La granita, la Vetrisoaia

0
11

Campania pe care o începem azi debutează cu prezentarea, în viziune proprie, a unui univers aflat la granite multiple. Este vorba despre Vetrisoaia. O localitate la granita României cu Republica Moldova. O localitate la granita Uniunii Europene cu spatiul ex-sovietic. Si, nu în ultimul rînd, o localitate la granita constiintei fiecăruia dintre noi. Cu bune si cu rele. Cu oameni mari sau mici. Cu tineri si bătrîni. Cu sperante pentru viitor, dar cu un prezent inert.

Război si prizonierat

Am fost la casa lui Grigore Ion. Oamenii în spun Brătianu, căci tatăl său făcea politică liberală. Si el îl apreciază pe I.C. Brătianu. Are 91 de ani si e încă în putere. Cît timp am stat de vorbă, nu s-a asezat. În timp ce vorbea, oscila între trecut si prezent. Între virtuti si lipsa acestora la din ce în ce mai multi oameni de acum. Povestea lui o vom reda asa cum a spus-o. Nu intervenim deloc în text, în ciuda discursului nestructurat. Pentru că vom vedea astfel imaginea de ansamblu a vietii petrecute în slujba tării si a omului mare ignorat de niste oameni mici, mici, mici…

La Odesa, am apărat noi frontul. La Stalingrad n-am ajuns, ce să mint? Dar la Nistru am tras pînă s-a decalibrat teava. Si am un milion pensie. Atît! Asta-i politica si e băgată în sînge… Pînă în Cehoslovacia, la 20 de kilometri, am mers alături de rusi, apoi ei ne-au tras pe dreapta si au defilat ei victoriosi, cînd la Budapesta noi am avut 10.000 de soldati căzuti. Si, cînd am venit de pe front, au vrut să ne dezarmeze. Dacă Regele nu-l împusca pe Antonescu, tot pierdeam războiul si-l împuscau rusii. La Cotul Donului i-a prins prizonieri si au murit prizonieri, dar în Apus s-a murit de gloante. Eu am fost trăgător. De la jumătatea drumului din Cehia, am mers prin gloante pînă la observatorul înaintat. Căci acolo ori stai la telefoane, ori iei caii în primire. Si am luat doi cai mari, buni. Duceam obuzierele în munti, eram înghetat, vai de capul meu, desprindeam caii si puneam toate obuzierele pe pozitii. La Tiganca, lîngă Fălciu, iar nu am luptat. Dar cînd mi-o veni pensia, am să le scriu: cine a stat doi ani, două ierni pe front? Ce să fac cu un milion? Si am găsit un pistol la un rus mort, un pistol rusesc, o bijuterie… l-am purtat pînă la terminarea războiului. La un castel în Cehia, am fost întrebati care vrem să fim voluntari să verificăm castelul. Căpitanul m-a oprit, nu mi-a dat voie, dacă mă împuscă nemtii? Dar cînd s-au întors de la castel, i-au decorat cu ordinul Ťvirtutea militarăť, găsiseră un neamt”.

Aproape rîde pufnind. La Cotul Donului, au murit de foame în lagăre…”, o spune cu greu si încearcă să revină la situatia de pe front de la începutul războiului. “Aici, la Prut, ne-a prins aviatia si făceam curse, cînd veneau dintr-o parte, cînd din alta, si noi ne miscam contra lor. Dar nu s-a mai putut. Ne-am retras cu toate armele, nu a rămas nimic în urmă, nici cai. Eu cînd am ajuns cu obuzierul, am sărit de pe cal să nu mă împuste nemtii. Dar în marginea pădurii, la Nistru, era un betivan, un rotas – Boroda, care i-a spus căpitanului că se duce înapoi să aducă obuzierul. A ajuns, a prins streangurile si a reusit să aducă obuzierul acasă”. Îsi trage sufletul si spune oftînd: “Mi-au dat o decoratie – Bărbătia si credinta… Eu am vrut să-mi apăr patria…”.

Am ajuns si la casa lui Gheorghe Dobrea. Mai întîi prizonier, apoi veteran de război, s-a născut în 1920. La 21 de ani a plecat în armată, unde a făcut la început sase luni de instructie la Grăniceri 5 Brăila. Tine minte exact data la care a plecat pe front si o spune cu lacrimi în ochi: “La 20 februarie 1942, am plecat pe front.

Am făcut un an si jumătate pînă la Cotul Donului. Aveam un căpitan destoinic, Gheorghe Manolescu îi spunea, stia si nemteste… La Cotul Donului am stat două luni. Eram acolo sase divizii de nemti si două de români. A venit într-o zi la noi căpitanul si ne-a spus: “Hai să o luăm pe jos înapoi, că astia (rusii – n.r.) ne dau roată”. Pînă ne-am întors noi, se ocupase deja frontul pe Nistru. Stînd în asteptare acolo, ce trebuia să stim e că dacă vedem racheta cu sase stele, trebuie să lăsăm totul si să fugim. Am ajuns apoi la Ismail, unde am stat trei luni, apoi două luni am stat în Tulcea. La 23 august, am plecat din ordin către Chilia Nouă, unde o rachetă ne-a dat vaporul la fund. Apoi am trecut pînă dincoace, pînă într-un sat din Deltă – Pajura. În Lascăr Catargiu, am vazut o stivă de nemti împuscati toti numai în cap. Au venit doi rusi cu un aruncător de flăcări si i-au ars”.

Vocea începe să-i tremure, la fel si mîinile, pînă atunci înclestate. “Am stat apoi două săptămîni în cazărmile Ismailului, unde un colonel de-al nostru se întelesese cu un rus să ne dea drumul căci eram practic prizonieri.

Ne-a dat drumul, însă pe drum ne-a prins din urmă o masină cu patru rusi. Doreau cică să ne fotografieze. Dar noi eram mai multi si ne-au lăsat în pace. Apoi iar, între Tîrgu Bujor si Galati, ne-au prins niste rusi cu două masini, dar si de acolo am scăpat. La Bogdănesti am ajuns seara, unde am mîncat si am dormit. Pentru că noi eram încă îmbrăcati milităreste, a doua zi ne-au prins rusii si ne-au dus la Copăceana.

Ne-au luat apoi prin Corni – Albesti spre Vaslui, unde ei adunaseră deja vreo 2.000 de prizonieri. La o săptămînă am făcut un convoi si am condus prizonierii nemti către Iasi, într-o săptămînă de mers pe jos. Si în Iasi am stat o săptămînă, de unde au dispărut comandantii si ofiterii de divizie. Acolo, un neamt care a vrut să fugă a fost împuscat pe loc. Atunci ne-am dat seama ce urmează”.

Lacrimile încep să-i umple ochii cînd începe să povestească drama vietii lui. În acelasi timp, goarna postasului anunta primirea pensiei. Bătrînul îi spune să astepte, să-si încheie povestea. “Noaptea ne-au suit în vagoane, erau ticsite. Am făcut asa, cu trenul, 22 de zile pînă în Siberia, peste Volga. 15 zile am stat în carantină, apoi ne-au pus la muncă într-o fabrică de cărămidă. Am făcut acolo cărămizi, apoi din cărămizile alea am făcut un oras întreg, noi prizonierii. Orasul este Celeabinsk. Cinci ani am stat acolo. Ce am mîncat eu în cinci ani să nu mănînce nici cel mai mare dusman. N-am avut decoratii, n-am primit nimic. Doar Constantinescu ne-a decorat”.

Asa îsi încheie bătrînul povestea. Orasul Celeabinsk exista si înainte. Prizonierii de război l-au dezvoltat însă, astăzi orasul fiind un important centru al regiunii de est de Muntii Ural. Am părăsit Vetrisoaia la finalul unei zile cel putin scurte. Următoarea oprire, săptămîna viitoare, marti, va fi în Deleni.

NICIUN COMENTARIU

  1. Am citit impresionata acest articol. Suntem si noi patiti si avem pe bunicul, tatal tatalui meu, dat disparut pe front si despre care cativa ani mai tarziu a aflat ca ar fi prizonier in lagarul Celeabinsk 102/2. Daca am vazut ca povestiti de Celeambisk incerc sa aflu daca poate l-ati cunoscut pe buicul nostru Marcu Z iancu il chema. Tatal nostru era de ani cand a plecat tatal lui in razboi si nu s-a mai intors deci bunicul era nascut in jur de 1918. Dupa revolutie am incercat sa depistam urma lui prin Crucea Rosie dar nu am aflat nimic. Vroiam si noi sa aflam daca a murit in prizonierat sau fiind eliberat ulterior s-a stabilit pe acolo. Tatal meu fiind orfan de la sase ani a avut o viata chinuita , cu multa munca dar ii multumeste lui Dumnezeu ca s-a descurcat si acum avand 76 de ani se bucura cu copii si nepotii care sunt pe langa el.

  2. Aduc corectii: Data nasterii bunicului meu 24 septembrie 1906. Tatal meu era de 6 ani cand a plecat bunicul in razboi.Daca stiti ceva trimiteti-mi email.

LĂSAȚI UN MESAJ