Mănăstirea ,,Ţâpova”

0
49

Urme de spiritualitate pe faţa unei pietre… Iată răspunsul pe care de obicei îl aud cei care mă întreabă de ce le colecţionez. Când timpul mă leagă de locuri extraordinar de pitoreşti, piatra pe care o culeg de aici păstrează un colţişor de rai în sufletul meu. Şi atunci piatra devine o mărturie vie a trecutului legendar al neamului nostru, pe faţa căreia poţi citi istoria. Piatra pe care am adus-o recent de la mănăstirea de piatră de la Ţâpova se deosebeşte mult de mineralele pe care mi le-au dăruit alte ţinuturi. Acum, când de mănăstire mă despart amintiri frumoase, privesc piatra de alături şi citesc din istoria acestui lăcaş, care astăzi nu este decât o ruină a trecutului, dar chiar şi aşa, nu poţi trece pe lângă el fără ca să te copleşească.

Mănăstirea de piatră constă din trei niveluri în stâncă, unul din acestea fiind săpat subteran. Sfântul lăcaş este alcătuit din chilii şi cele trei biserici săpate în piatră, în diferite timpuri. Cea mai veche este bisericuţa cu hramul „Sf. Nicolae” (în prezent ambele biserici sunt ruinate). Biserica cea nouă a funcţionat până la închiderea mănăstirii (mijlocul sec. XX), cu hramul, Adormirea Maicii Domnului”.

De mănăstirea Ţâpova sunt legate mai multe legende. Una dintre ele spune că aici, în preajma mănăstirii şi-a petrecut ultimele zile poetul mitologic trac Orfeu, considerat „părintele poeziei”, iar mormântul lui se află într-o nişă de la poalele cascadei şi poate fi recunoscut după o lespede cu şapte găuri. Mănăstirea a fost pecetluită şi cu un alt eveniment important – în pereţii acesteia, pe la mijlocul secolului al XV-lea, Ştefan cel Mare s-a cununat cu una din soţiile sale.

Am ales să colecţionez pietre de pe meleaguri bătrâne pentru că acest lucru, mi se pare, este o modalitate de a sta de vorbă cu istoria. Dar de ce pe timpuri, părinţii duhovniceşti de la Ţâpova au ales să trăiască într-o mănăstire din piatră? Şi tot de la pietre am primit răspuns – pentru că focul spiritualităţii nu putea să ardă mai bine decât aici, pentru că la o altitudine de peste o sută de metri rugăciunea călugărilor ajungea mai repede la Dumnezeu, pentru că piatra era un garant al dăinuirii în timp a comorilor duhovniceşti.

Despre valorile mănăstirii ne-a povestit ghidul Veronica, care umbla uşoară prin toate chiliile asemeni unei gazde primitoare. Nouă, turiştilor, nu ne rămânea decât să ne imaginăm frumuseţea de cândva a mănăstirii. Iată iconostasul, unde s-a cununat Ştefan, din frumuseţea lui de altădată rămânând numai carcasa şi culorile spălăcite ale picturii murale de pe cupola mănăstirii. Vii au rămas numai micile policioare săpate în pereţi, în care şi astăzi ard lumânări închinate acestei frumuseţi, puse aici de către turiştii care vizitează mănăstirea. În afară de pereţii de piatră, lumânările sunt unicul element viu al acestei mănăstiri, care menţin flacăra veşnică a trecutului istoric.

Iată-ne ajunşi în magnifica odaie, unde călugării îşi găseau adăpost în vremuri de grea cumpănă pentru mănăstire şi pentru împrejurimi. Camera meditaţiei – aşa se numeşte. Aici călugării nu numai că se rugau, dar aveau şi o legătură puternică cu forţele binelui prin conexiunea pe care o făceau cu pereţii mănăstirii. La prima vedere s-ar părea că construcţia camerei este simplă şi nu se deosebeşte cu nimic de celelalte odăi, dar examinându-i cu atenţie forma mi-am dat seama că această încăpere a fost gândită pentru un scop anume. N-am băgat de seamă când s-a făcut linişte totală, pomenindu-ne cu creştetul capului lipit de tavan, iar tălpile de podea. Aveam senzaţia de parcă în trupul meu s-au întâlnit cerul cu pământul. Ghidul ne-a spus că în aceste clipe se produce conexiunea omului la sursa binelui. Era de-a dreptul o stare de linişte şi plinătate sufletească, pe care nu puteai s-o culegi de nicăieri, decât numai în această sfântă odaie a meditaţiei. Camera mai este interesantă şi prin aceea că are o singură intrare în formă de spărtură, prin care poţi intra numai de unul singur, sprijinindu-te pe toate cele patru membre cu care te-a înzestrat natura. Duşmanii care ajungeau să intre prin această spărtură, unul câte unul, erau prinşi şi aruncaţi peste zidurile din piatră ale mănăstirii. Astfel, intrarea în această odaie devenea inaccesibilă răufăcătorilor. Mă gândesc acum cât de bine au putut călugării să-şi păstreze spiritualitatea şi să convieţuiască cu stâncile rupestre, plăsmuite din dragostea lui Dumnezeu pentru lume şi ascunse de ochii duşmanilor sub geana bătrânului Nistru. Iată camera pentru oaspeţi, în care stareţul îi primea la sosirea la mănăstire, iată hambarul în care se păstrau rezervele de grâu şi alte cereale, iată camera de baie şi sufrageria. În toate aceste încăperi, în pereţi erau săpate policioare pentru lumânări şi candelă.

La o oră de mers de la mănăstirea de piatră prin hăţişuri verzi, la poalele stâncilor împodobite cu pietre albe şi cărăruşe înguste, unde de sub tălpi sărea pietrişul ca scânteile de sub potcoavele cailor – se întindea în faţa ochilor noştri o privelişte absolută. Mi se părea în acele clipe că am o frumoasă revelaţie, iar sufletul mi se umplea de libertate şi seninătate dumnezeiască. Potecile ne-au adus la o cascadă vie, susurul apei căreia era acompaniată de frumuseţea din jur. Şi noi ne scăldam în această frumuseţe… În cale ne-am potolit setea la un izvor cu apă limpede precum cristalul, care, se spune, are şi argint şi care tratează foarte multe boli.

Făceam cale întoarsă spre autocar, obosiţi de atâta drum… Şi unde mai pui că în rucsac mai aveam şi piatra de la mănăstire, care-mi făcea şi mai greu urcuşul pe stâncile bătrâne ale Ţâpovei. Dar un ceva ascuns de o jumătate de zi în sufletul meu făcea ca drumul să fie mai uşor. Deodată mi-am dat seama că acel „ceva” erau lumânările aprinse în mănăstirea rupestră, care stătea ca o căciulă brumărie în plină primăvară pe umărul bătrânului Nistru. Un ultim gând despre aceste meleaguri pleca la lumânările aprinse aici de către legendarul Orfeu şi domnitorul Moldovei Ştefan cel Mare şi Sfânt.

Autor: Olga Untilă
Foto: Alecu Reniţă
Sursa: Natura.md

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ