Lecturi pre limbul meu.

0
6

Lecturi pre limbul meu
Igor Mocanu
„Sire, Basarabia românească nu mai există!”

Acestea sunt cele câteva cuvinte care alcătuiau o depeşă trimisă de generalul Sebecco ţarului Alexandru al Rusiei, la scurt timp după ce Rusia îşi reluase dominaţia asupra sudului Bugeacului în 1878. Mi-a sărit în ochi textul numitei depeşe, răsfoind sceptic prefaţa opusculului în legătură cu care m-am decis să pun la cale o preteriţiune. M-a frapat în primul rând titlul şi anul de graţie al publicării textului: Românitatea răsăriteană. Biserici rupestre din Basarabia, Dan Bârcea, Mihai Nicolae, Editura Semne, Bucureşti, 2006.

Cine, Doamne iartă-mă, îşi mai omoară preţiosul şi capitalistul timp răscolind prin arhive la sfârşitul lui 2006 când, vorba ceea, stăm gata să ne „integrăm” în Uniunea Europeană, cu asemenea preocupări precum „românitate răsăriteană”, „biserici rupestre”, preocupări numai bune de schimbat cataplasmele comparşilor din Guvernul de la Chişinău? Am răsfoit în grabă să văd cine sunt cei doi responsabili pentru aceste excentricităţi. Despre unul, Dan Bârcea, aflu că a absolvit Academia de Film şi Televiziune din Viena, filmografia sa cuprinzând filme artistice, documentare şi spoturi publicitare, realizate atât în România, cât şi în Franţa, Italia, Japonia şi Statele Unite. Despre celălalt responsabil, Mihai Nicolae, ştiam că e Doctor în Drept al Universităţii din Bucureşti, că e Directorul Institutului „Fraţii Golescu”, a cărui activitate o coordonează din 2002, institutul fiind o organizaţie nonguvernamentală dedicată relaţiilor cu românii din străinătate. Iar în mână ţineam un curios album de fotografie.

Ce se întâmplă, de fapt? După 1989, pe terenul fertil al începutului de tranziţie postrevoluţionară din România, a prins a lua naştere aşa-numita „societate civilă”. „Societatea civilă” este un concept care, adunând în jurul unui proiect cultural un grup de intelectuali, a căutat de 16 ani încoace să înlăture tot ceea ce până la Revoluţie părea a fi, metaforic vorbind, o boală incurabilă, adică, nemetaforic vorbind, să înlăture reminiscenţele fostului regim totalitar înrădăcinate încă până astăzi în mentalul colectiv. De-a lungul acestor 16 ani, în funcţie de proiectul cultural în jurul căruia s-au adunat, reprezentanţii societăţii civile au devenit, ca să zic aşa, decelabili. Se pot distinge trei paliere de activism cultural al contribuabililor societăţii civile în funcţie de, după cum spuneam, proiectul cultural la care s-au angajat să comiliteze.

Pe stratul de sus se află cei care au ales să se ocupe de cultura politică a celor care reprezintă Statul. De formaţie intelectuală adecvată, de la sociologi şi istorici, la antropologi şi politologi, reprezentanţii acestui palier al societăţii civile scrutează îndeaproape activitatea politică a executivului, nepierzând din vedere electoratul, demersul acestora traducându-se şi printr-un activism de teren. Ei sunt cei care merg de-a lungul şi de-a latul ţării, stau de vorbă cu masele, întocmesc sondaje, ca mai apoi să apară pe un post de televiziune sau la radio, prezentându-ne concluziile studiului efectuat, propunând predicţiuni, speculând în diagnostic.

O activitate mai captivantă, din punctul meu de vedere, par să aibă reprezentanţii celui de-al doilea strat al societăţii civile. Unii au şi ei formaţie de antropolog, sociolog, politolog, însă majoritatea pare să aibă predilecţie pentru domeniul literelor, întrucât majoritatea s-a recrutat din rândul filologilor şi al filozofilor. Adunaţi laolaltă, aceştia nu au stat mult pe gânduri şi au pus la cale care o revistă de analiză culturală, care un cotidian, care o editură, toate proiectele având menirea de a primeni odăjdiile şi filoxera culturilor lăsate moştenire de vechiul regim comunist, cu o altă cultură – una autentică, neancorată în nici-o directivă totalitaristă. Temele care provoacă dezbateri în instituţiile de cultură din România, sau din cadrul aceloraşi instituţii din alte ţări central sau est-europene, par să emeargă tocmai din acest deziderat al primenirii culturale. Astfel au început să aibă loc dezbateri privind problema entităţilor minoritare, a identităţii naţionale, a brand-ului de ţară, toate aflate în strânsă conexiune.

Iar în timp ce aceştia aşteaptă să-şi revină din boala discuţiilor „meta-”, în care se pare că au alunecat iremediabil, reprezentanţii celui de-al treilea strat al societăţii civile s-au adunat, majoritatea, în jurul proverbialelor ONG-uri cu finanţare „auto-poche”. Imediat după Revoluţie au demarat deambulările. Ei sunt cei care, deplasându-se prin vreun sat din sudul Basarabiei având în dotare câteva pungi mari de rafie pline-ochi cu ciorani, rebreni, vulcăneşti, ioneşti, grigoreşti, şi alţi „-eşti”, pentru a căpătui o bibliotecă de printr-un gimnaziu uitat de lume şi stat, o pun între timp şi de-o biserică, iar la întoarcere colectează nişte instantanee murale pentru a lansa la Bucureşti un album de fotografie cu biserici rupestre basarabene. Însă nu stau mult, că nici ăia de pe Valea Timocului n-au biserică românească, asta numai după ce au trecut pe la Apşa maramureşeană să ducă şi acolo nişte cărţi. Hiba mare a acestui slalom cultural este că nu e monitorizat. Rar se întâmplă să citeşti trei rânduri în cutare cotidian despre, ipotetic vorbind, placa comemorativă de la Ţiganca, sau despre nu ştiu ce bibliotecă reamenajată.

Pe fondul acestei ebuliţii culturale a apărut şi albumul de fotografie, de care pomeneam adineaori, Românitatea răsăriteană. Biserici rupestre din Basa­rabia.

Ca un cronicar medieval cumpătat, Mihai Nicolae, autorul textelor, îşi începe prefaţa, intitulată incitant – Sihăstrii de piatră, cu următoarele fraze: „Sihăstriile de piatră se aliniază tăcut pe cursul mijlociu şi nordic al Nistrului. În aval, către limanul Nistrului, pereţii abrupţi ce străjuiesc curgerea fluviului lasă loc câmpiei cu cenuşeri, pământ fertil ca un cernoziom uşor, verticalitatea pietrei pierzându-se în orizontul şesului.” Şi încheie aceeaşi prefaţă: „Pustnicii vieţuitori ai sfintelor lăcaşuri, ermiţi şi oşteni, grămătici şi deopotrivă plugari au fost de-a lungul istoriei forţa mocnită a românităţii răsăritene. Slujind crucii şi celor de-un neam, călugării au transformat sihăstriile lor de piatră în contraforturile unei identităţi brutal asediate.” Bănuiesc în spatele acestor rânduri un om care, neavând nici cel mai mic avantaj meschino-politico-financiar, abia îşi poate reprima un anume sentiment plin de nerv, congener cu cel al românilor de peste Prut, cum se zice. Doldora de date istorice menite să administreze fără prea multe savantlâcuri materialul adunat, cu o bibliografie sănătoasă la bord, autorul nu uită să puncteze pe parcursul pledoariei sale care sunt momentele notabile din istoria bisericii româneşti de pe segmentul răsăritean al diseminării creştinismului. De la mişcarea isihastă şi însemnele parietale incizate pe pereţii sacerdoţiilor, trecând prin analiza minuţioasă a elementelor arhitecturale, până la momentul transformării Basarabiei în gubernie muscălească şi începutul fatidic al procesului de deznaţionalizare, totul este cântărit, filtrat, trecut pe sub o lupă de expert.

Stampele fotografice se prezintă într-o condiţie grafică bine pusă la punct, beneficiind şi de un scurt istoric explicativ al autorului prefeţei. Despre Schitul lui Bosie aflăm că mai conservă încă o pisanie din 1675, aflată la intrarea în naos, pisanie care poate fi citită şi în galeria foto alăturată. Următoarele fotografii sunt capturi prezentând detalii din Mânăstirea Peştera de la Butuceni, mânăstire dotată cu 12 chilii săpate în stâncă. În una din fotografii se poate vedea pronaosul de formă neregulată, apoi naosul cu tavan boltit şi altarul în continuarea naosului. În alta, pridvorul săpat în stânca verticală, la peste 60 m deasupra Răutului. O altă fotografie arată peretele de nord al mânăstirii în care sunt săpate trei ferestre. În prim-planul altei mostre fotografice, de data asta în formă de instantaneu, singurul locatar al lăcaşului, Părintele Eftimie, veghează ancestral în chilia mare, rezervată odinioară Stareţului.

Într-o altă galerie foto, ni se înfăţişează detaliat complexul monahal Saharna cu biserica rupestră „Buna Vestire”. Coautorul albumului, Mihai Nicolae, povesteşte că Părintele Iuvenalie, vizibil într-unul din instantanee, i-a însoţit până în vârful stâncii Grimidon, acolo unde, potrivit tradiţiei, schimnicul Vartolomeu Mână Strâmbă a aflat amprenta tălpii Maicii Preciste.

Următoarea galerie are drept subiect biserica rupestră „Înălţarea Sfintei Cruci” de la Mânăstirea Japca, situată undeva la sud de Soroca şi Camenca. Se pot vedea uşile de trecere dintr-un compartiment în altul, care au fost înlocuite prin secolul al XVIII-lea cu arcade mai largi.

De departe cea mai captivantă galerie fotografică este cea care prezintă mânăstirea rupestră Ţâpova, aflată pe malul drept al Nistrului, lângă satul Ţâpova. Aici şi-ar fi aflat moartea miticul Orfeu. Până în prezent s-au descoperit vreo 500 de inscripţii parietale aparţinând perioadei pre-creştine, inscripţii care, din păcate, nu apar în fotografii. Apar, în schimb, mostre privind cele trei complexe rupestre, primul – Biserica „Sfintei Cruci”, înconjurată de câteva chilii construite prin secolele al XI-lea şi al XII-lea, al doilea complex – Biserica „Sfântul Nicolae” (sec. XIV-XV) şi al treilea – cel mai impresionant – un complex alcătuit din 18 schituri supraetajate ce comunică între ele printr-o arteră de coridoare şi scări, săpate în stâncă şi datând de prin secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. În fotografii se poate vedea şi bolta semisferică ce imită cupola, de asemenea săpată în stâncă.

Nu-mi stă în autoritate să trag concluzii, însă ce pot spune este că acest album de fotografii vine ca un omagiu adus culturii de cult bisericesc din Basarabia şi o mostră de activism cultural contorizabil cu graţioasă măsură, pentru că, Sire, Basarabia românească există.

_______________

Românitatea răsăriteană. Biserici rupestre din Basarabia, Dan Bârcea, Mihai Nicolae, Editura Semne, Bucureşti, 2006

Sursa: contrafort.md

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ