Lacrimi si icoane pentru fratii nostri de peste Prut

0
1

Pe maica Dionisia am intalnit-o acum cativa ani la Colilia, in Dobrogea, unde vietuia pustniceste, direct in camp, printre ruinele unei biserici parasite si fantomatice. Nimeni nu mai credea ca acel loc va reveni vreodata la viata. Doar maica Dionisia, dimpreuna cu alte trei monahii, continua sa spere ca, nu peste mult timp, la Colilia va fi o mare manastire si, alaturi, pe locul tarlelor de oi, se va ridica un centru social plin de gradini si livezi; un loc curat si frumos, pentru toti batranii nevoiasi din zona…

M-a impresionat mult taria maicilor de la Colilia, care, fara apa si curent electric, fara macar un acoperis deasupra capului, traiau intr-o saracie crancena, avand ca adapost de iarna doar acoperamantul Maicii Domnului si cupola instelata a cerului. M-a impresionat, de asemenea, dragostea credinciosilor si ajutorul pe care l-au dat pentru repararea bisericii si construirea unui modest corp de chilii. Credeam ca, dupa atatea greutati si nopti dormite direct sub cerul liber, pentru maica Dionisia venise vremea lucratorului harnic, vrednic sa se bucure de roadele muncii lui. Nu a fost asa. Dupa un timp, am primit un telefon. Teribil de emotionata, maica mi-a spus ca incepuse o noua manastire, in alta parte, si ma ruga sa ne intalnim. Cand am intrebat-o de unde suna, m-a uimit cu raspunsul ei. Maica ajunsese dincolo de Prut, tocmai la Cahul, in Basarabia, acolo unde, chiar sub ochii nostri, istoria si amintirile romanilor se rescriu schimonosit, cu litere chirilice si taceri mincinoase; acolo unde, peste noapte, s-a inventat o noua limba si un nou popor… moldovean.

„Ia niznaiu. Gavarite pa ruski”

Am zarit-o de departe, recunoscand-o cu greu. Era mai batrana decat o stiam si pasea anevoie, sprijinindu-se intr-o carja ortopedica. Din femeia energica si bataioasa de altadata, pe chip nu-i mai ramasese decat zambetul si bunatatea, tresaltul sufletesc si usurinta de a se emotiona din orice, pana la lacrimi. Ne-am retras intr-un cotlon de camera si am ajutat-o sa ia loc. Maica parea usor incurcata. Nici ea nu stia de unde sa inceapa. Colilia, cu lipsurile si eroismul zilelor de inceput, parea sa fi ramas undeva, departe, intr-o alta lume, intr-o alta viata. La 70 de ani, ar fi putut sa se bucure de o calugarie tihnita si fara prea multe griji, pregatindu-se in post si rugaciune pentru marea intalnire cu Dumnezeu. A preferat sa plece, sa renunte la confortul molcut al chiliei si sa inceapa o noua lupta, intr-o tara oarecum straina, despre care banuia ceva, fara sa stie nimic precis. „Nu m-am gandit nici o clipa ca va veni ziua cand voi parasi pentru totdeauna Colilia”, isi aminteste maica Dionisia. „Planul meu era doar sa plec la fiul meu, in Germania, la Nurenberg, unde urma sa fac o complicata operatie de coxartroza. Aveam dureri groaznice de oase si nu mai puteam amana interventia chirurgicala. Deja imi cumparasem biletul de tren, cand o femeie credincioasa, Maria, mi-a cerut sa o ajut, visul ei fiind sa ridice o manastire si un camin de batrani la fratii nostri de peste Prut.

Lacrimi si icoane pentru fratii nostri de peste PrutMaica Dionisia

Am ramas descumpanita. Pe de-o parte, trebuia sa ma ingrijesc de sanatatea mea, iar pe de alta, vorbele Mariei imi rascoleau in suflet mila fata de batrani si dorul de a face ceva pentru ei. Inca ezitam, cand am auzit-o pe Maria spunand: „Nu-l refuza pe Dumnezeu, maica. El te cheama sa implinesti lucrarea, nu eu”. Vorbele femeii m-au topit cu totul. Brusc, m-am simtit ca pasind deasupra norilor si in suflet a navalit o mare si linistita dulceata. N-am mai stat nici o secunda pe ganduri si am acceptat. Nimic nu mai conta – nici sanatatea mea subrezita si nici teama de necunoscut. Important era ceea ce simteam in acel moment: ca aveam o misiune de implinit; ca, asa cum spunea Maria, nu puteam refuza suferinta altora, in numele suferintei mele trecatoare.”
In timp ce sta cuminte pe scaun si povesteste, maica Dionisia pare ca se minuneaza singura. Privind cu ochii mintii la toate cate s-au petrecut in viata ei, nimic nu pare intamplator, toate se leaga. Fara sa auda, fara sa-si dea seama, Moldova romanilor de peste Prut o chema de mai multa vreme: tatal ei era basarabean, iar fratele mai mare (acum, calugarul Varsanufie de la manastirea Histria) se nascuse la Ismail, pe bratul Chilia. Peste toate, duhovnicul ei, parintele Stelian, ii menise candva ca o sa-i continue lucrarea inceputa la Chisinau, unde construise doua biserici si cununase mii de oameni, dimpreuna cu fostul sau coleg de celula si de suferinta, parintele Iustin Parvu. „Ca impinsa de la spate de o mana nevazuta, m-am trezit in autogara Constanta si, fara sa intreb pe nimeni, m-am suit in primul autobuz care mi-a iesit in cale. Era chiar masina care mergea in Basarabia. Emotionata pana la lacrimi ca Dumnezeu imi dadea semn si imi deschidea calea, aveam in minte un singur gand – sa cer binecuvantare de la Mitropolitul locului, IPS Petru, si apoi sa ma opresc la Cahul, unde o familie de credinciosi voia sa doneze pamantul viitoarei manastiri. Intr-adevar, de cum am ajuns la Chisinau, prima mea grija a fost sa stabilesc prin telefon ca Inaltul Petru sa ma primeasca, dupa care m-am suit intr-un taxi, spunandu-i soferului sa ma duca direct la Mitropolie. Nu pot sa descriu ce uimire m-a cuprins, vazand luxul si bogatia cladirii.

Lacrimi si icoane pentru fratii nostri de peste PrutUn vis abandonat

Curtea era pavata in marmura cu bogate desene florale. In interior, se asterneau covoare groase cat palma, iar peretii erau plini de ornamente aurite, de cristaluri si icoane superbe, invesmantate toate in nestemate si argint masiv. Pana si sala de asteptare din dreptul biroului mitropolitan era de o eleganta fara cusur, cu fotolii adanci, de piele, si mobilier din lemn de trandafir, incat, in mintea mea naiva, mi-am zis ca Inaltul Petru s-a pricopsit, ca traieste ca un imparat, fara nici o grija. Mult timp mi-a luat sa ma dezmeticesc. Eu insistam sa intru la Inaltul, dar seful de cabinet imi repeta mereu ca Mitropolitul era plecat de mai multe zile si nu se stia cand se intoarce. Intr-un tarziu, mi-am dat seama ca soferul facuse o greseala teribila, ca nu ajunsesem la Mitropolia romaneasca, ci la cea oficiala, supusa Moscovei. Nu mi-a fost deloc usor. Lamurindu-se cu cine au de-a face, preotii si calugarii din jur mi-au intors spatele. Nimeni nu mai voia sa vorbeasca romaneste cu mine, nimeni nu avea rabdare sa-mi explice cum sa ajung la Inaltul Petru. Toti ridicau din umeri si izbucneau imbufnati, cu ura parca: „Ia niznaiu. Gavarite pa ruski”. Ma uitam la ei si ma minunam, intrebandu-ma daca nu cumva am gresit tara, daca acestia erau cu adevarat fratii nostri de neam si de credinta. Apoi, ca din intamplare, o femeie s-a milostivit de mine si mi-a aratat drumul. Trei kilometri am facut pe jos, cu piciorul meu beteag, dar nu asta m-a durut, ci starea jalnica in care arata Mitropolia romanilor. O cladire pravalita cu totul. Usile principale erau zavorate in lanturi. Intrarea era o poarta laterala darapanata, care dadea spre un hol plin de mucegai si cu podeaua mancata de umezeala. Jur imprejur, mirosea a saracie, a boala, a neputinta, si cand l-am vazut pe Inaltul – obosit, tras la fata si imbracat in niste straie ponosite, ca de calugar calator – nu m-am mai putut abtine si am izbucnit in plans. Era atata contrast cu ce vazusem la cealalta mitropolie, atata nedreptate si umilinta, incat imi venea sa cad in genunchi si sa-i sarut dreapta asa cum se cuvenea unui sfant. Inaltul Petru insa nu m-a lasat. Si-a retras grabit mana si m-a binecuvantat, privindu-ma intr-un fel anume, de parca ar fi vrut sa spuna: „Pastreaza pentru tine lacrimile, maica. O sa ai mare nevoie de ele in locul in care vrei sa mergi”.”

„Basarabenii sunt cu pecetea ruseasca pe frunte, dar omenia romaneasca nu si-au stricat-o”

Maica Dionisia ofteaza. Nu vrea sa judece pe nimeni si chiar vorbeste frumos despre basarabeni, spunand: „Sunt cu pecetea ruseasca pe frunte, dar omenia romaneasca nu si-au stricat-o”. Incearca sa uite momentele urate si dusmania fara motiv a unora, dar nu-i vine usor. Lupta e teribila, grea si inegala, incat maica a simtit de cateva ori ca nu mai are puteri. Ultima oara, s-a trezit la usa cu sapte oameni inarmati. Tocmai terminase slujba de utrenie din micul paraclis improvizat in grajdul fostului colhoz din Gavanoasa, cand in sala au navalit sapte barbati, cu armele de vanatoare indreptate asupra ei. Erau nervosi si plini de ura, strigand intr-una: „Ce cauti in tara noastra, jigodie batrana?… Sa pleci de aici. E cladirea noastra. Noi am construit-o”. Asa batrana si singura cum era, maica nu s-a pierdut cu firea. S-a uitat in ochii lor si le-a spus, certandu-i cu blandete: „Nu pe mine vreti sa ma alungati, ci pe Cristos.

Lacrimi si icoane pentru fratii nostri de peste PrutColilia, manastirea din pustiul campiei

Eu nu fug cu manastirea in spinare. Daca o duc la bun sfarsit, manastirea ramane a Moldovei. Va ramane voua si copiilor vostri”. Au plecat izbind usile, dar nu au mai avut ce zice. Intelepciunea si taria maicii i-au dovedit. Invartosati si porniti pe rele, s-au dus in alta parte, la manastirea parintelui Nicanor, unde au spart usile, au rupt acoperisul si au furat tot ce se gasea in altar – vesminte, carti de cult, Sfinte Odoare. Auzind toate acestea, Inaltul Petru nu s-a mirat. Cu un suras plin de durere, a incercat sa o intareasca pe maica: „Sa avem nadejde si sa le rabdam pe toate”, fara sa pomeneasca nimic din toate cele patimite de el, cum unii au incercat in mai multe randuri sa-l omoare, cum l-au acuzat ca vinde droguri si, la granita, i-au desfacut toata masina, numai din dorinta de a-l umili, de-al face sa renunte la lupta lui pentru adevar si credinta.
Maica Dionisia nu se lasa. In mica ei manastire, improvizata pe ruinele vechiului colhoz din Gavanoasa, tine toate slujbele de noapte si lasa fara teama usile deschise, plangandu-i cu lacrimi amare pe cei inca nebotezati, pe toti moldovenii care, intrand intr-o biserica, sunt nevoiti sa asculte Sfanta Liturghie, numai in limba rusa. Arar si cu strangere de inima, gandindu-se ca va fi oprita la vama Prutului, maica revine in Romania si cauta a strange, putin cate putin, banii necesari pornirii constructiei: 1500 de euro pentru avizarea proiectului, 1000 pentru cadastru si taxe, 3000 pentru forajul unei fantani. Maica nu se sperie de nimic. Pentru manastirea ei, ar fi in stare sa cerseasca in gari si piete, sa rabde umilite si mustrari fara numar.

Cei care vor sa ajute Sfanta Manastire o pot face in:
Cont ron: 25110140148869000007
Cod IBAN: 0140014886900000
Cont euro: 25110140148869954006
Cod IBAN: 0140014886995400
deschise la Banca Romaneasca S.A., filiala Constanta

Mentiune: donatie pentru Manastirea Gavanoasa, Mitropolia Basarabiei

Foto: Mediafax/Reuters (2)

sursa: www.formula-as.ro

NICIUN COMENTARIU

  1. am citit cu indurerare randurile de mai sus.sunt si eu din basarabia, sa stiti ca sunt si oameni de buna credinta acolo, iar cei ce fac aceste faradelegi sunt trimisii acelora care detin luxuri la chisinau si le este frica sa se desparta de ele caci poporul ar putea sa se trezeasca intr-o zi…de asta le e frica. le doresc mult curaj si rabdare celor de la mitropolia Basarabiei.
    voi face un transfer zilele acestea. DOAMNE AJUTA!!!
    cu respect , Stela Rogojan.

    Articolul ar trebui publicat si in presa libera de Chisinau.

LĂSAȚI UN MESAJ