Limba română – Articol de Academician MARIUS SALA

0
8

  În momentul de faţă, când lumea trece printr-un rapid proces de globalizare, iar Europa încearcă să-şi găsească o formulă unitară, fiecare naţiune îşi pune problema identităţii, a culturii ei. Or, problema identităţii are ca esenţă tema limbii respective.Va aduce atingere globalizarea limbii naţionale vorbite de o comunitate? Şi dacă da, în ce măsură cultura respectivă îşi va păstra identitatea, aceasta nu-i va fi ameninţată? Din perspectiva dialectului dacoromân, identificat cu limba română în sens restrâns, unitatea limbii române se constată atât la nivelul limbii populare, ca unitate a graiurilor, cât şi la nivelul limbii literare, ca unitate de cultură. Şi asta chiar dacă până în epoca modernă, secolele XIX-XX, teritoriul de răspândire a dialectelor dacoromâneşti a fost împărţit în organizaţii statale diferite (Moldova, Ţara Românească, Transilvania). Aşadar, frontierele politice nu au constituit un impediment, după cum nici obstacolele geografice (Carpaţii sau ape mari, ca Dunărea şi Prutul) nu au împiedicat contactele permanente între toate provinciile româneşti, pe întreg spaţiul de la nord şi sud de Dunăre, până dincolo de Tisa şi de Nistru.

 

Cele peste zece atlase lingvistice regionale publicate la noi în ultimii ani, lucrări de importanţă pentru limba română, pentru istoria noastră, dar şi pentru fiinţa noastră, pregătite de generaţii întregi de dialectologi, probează că limba care se vorbeşte dincolo de Prut nu are o unitate lingvistică proprie, că merge în continuarea limbii române. De pildă, sudul Basarabiei în continuarea limbii din Muntenia. După cum ariile subdialectului moldovean şi muntean au prelungiri considerabile în Ardeal.

În perioada veche unitatea limbii române nu a fost numai teritorială, ci şi socială, boierii vorbind la fel ca ţăranii. Abia în epoca premodernă şi modernă unitatea lingvistică a fost oarecum afectată pe plan social, mai ales în lexic, de diferenţele culturale, inclusiv de adoptarea unor mode la nivelul înalt al societăţii: jargonul grecizant, în epoca fanariotă, cel franţuzit, mai târziu. Dar la unitatea de cultură a contribuit, începând din veacul al XIX-lea, procesul conştient de unificare a limbii literare în beletristică, în publicistică şi în ştiinţă. Marea Unire din 1918, dar şi Unirea Principatelor din 1859, acte de unionism politic, au fost însoţite de fapte lingvistice, ceea ce a conferit ulterior limbii un rol în realizarea unităţii naţionale. De altfel, încă din secolul al XVII-lea marii cărturari străini remarcau, referitor la structura dialectală a românei, că are o „surprinzătoare omogenitate“ (lingvistul elveţian K. Jaberg). Era o unitate cu atât mai neaşteptată cu cât vorbitorii acestei limbi au aparţinut timp îndelungat unor organizaţii statale diferite.

Vorbitorii de limbă română din diverse provincii istorice româneşti se înţeleg între ei fără nici o dificultate. Este un adevăr care nu mai are nevoie de demonstraţie. Nu există, de asemenea, nici un element structural important care să separe, de exemplu, graiul muntean de cel moldovean sau pe cel din urmă de cel bănăţean. Cum rămâne atunci cu „aşa-zisa limbă moldovenească“? Genealogic vorbind, această limbă nu există ca unitate, adică la nivelul graiurilor populare. La acest nivel, limba moldovenească, adică limba populară vorbită între Prut şi Nistru şi dincolo de Nistru, ţine de dialectul dacoromân, şi nu de un singur grai, ci de două graiuri din dialectul dacoromân: partea de nord şi centru ţine de de aşa-zisul grai moldovenesc, care ajunge până în Ardeal şi în Maramureş, iar partea de sud (la sud de Cahul, adică în judeţele Ismail şi Cetatea Albă) ţine de graiul muntean, cu fonetica graiului muntean şi, din punct de vedere lexical, cu tot ce este caracteristic pentru graiul muntean şi pentru graiul – tot muntenesc – din sudul Moldovei dintre Prut şi Carpaţi. „Limba moldovenească“, termen vehiculat după 1812 de ţarismul rus, în scopul justificării anexiunii Basarabiei, reactualizat de Stalin în republica din stânga Nistrului în 1924 (Magazin istoric, nr. 10/2006) şi, în 1940, în dreapta Nistrului, în Basarabia, a dus la confuzii grave, presiuni, deznaţionalizare şi asimilare a populaţiei româneşti. Dar oricâte particularităţi specifice, în sensul încorporării de rusisme şi de sovietisme, ar fi căpătat vorbirea moldovenească din Republica Moldova, ea nu va înceta să fie o varietate a vorbirii româneşti ca noţiune generică, pentru că elementele specifice, oricât de numeroase ar fi ele, nu pot schimba esenţa primordială a acesteia.

În ultimă instanţă, chiar dacă vorbitorii folosesc cuvinte ruseşti, apartenenţa unui mesaj verbal la o anumită limbă nu este dată de lexic, ci de gramatică. Vocabularul poate părea înţesat de cuvinte ruseşti dincolo de Prut, de calcuri, de construcţii frazeologice, de clişee lingvistice neadaptate românei, dar de îndată ce limba română va funcţiona temeinic, în calitatea ei de limbă oficială de stat şi se va primeni continuu cu inovaţiile din limba naţională, această aşa-zisă limbă moldovenească va dispărea. Pentru că gramatica graiurilor româneşti din afara graniţelor ţării e rezistentă, nealterată, unitară, se identifică cu gramatica limbii comune. Influenţele nu au intervenit deloc în morfologia limbii noastre. Iar atât timp cât românii din afara graniţelor au conştiinţa apartenenţei lor etnice reale, nu se poate vorbi de dispariţia limbii, oricât de puternică ar fi presiunea idiomului oficial. Idealul de limbă al tuturor scriitorilor din Basarabia a fost întotdeauna acelaşi ideal al românilor.

La limba exemplară românească au contribuit toţi scriitorii şi poeţii dintre Prut şi Nistru, de la Russo şi Hasdeu până la Grigore Vieru şi la generaţia actuală de poeţi români dintre Prut şi Nistru. În Moldova de dincolo de Prut limba de cultură a fost preluată încă din anii imediat postbelici, odată cu recunoaşterea şi valorificarea clasicilor noştri comuni, Creangă, Negruzzi, Donici, Alecsandri, Eminescu.

Limba literară şi, în primul rând, cea scrisă întrebuinţată de aproape jumătate de secol în Republica Moldova este limba română. În forma într-adevăr moldovenească – adică dialectală! – n-a scris şi nu scrie nimeni în Republica Moldova. Toţi scriu şi au scris respectând normele limbii române literare. Altele nici nu există. Dar este cât se poate de normal ca, fiind locuitor al Moldovei, să te consideri moldovean şi să vorbeşti în graiul local. După cum e la fel de normal ca locuitorul Banatului să se considere bănăţean şi să vorbească în graiul bănăţean, iar locuitorul Olteniei să se considere oltean şi să vorbească olteneşte. Dar limba scrisă, limba exemplară şi, implicit, cea naţională, nu este în zonă decât una singură: limba română. De aceea putem spune numai „aşa-zisa limbă moldovenească“, pentru că nu există ca unitate la nivelul graiurilor populare.

E vorba numai despre forme ale dialectului dacoromân, despre graiuri care se întind şi dincoace de Prut şi nu există nicio diferenţă serioasă, esenţială, la nivelul limbii comune, nu există nicio diferenţă la nivelul limbii exemplare. Dacă anumiţi scriitori moldoveni dintre Prut şi Nistru spun, de exemplu, mâne, câne, pâne, ei urmează o anumită normă de exemplaritate, care există şi în România, dincoace de Prut. Graiul „basarabean“, cel vorbit în această zonă, se identifică cu cel moldovenesc. Nimic nu justifică ştiinţific nici ca terminologie, nici din punct de vedere al conţinutului, confuzia creată prin denumirea de „limbă moldovenească“, o aberaţie a istoriei contemporane.

Deşi, numai conotaţia politică ce i se dă complică lucrurile. Termenul ca atare e cunoscut din vremea cronicarilor, din secolele XVII-XVIII. Grigore Ureche, Miron Costin, Dimitrie Cantemir vorbesc despre „limba noastră moldovenească.“ Cu toată strădania lingviştilor sovietici pentru a legitima sintagma, însăşi Marea Enciclopedie Sovietică din 1955 scrie despre moldavski iazîk că este „o limbă romanică, care face parte, împreună cu româna, din grupul limbilor romanice orientale“; şi, mai departe: „Limba moldovenească este extraordinar de apropiată de dialectul moldovenesc al limbii române care se vorbeşte în Moldova dintre Prut şi Carpaţi.“ Graiurile româneşti se prelungesc, de altfel, firesc, organic, potrivit cu istoria noastră şi cu principiile geografiei lingvistice, şi dincolo de graniţele actuale ale ţării. Afirmaţia este aplicabilă, de pildă, şi graiului vorbit în Banatul Sârbesc, parte din Voivodina.

Evident că toţi românii, oriunde ar trăi ei în afara graniţelor ţării, sunt ameninţaţi de pericolul aculturaţiei, termen de o ambiguitate congenitală, cum spunea academicianul Emil Condurachi. Or, aculturaţia este primul pas spre deznaţionalizare. Ataşamentul la o altă cultură este însă o opţiune individuală, nu colectivă. Textul are iniţiale Casete „A promova sub orice formă o limbă moldovenească deosebită de limba română este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greşeală naivă, ori o fraudă ştiinţifică; din punct de vedere istoric şi practic, e o absurditate şi o utopie şi, din punct de vedere politic, e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi, deci, un act de genocid etnico-cultural.“ (Eugeniu Coşeriu, marele lingvist român, a cărui dispariţie o deplângem) „Există un singur adevăr, e vorba de o singură limbă… Despărţirea artificială între fraţi este o faptă criminală. Avem o limbă comună, o limbă literară constituită şi o gramatică constituită.“ (Mihail Sadoveanu către academicianul sovietic V.V. Vinogradov, într-o convorbire la Moscova)

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ