RSS Feed

La Nicula

0

iunie 8, 2008 by Românism

Nicula\
Nicula e o ca fereastră spre cer.
Aici vântul întreabă şi iarba răspunde la întrebări.
Intri în ograda mănăstirii ca în universul unei cărţi. O carte cu file transcrise din Scripturi care alternează cu poezii ce se văd în loc să se citească şi cu tablouri picturale pe care le respiri ca pe aer.
Aici, ai impresia, timpul trece odihnindu-se.
Aici, între creste împădurite, înveţi să asculţi ceea ce nu se aude: tăcerea dintre un cuvânt şi altul sau aceea

dintre o ţară care se naşte şi una care nu mai există.
Parcă nu asculţi vântul lunecând peste munţi; parcă auzi respiraţia lui Dumnezeu.
Nicula mi se păruse, demult, când citisem despre „lemnul ca untul” în împletitura seculară a construcţiei ei, despre turlele poleite cu cer, despre clopotele mănăstireşti care, atunci când bat, mişcă pietrele:

“Şi-acolo-n cuibul beznelor dintâi
Căzut din veac şi
Răstignit în sine, de vei
Rămâne treaz, vei auzi albastrul
Iconarilor de unde vine…”,
că vechea mănăstire ar fi o invenţie a poetului Ioan Alexandru, autorul poemului „Albastru de Nicula”.
De aici lipsa mea de curiozitate, atunci când prietenul nostru mă invitase la un 15 august, dintr-un an de acum mai bine de-un deceniu, de Adormirea Maicii Domnului, să vizitez mănăstirea, zi când la Nicula vine tot Ardealul, de parcă mă invitase la o ficţiune cu biserici dintr-un lemn care înmugureşte şi icoane făcătoare de minuni ce plâng, cu munţi care sprijină norii lui Dumnezeu şi cu oameni care mişună cu sutele de mii de jur- împrejurul lor.
Ioan Alexandru, poetul drag nouă tuturor, s-a retras între timp la Nicula.
Locul lui de veci se află în cimitirul mănăstirii, între morminte de preoţi şi călugări.
Pe piatra funerară: doar numele, anul naşterii şi anul morţii. „Ioan Alexandru 1941-2000”. Restul i s-ar fi părut, în modestia exagerată proprie marelui Poet, mai degrabă ca o erată. Sau ca o completare şi un comentariu care prisosesc.
E oră de vecernie. Psalmii, cântaţi de călugări în biserică se aud şi din locul unde poetul îi ascultă cu mâinile pe piept şi cu privirile ascunse sub pleoapa ţărânei cu care doarme îmbrăţişat.
Când prietenii săi din Basarabia, Andrei Vartic, Vasile Şoimaru şi subsemnatul, îngenunchează pios în faţa criptei, clopotele mănăstirii prind să zdruncine tăriile, şi parcă şi auzim dorinţa poetului:
“Transilvania, clopot îngheţat
În azur icnind fără de limbă,
Smulge-mă de-aici de pe pământ
Şi-n bătaie sacră mă preschimbă”.
Cuvânt şi clopot.
Poezie şi istorie.
Rugă şi pace.
Resemnare şi cutremurare.
Totul se împleteşte aici şi se completează. Îţi ştergi lacrima şi priveşti la cele care te înconjoară ca un om care tocmai şi-a recăpătat vederea. Sau, mai exact, o altfel de vedere.
Brazii răsfiră norii de pe înălţimi. Lamele de lumină vrâstează bolta. Cerul spoieşte cupolele în „albastru de Nicula”.
Avem dintr-odată impresia că Poetul nu se odihneşte sub iarba mătăsoasă, ci se află dus pe undeva prin chilii, şi ne ducem să-l căutăm.
La Nicula, în una dintre chiliile sale cu toţi pereţii căptuşiţi cu cărţi, ne aşteaptă Î.P.S. Bartolomeu, mitropolitul Clujului, Crişanei şi Maramureşului, unde ne conduce vrednicul şi inimosul părinte stareţ al Niculei Dumitru Cobzaru.
Ierarhul Bartolomeu Anania face parte din stirpea patriarhilor: stă în pragul chiliei, cu barba şi pletele albe, de parcă tocmai începuse să ningă atunci, în plină vară.
„Zic bun venit fiilor Basarabiei în inima Transilvaniei creştine”.
Î.P.S. urcă în cuvinte ca pe nişte scări.
Vorbim despre Basarabia, despre cărţi, despre Nicula, despre Ioan Alexandru, prietenul său şi al nostru, despre băutura tare (ţuică din rădăcină de schinuc, o plantă ce creşte numai pe crestele muntelui Ceahlău) cu care ne serveşte, despre noua ctitorie, catedrala uriaşă de la Nicula („Guvernul a intenţionat să-mi dea trei miliarde şi le-am refuzat: „Acestea ar putea să-mi ajute doar să fixez schelele”), despre ortodoxie şi globalizare, despre ultima ediţie a Bibliei.
După ce a ieşit din închisorile comuniste, Î.P.S. Bartolomeu Anania s-a retras la mănăstirea Văratic, unde timp de 20 de ani a tălmăcit (Înalt Prea Sfinţia Sa îi zice: diortosit, adnotat, redactat, precizat, corectat) textul „ziditor de suflet” al Bibliei în limba română, împreună cu elinistul Dumitru Fecioru, cunoscător de greacă şi traducător inegalabil din scriitorii bisericii creştine.
Ne invită, în Paraclisul personal de la Nicula, unde, după ce dă la o parte o catapeteasmă din lemn de tei poleită cu aur, la un moment dat scoate de sub măsuţa pentru împărtăşanie o cutie de carton, în care păstrează (“Pentru prima dată îi arăt cuiva”) o pereche de bocanci cu pielea plesnită. “Crăpăturile sunt de la bătăi: torţionarii din închisoarea de la Gherla – care doreau să mă facă astfel să-mi trădez prietenii – mă întindeau mai întâi pe o masă, apoi mă băteau fără milă cu ciomagul peste tălpi, ca să nu rămână urme”. După astfel de bătăi, nu mai puteam călca pe tălpile umflate câteva săptămâni şi mergeam doar în genunchi şi în coate…”.
Avea 38 de ani pe atunci şi I-a promis lui Dumnezeu că, dacă scapă cu zile, se va îngriji de textul Bibliei în limba strămoşilor săi.
După ce-l asculţi pe acest cel mai mare teolog ortodox în viaţă, vorbindu-ţi despre Textul Sacru, ai impresia că chiar Sfinţia Sa l-a scris: îţi spune cărţi întregi pe de rost, explicându-ţi frazele lui Dumnezeu şi semnificaţia multora dintre acestea la care puţini muritori au acces…
Iată ce zice Înalt Prea Sfinţia Sa despre cea mai de seamă Carte a omenirii:
„Biblia e Cartea care cuprinde cărţile. Biblia, aşadar, e Biblioteca; Biblioteca prin excelenţă, singură şi singulară în dumnezeiasca ei omenitate. Orice bibliotecă din lume poate avea cuvinte despre Dumnezeu; Biblia e însăşi rostirea lui Dumnezeu, anume pentru oameni şi prin oameni. Inspirată de Duhul Sfânt, ea e Cartea devenită cărţi.
Cu omul adamic creatorul vorbea într-un singur limbaj; omul căzut n-a mai înţeles graiul îngerilor, şi-ntr-un târziu s-a pomenit Moise că tocmai pe el, bâlbâitul, îl trimite Dumnezeu să le grăiască oamenilor cuvintele Sale.
– Cum o voi face, Doamne, de vreme ce sunt gângav?
– Tu, într-adevăr, eşti, dar Aaon, fratele tău, nu e. Eu îţi voi spune ţie, tu îi vei spune lui, el le va spune oamenilor, şi astfel tu vei fi pentru el ceea ce eu sunt pentru tine”.
Cuvântul devenise cuvinte, Teologia se făcuse filologie.
A mai trecut o vreme, Moise a mai primit o poruncă:
– Apucă-te şi scrie totul într-o carte.
Şi el a scris totul într-o carte. De aici, lunga şi dramatica istorie a textului biblic, cu autori sacri sau profani, cu limbi originale sau derivate, cu graiuri uitate sau stâlcite, cu traduceri bune sau mai puţin bune, cu copişti atenţi sau osteniţi, cu tomuri, codici şi colecţii vrăfuite, cu studii şi cercetări savante, cu evaluări semantice şi ediţii critice…, totul, în ultimă instanţă, menit să-i redea filologiei transparenţa teologică prin care cuvintele redevin Cuvânt.
Aşa stă Biblia în faţa cititorului: ca o prescură care poate să rămână pâine dospită, poate deveni anafură sau se poate transfigura în Trup euharistic. Trepte de pătrundere, trepte de cunoaştere; trepte de cunoaştere, trepte de iniţiere; trepte de iniţiere, trepte de sfinţenie: „Chiar dacă l-am cunoscut pe Hristos după trup, acum nu-L mai cunoaştem astfel…”
Î.P.S. Bartolomeu Anania trăieşte la Nicula într-o lume a lui Dumnezeu, în care Adevărul şi Binele coincid.
El vede idei.
El gândeşte Timpul.
Îi vorbeşti ca şi cum te-ai mărturisi.
Îţi vorbeşte ca şi cum te-ar cumineca.
Ne despărţim de Î.P.S. Bartolomeu Anania cu mult după miezul nopţii.
Turla mănăstirii luminează în noapte.
Vântul de peste munţi murmură rugăciuni. Piatra devine altar. Brazii se îngândurează.
Nicula vorbeşte cu Dumnezeu.
http://www.voceabasarabiei.com/html/creatie.html


0 comments »

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Caută

Comentarii Recente

ChatVorbește instant cu noi !+