Chişinău se va începe discuţia despre revenirea la alfabetul latin şi rolul “limbii moldoveneşti” în RSSM. Cortina de fier de pe Prut se lăsase puţin, graniţa devenise mai uşor de trecut şi se zvonea chiar despre o posibilă reunificare a Basarabiei cu România şi intrarea României în componenţa URSS.

Că Soljeniţîn avea propriul punct de vedere asupra moldovenilor şi RSSM, diferit de cel al istoriografiei sovietice şi al CC al PCM, se va vedea şi în cunoscutul său eseu, publicat în 1990, privind soarta de mai departe a URSS: „Как нам обустроить Россию” („Cum să reconstruim Rusia”). Cu un an şi ceva înainte de prăbuşirea URSS, Soljeniţîn propunea ruşilor să dea bilet de separare „cât mai rapidă”, „neapărat şi irevocabil”, pentru „trei republici baltice, trei republici transcaucaziene, patru centralasiatice, dar şi Moldaviei, dacă o trage mai mult spre România”.

Soljeniţîn considera că Rusia nu dispune de suficiente resurse umane pentru a asimila aceste „periferii”. Separând 12 republici (inclusiv o parte a Kazahstanului), „prin această jertfă aparentă” Rusia se va elibera pe sine însăşi pentru „preţioasa dezvoltare interioară”, va acorda în sfârşit atenţie „propriei persoane”, scrie el. (Din punctul lui de vedere, ruşii, ucraineni şi belaruşii, sunt acelaşi popor şi nu pot fi separaţi. El credea necesară rămânerea Ucrainei şi Belarusului în componenţa Rusiei, fapt care i-a înfuriat pe ucraineni.)

„Dacă o trage mai mult spre România” e constatarea unui fapt care atunci, în momentul de cotitură 1990, era evident. Comuniştii de ieri şi de azi nu-l observă sau se fac a nu-l observa, marginalizându-i pe cei conştienţi. Dar viaţa a demonstrat că Soljeniţîn vede mai bine.

http://www.voceabasarabiei.com/html/rezonante.html

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ