Mănăstirea ,,Ţigăneşti”

0
47

În minunata pădure de după sat, la depărtare de 12 km, falnic îşi ridică turlele spre înălţimile cerului mănăstirea Ţigăneşti. Olea Bulătoaie avea un rol de care eu simţeam multă mândrie: ca un adevărat ghid, duminică de duminică, şi-n zile de sărbători ea conducea pe toţi bravicenii la mănăstire. Venea aproape zilnic pe la noi. La vârsta mea de grădiniţă deseori mă lua de cu seară la ea. Avea o căsuţă mică cu doar trei odăiţe. Pe ferestrele mici creşteau a minune nişte muşcate de un verde pronunţat şi catifelat, de la care nu-ţi puteai lua ochii. Adormeam cum numai ajungeam, căci trăia departe de noi, în Fundătură. Iar când abia se mijea de ziuă, mă şi trezea, spunându-mi că moşnegii de acum se mişcă prin unghere şi mă cheama să ies afară, să le văd averea ce-o adunaseră timp de o noapte. Care moşnegi, care avere?, o întrebam niţel uluită. Nu-mi răspundea. Mă ademenea atât de iscusit, că-mi zbura imediat tot somnul şi săream din aşternutul cald drept în aerul proaspăt al dimineţii şi el intra bucuros în toate micile şi firavele mele mădulare, încărcându-mă cu întreaga aromă şi farmecul zorilor de ziuă. Mă spălam cu apă rece din fântână, imediat mă îmbrăcam şi porneam pe jos la drumul lung spre mănăstirea Ţigăneşti. Ni se alăturau vecinele şi alte femei pasionate de Credinţa dătătoare de pace şi echilibru sufletesc.

Mai ales, încântătoare erau aceste marşuri primăvara, în postul mare. Iarba pornea la muncă după somnul lung de iarnă, micile vieţuitoare – insectele porneau şi ele „controlul norodnic”. Vacile domnului, aşa se numeau la noi primele vietăţi, care ciucuri-ciucuri îşi încălzeau atât de dulce spinăruşele la blândul soare, încât se întâmpla să stăm ore în şir de le admiram cum sunt de unite şi nedespărţite ba pe colacul fântânilor, ba pe cărăruşele zvântate de vântul de primăvară, ba pe o muchie de deal. Ne feream piciorul să nu le călcăm, căci ştiam că e foarte mare păcat – că sunt doar ale Domnului! Dar mai şi simţeam o milă pentru viaţa lor nevinovată, care nu aducea nici o daună, apoi o admiraţie pentru că înfrumuseţau lumea înconjurătoare prin culoarea lor roşie, prin liniştea lor concentrată numai ele ştiau la ce. Cum ne vedeam ajunşi în pădure, doamne, ce rai! Trilurile păsărilor deveneau imediat stăpâne pe sufletele noastre, şi noi, admiram acest noian de frumuseţe, fără să bănuim cum nemărginirea lucra în noi. Numai din când în când o mai întrebam pe bunica: „Mult mai avem?”. La care ea-mi răspundea cu multă hotărâre: „Iaca amuş, numai trecem deluşorul ista şi gata, suntem ajunşi”. Şi drumul continua să ne poarte pe cărăruşele de prin tufişuri, de prin crânguri până ajungeam primii la slujbă. După ascultare urma prânzul în ospătăria mănăstirii, numită: „Trepeţi” de la Trapezie. Ciorba de primăvară cu fasole – cu cimbru şi leuştean; cu buruienele proaspete: urzici, drehliţă, grâuşor şi haţmaţuchi, înăcrită cu borşul de tărâţe – împlea de o aromă ademenitoare toată ograda mănăstirii. Ea gâdila nasul şi mirosul fermecător te făcea să uiţi de toate celelalte ocupaţii. Nici un gând nu mai putea fi mai important pentru acel moment. Simţeai cum gura ţi se umple de apă, stomacul gol din seară începea a roade cu mult sârg, câteva înghiţituri seci îţi trădau secreţia, imediat deveneai prizonierul unei enorme pofte şi… picioarele singure te duceau către locul de unde venea ispititoarea aromă. Nimeni nu era în stare să ocolească „Trepeţul”, chiar de ar fi avut cu el mâncare de acasă. Bucătarii pe toţi îi primeau, pe toţi îi serveau cu atâta bunăvoinţă, de-ţi părea că mănânci acasă şi nu într-un local mănăstiresc. Era atât de gustoasă acea ciorbă turnată în nişte străchinuţe de lut şi mâncată cu o lingură de lemn, încât şi azi aroma ei mai stăruie pe undeva într-o părticică a sufletului meu. Liniştea din jur, vorbirea în şoaptă, mişcările domoale şi line ale celor de alături de noi ne impuneau şi ne educau răbdarea, atenţia, stima, spiritul de observaţie, imaginaţia, meditaţia, voinţa.

Mersul la slujbe, ascultarea şi participarea la rugăciuni, la Sfânta Liturghie dezvoltă omul. Are loc miracolul – Dumnezeu lucrează în tine, fără ca tu să simţi. E marea taină, rezultatul e pentru viitor. Nu poţi vedea ce nu ţi-i dat să vezi, dator însă eşti să nu încurci lui Dumnezeu să-şi facă El lucrarea Sa, cum o ştie. Să ai totală încredere în construcţia Lui. De la tine se cere doar puţinul: să mergi la biserică, să asculţi cu atenţie, mai târziu vei cugeta şi vei analiza.

Apoi la fel de neuitat a rămas drumul spre casă. Ne întorceam sătui, dar şi cu braţele pline de ierburile dătătoare de sănătate.
Şi când, puţin mai târziu de aceşti fericiţi ani, s-a săvârşit sacrilegiul devastării mănăstirilor în Moldova şi nu scăpaseră nici mănăstirea Ţigăneşti, o nouă suferinţă se năpustise asupra noastră, asupra mea. Vandalismul comunist nu avea margini, nu ştia nici un fel de măsură. Pustia totul în cale. În Sfânta mănăstire Ţigăneşti au fost plasaţi alienaţii. Ce profanare! Adevărat, şi ei sunt oameni, şi lor le sunt necesare locuri ferite de ochii curioşi, dar să nu mai fi fost chip a se găsi spaţii libere şi pentru ei? Chiar în locurile sfinte, fără de care omul nu mai e om? Se va plăti cu colosale jertfe! Omul rămânea pustiit şi dezgolit. Ce tragedie, ce tragedie, Doamne! Cum se vor mai arăta consecinţele peste ani! Generaţii după generaţii crescute fără Dumnezeu aduc mult mai multe devastări, fără a bănui chiar.

Deja în 1966 am avut ocazia să vizitez spitalul psihiatric plasat în mănăstirea Ţigăneşti. Ce mohorâtă privelişte în plină zi de vară! Nici urmă de miraculoasa atmosferă cu tainici paşi către înălţimile cerului. Nici urmă de divinitate purificatoare. Prin curte se plimbau nenorociţii cu înfăţişări pocite de suferinţele a cine ştie ce păcate sau tragedii. Lucrătorii spitalului erau stăpânii temporari pe soarta bolnavilor, departe de a demonstra smerenie şi atitudine frăţească. Tot aici îşi găsiră adăpost şi câteva „exponate” – oameni teferi la minte, dar cu defecte fizice, ieşite din comun. Un bărbat cu capul de dimensiuni normale, dar din cauza corpului rămas la măsura copilului de doi ani, crea impresia de cap uriaş. Această izbitoare disproporţie se arunca în ochii curioşilor, gata de hohote, dar cum numai întâlneau privirea plină de demnitate a stăpânului bătut de soartă, rămâneau cu intenţia crispată pe buzele umflate acum de uimire. Şoferul maşinii destinate acestui nenorocit spital, era tocmai soţul surorii mele, Mihail Timus. El îi aducea pe cei teferi la cuget (se aflau puţini şi de aceştia) la noi, în Bravicea, ba la un spectacol, ba la magazin, la spital, uneori la Casa de Cultură, unde se juca şah, dame, domino. Participau şi ei, mai ales „piticul”. Astfel le mai colora viaţa lor dureros de tristă şi nefericită. Pe acest „pitic” îl lua în braţe, îl cobora din maşină, îl punea pe pământ şi el intra în vorbă cu mare satisfacţie cu toţi curioşii. Nimeni nu îndrăznea să-l batjocorească din două motive evidente: „piticul” demonstra multă cărturărie, chiar o deosebită capacitate de a dialoga. De a găsi imediat teme de discuţii interesante, încât îi cucerea pe ascultători. Al doilea motiv se conţinea în Misa. Era un om de o îndrăzneală fără pereche, voinic, neînfricat, dar şi iubitor de dreptate şi unul, ce o şi respecta. Pentru aceste calităţi se bucura de un respect deosebit din partea oamenilor, amestecat pe alocuri cu un fel de teamă. Oricine se afla în anturajul său, nu putea fi dat în obida cuiva. Aşa că „piticul” ca şi ceilalţi „oaspeţi” ai satului se bucurau de protecţie stabilă. Dar şi oamenii demonstrau destulă educaţie.

Totuşi înfăţişarea mănăstirii nu putea trezi în suflet decât enorme regrete şi durere pentru anii cu slujbele aducătoare de pace şi sfânt echilibru. Umanismul pe care străduia regimul să-l impună societăţii, venea în detrimentul Credinţei, căci era o minciună vădită. Nu poate fi înlocuită o intenţie, admitem şi bună chiar, în devalorizarea şi distrugerea înseşi a temeliei umanităţii. Încă nimeni nu a reuşit să inventeze o filozofie mai perfectă, mai convingătoare şi mai adevărată ca cea lăsată în Biblie. Studiază Biblia şi vei simţi ce este înţelepciunea şi fericirea.

Şi iată miracolul de peste ani trimite o nouă bucurie, dacă se poate numi bucurie o amintire despre cei plecaţi din viaţa terestră. Aflu despre stareţul mănăstirii Ţigăneşti – arhimandritul Ioachim Burlea – originar din Bravicea. După devastarea mănăstirii sfinţia sa revine în sat, la o nepoată a sa, Catiuţa Gogu. O ajută material ca să-şi construiască o căscioară şi o cuhnişoară, cu drept de a-şi adăposti şi el zilele. A fost multora de ajutor, de sfat, de susţinere. Generaţia cea vârstnică îi mai poartă respectul, tineretul cunoaşte mai puţin, căci aşa e omul cu graba veşnic înfrăţit. Dar precum Dumnezeu le rânduieşte pe toate, iată că măria sa întâmplarea impune situaţia de a-l „regăsi” pe arhimandrit şi a-l repune în justa valoare şi la locul pe care şi l-a meritat. Găsim mormântul prin informaţiile de la dna Maria Ciorap şi-l redăm în atenţia bisericii cu hramul „Sfântul Gheorghe” din Bravicea, iar portretul foarte bine păstrat în familia Gogu urmează a-l preda mănăstirii Ţigăneşti.

Autor: Nadia Pruteanu
Sursa: Natura.md
Foto: Mănăstiri Basarabene

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ