Lavrov, Goebbels şi problema cetăţeniei române

0
15

Felul în care ministrul Lavrov atacă România, acuzând-o de „trafic de cetăţenie”, demonstrează că, pentru a-şi lustrui imaginea, diplomaţia rusă foloseşte tot mai mult tehnicile lui Joseph Goebbels. Ministrul nazist pentru propagandă spunea că „minciuna, ca să fie credibilă, trebuie să fie totală”. Asta face şi Lavrov.

Continuare

din numărul trecut

Acuzând România de trafic de cetăţenie, Lavrov „uită” de câteva deosebiri esenţiale între acordarea cetăţeniei Rusiei separatiştilor abhazi, osetini şi transnistreni şi acordarea cetăţeniei române cetăţenilor RM:

1) Legislaţia RM admite cetăţenia dublă, pe când cea georgiană – nu;

2) România acordă cetăţenie tuturor cetăţenilor RM, indiferent de locul de trai al acestora, cu condiţia să îndeplinească cerinţele Legii cetăţeniei; Rusia acordă cetăţenie în mod discriminatoriu, doar populaţiei din regiunile separatiste. Mai mult, Moscova refuză să acorde cetăţenie georgienilor din districtul Gali din Abhazia. (Vezi „Nujnaja Gazeta”, Suhumi, 27.02.07);

3) Acordând cetăţenie locuitorilor RM, România nu încalcă propria legislaţie şi nici pe cea a RM. Rusia, acordând cetăţenie locuitorilor republicilor separatiste, încalcă chiar Legea Federaţiei Ruse cu privire la cetăţenie (!), care prevede ca solicitantul de cetăţenie să fie rezident al Rusiei de cel puţin cinci ani, să aibă resurse suficiente pentru întreţinere şi să renunţe la cetăţenia precedentă, în cazul în care vine dintr-o ţară cu care Rusia nu are un tratat cu privire la dubla cetăţenie. Abhazii şi osetinii nu îndeplinesc niciuna dintre aceste cerinţe. Rusia nu are nici tratat bilateral cu Georgia cu privire la cetăţenia dublă;

4) Rusia a acordat cetăţenie la circa 85% din populaţia Abhaziei (ITAR-TASS, 19.08.05) şi la circa 95% din populaţia Osetiei de Sud (RIA, 26.06.05), pe când România, în ultimii ani, a acordat cetăţenie la doar circa 97 mii de moldoveni (BASA, 14.06.06, adică la doar 2,5% din populaţia RM;

5) În sfărşit, dar nu în ultimul rând, Lavrov „uită” că şi Rusia acordă în mod masiv cetăţenie populaţiei RM – în special, celei din Transnistria. La 5 decembrie 2006, „Nezavisimaia Gazeta” scria că în Transnistria locuiesc „circa 100.000 de cetăţeni ai Federaţiei Ruse şi tot atâţia stau în aşteptarea ei”…

Nesimţire sau impertinenţă?

Şi dacă Moscova a acordat cetăţenie rusească fiecărui al cincilea locuitor al regiunii transnistrene, ce sunt acuzaţiile lui Lavrov la adresa României – nesimţire sau impertinenţă? Vă las pe dumneavoastră să deduceţi… Eu aş vrea doar să adaug că din 2001, când legea ucraineană cu privire la cetăţenie a fost modificată, făcând posibilă acordarea cetăţeniei la misiunile diplomatice ucrainene de peste hotare, şi Kievul a început să acorde masiv cetăţenia sa locuitorilor Transnistriei. Numai în 2002, Ambasada de la Chişinău a acordat cetăţenie la 14 mii de locuitori ai RM, sporind astfel până la 30 de mii, la începutul lui 2003, numărul locuitorilor Transnistriei cu cetăţenia Ucrainei. După „revoluţia oranj”, numărul acestora s-a dublat şi, în prezent, peste 65 mii de locuitori ai Transnistriei au cetăţenia Ucrainei (Vezi A. Dogaru, Ucraina în rolul de „frate mai mare”, TIMPUL, 1 septembrie 2006).

Se pare însă că acest lucru nu supără autorităţile de la Chişinău şi nici pe Lavrov. Voronin, Stratan, Lavrov se tem doar de sporirea numărului românilor în RM. Voronin este atât de speriat încât, la început de februarie, a convocat o şedinţă specială a Consiliului Superior de Securitate, la care a fost discutată chestiunea dobândirii cetăţeniei române de către moldoveni şi măsurile de contracarare a „anexării” RM de către Romănia. Iar la 8 februarie, la sugestia „înţeleptului” său ministru de Externe, a trimis scrisori lui Solana, Merkel şi alţii cu rugămintea de a facilita regimul de vize „europene” pentru moldoveni – că, de altfel, RM va dispărea ca stat. Ceva mai devreme, Voronin a scris şi la Bruxelles, acuzând Bucureştiul de „anexarea” RM prin politica de paşaportizare a cetăţenilor acesteia „Pârâtul la Bruxelles” (ca pe timpuri la „Poartă”) a Chişinăului este însă un subiect la care vom reveni cu altă ocazie.

Băsescu are dreptate

În încheiere, aş vrea să ne oprim la un aspect legat de relaţiile româno-ruse în general. La Bucureşti se aud voci care susţin că atacurile Moscovei la adresa României, precum şi „răceala” dintre Bucureşti şi Chişinău, sunt rezultatul „politicii naţionaliste” a preşedintelui Traian Băsescu, a greşelilor lui în „problematica moldovenească”; că „naţionalismul” lui Băsescu „irită” nu doar Moscova şi Chişinăul, dar şi UE (Vezi „O altă gafă a domnului Traian Băsescu”, „Ziua”, 1 martie 2007). Fără a polemiza cu criticii lui Băsescu în „problematica basarabeană”, voi spune că eu, ca locuitor al RM, prefer un preşedinte al României care ştie ce vrea în problema Basarbiei, chiar dacă şi mai greşeşte, decât un Iliescu sau un Constantinescu care nu au înţeles şi nici nu au încercat să înţeleagă problemele românilor din teritoriile ocupate de ruşi.

Acum, când România este membră a NATO şi UE, Bucureştiul nu trebuie să se teamă a vorbi despre Pactul Molotov-Ribbentrop, de teritoriile pierdute la 1940, aşa cum nu se tem să facă acest lucru Ţările Baltice. Mai mult, trebuie să le susţină pe acestea în disputa lor cu Rusia privind „interpretarea” Pactului şi a consecinţelor lui. Aceasta e cu atât mai necesar, cu cât în Occident aproape că nu se cunoaşte că nu numai Ţările Baltice au avut de suferit în urma cârdăşiei sovieto-germane, dar şi că RM e „copilul din flori” al Pactului. Adevărul spus uneori doare (şi „irită”), dar el şi lecuieşte, se spune în popor.

Anton Dogaru,

pentru TIMPUL

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ