Mănăstirea ,,Vărzăreşti”

0
90

E trecut de amiază, soarele se ascunde după câţiva norişori care vestesc a ploaie. Mă rog lui Dumnezeu să mă ajute să ajung cât mai repede la Mănăstirea Vărzăreşti. Sunt vreo doi kilometri de mers pe jos pe un drum întortocheat. Mai schimb o vorbă cu oamenii din sat, care-mi spun toate necazurile şi bucuriile. Zic că viaţa lor e între tristeţe şi împlinire, pentru că pe timpurile sovieticilor a fost devastată mănăstirea din vârful dealului, dar totuşi Cel de Sus le-a lăsat pe pământ biserica. Acum cei de la Vărzăreşti sunt chemaţi de clopotele a trei lăcaşuri sfinte, astfel că la fiecare dangăt îşi spun „Dumnezeu e Mare”.

Corul îngerilor

După ce ridic dealul, ajung la mănăstire. E o tăcere ca în rai. Un copilaş se oferă să mă ajute să o găsesc pe stareţa lăcaşului – egumena Gheorghia. După ce binecuvântează venirea mea la mănăstirea, mă invită să iau masa şi-mi spune că avem timp şi de vorbă. Într-o sală cu multe icoane, cea mai impunătoare fiind „Cina cea de taină”, pe o masă de lemn sunt bucate mănăstireşti de post. După rugăciunea rostită de maica Gheorghia, gust din bunătăţile date de Domnului şi-i mulţumesc că m-a adus la cea mai veche mănăstire din Basarabia. Până la vecernie, mai e timp – vizitez cimitirul mănăstirii, păstrat cu mare sfinţenie de maicile şi preoţii de la acest lăcaş. După câteva minute clopotele şi toaca cheamă la rugăciune. Maica Nectaria întâlneşte fiecare nou venit cu multă lumină sufletească. Vorbeşte încet, iar cuvintele sună dumnezeieşte. Orice spusă e parcă o curgere lină a apei Iordanului. Maica Nectaria îmi dăruieşte câteva cărţulii ortodoxe, casete şi seturi de imagini cu Mănăstirea Vărzăreşti, binecuvântând ascultarea vecerniei. În biserică mă cuprinde un fior aparte, oricum este un lăcaş plin de sfinţenie şi lumină, mai ales că Dumnezeu prin puterea sa l-a ţinut în vârf de deal, pe când casele sătenilor, au fost şterse de pe faţa pământului în timpul unor alunecări de teren. Se aude vocea puternică a preotului, iar glasurile măicuţelor din cor sunt îngereşti. Tăcuţi toţi se închină, îşi fac semnul crucii, apoi se reculeg la lumina candelei de la Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Mănăstirea Vărzăreşti.

Zâmbetul Maicii Domnului

Maica stareţă Gheorghia spune că icoană a fost adusă la începutul secolului trecut. Prin anul 1901, după cum mărturiseşte inscripţia de pe învelişul de metal, a fost reparată şi reînnoită. Chiar dacă această icoană a trecut printr-un incendiu – n-a ars. Până în 1959 icoana Maicii Domnului s-a aflat în bisericile mănăstirii Vărzăreşti: vara – în biserica de vară cu hramul „Sfântul Mare Mucenic Dumitru”, iar iarna – în biserica de iarnă cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”. Din acel an, încep peregrinările icoanei. Din chilia unei măicuţe ce a salvat-o de ateişti şi până în casa unui preot, rudă a acesteia. Măicuţele bătrâne nici nu mai sperau că icoana va fi adusă din nou la mănăstire. Mereu le spuneau cu tângă celor tinere: „Am avut noi o icoană şi ne mângâia. Când aveam necazuri ne duceam la dânsa, zâmbea la noi. Bucuriile şi durerile le spuneam acestei icoane. De la un timp, însă, om maică a văzut, timp de trei zile – luni, miercuri şi vineri, dimineaţa o lumină de-asupra bisericii. Gândea că e un semn de la Domnul, dar nici nu bănuia că va fi adusă icoana”. Mare le-a fost bucuria când acum vreo nouă ani o rudă a maicii Alexandra a adus la mănăstire Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului.
„Noi simţim, că atunci când te rogi îţi împlineşte orice rugăminte şi te izbăveşte de orice necaz. Privindu-i icoana, cu chipul divin, ochi limpezi şi faţa luminată, cu mâinile precum aripile îngerilor şi simţind puterea şi harul dumnezeiesc îi spui toate cuvintele de laudă şi mărire: Miluitoarea, Povăţuitoarea, Împărăteasa Cerurilor, Izvorul dătător de viaţă, Bucuria tuturor, Luceafărul dimineţii, Lăcaşul luminii, Doamna Îngerilor, Împărăteasa tuturor sau Acoperământul lumii”, susţine maica Gheorghia.

Un lăcaş secular

Mănăstirea de la Vărzăreşti, Hramul „Naşterea Maicii Domnului”, a fost ctitorită acum 586 de ani, despre ea, pentru prima dată, se menţionează în hrisovul Domnesc al lui Alexandru cel Bun de la 25 aprilie 1420: „Din mila lui Dumnezeu noi, Alexandru Voievod, Domnul Ţării Moldovei, facem cunoscut cu această carte a noastră tuturor celor ce o vor vedea sau vor auzi citindu-se… iar hotarul acestor sate care sunt pe Bucovăţ încep de la mănăstirea lui Vărzar”. Ctitorul mănăstirii era Stan Vărzarul şi au rămas cu numele lui – satul şi mănăstirea – Vărzăreşti. Au fost găsite date că mănăstirea Vărzăreşti ar fi de la 1415. În mai toate documentele este menţionat anul 1420. Despre Mănăstirea Vărzăreşti s-a scris mai mult sentimental, pentru că un şir de documente fie au dispărut, fie au fost arse de tătari, care au pustiit de mai multe ori acest lăcaş.
Potrivit unor date, până în 1862 era doar o sigură biserică de lemn, acoperită cu şindrilă. Sfântul lăcaş a fost înălţat pe temelia de piatră a fostei biserici, construită la 1796 având şi o clopotniţă înălţată în anul 1835. Lângă vechea biserică, pe locul altei biserici de lemn, la 1863, s-a înălţat o biserică de piatră. De asemenea, corpul de chilii era din lemn. Călugării au părăsit mănăstirea la 1815, aici venind călugăriţele de la schitul Cosăuţi, care fusese desfiinţat. În anii 1853-1861 a fost construită biserica de vară „Sfântul Dumitru”, iar în 1868 au fost ridicate biserica de iarnă „Naşterea Maicii Domnului” şi stăreţia. La începutul secolului XIX, aici a fost organizată o şcoală de fete. Mănăstirea a cunoscut diverse perioade, fie a trecut prin înflorire, construirea de biserici, reînnoirea iconostaselor, fie prin sărăcie materială lucie, dar cel mai crunt an din viaţa sfântului lăcaş a fost 1959, când ateiştii l-au condamnat la tăcere.
Complexul monastic a fost devastat, iar clopotniţa şi un corp de case în care se afla atelierul de cusut şi de ţesut au fost şterse de pe faţa pământului. Biserica de vară a devenit depozit de produse alimentare, iar cea de iarnă – club.

Între ateism şi dumnezeire

Este emoţionant să auzi cum povestesc măicuţele care erau în acele timpuri la mănăstire. Măicuţa Feoctista are 80 de ani şi e la Mănăstirea de la Vărzăreşti din 1950. „Peste vreo nouă ani au venit necuraţii de Nisporeni, împreună cu pridsidateliu din sat – Feodor Scofari, am înţeles că erau şi de pe la NKVD. Stăteau pe la uşi, nu cumva să dosim ceva. Au dat jos clopotele, au scos icoanele, cărţile bisericeşti şi le-au dus să le dea foc. Mulţumesc lui Dumnezeu că măcar nouă ne-au dat voie să trăim în căsuţele noastre”, spune maica Feoctista.
După ce a fost închisă mănăstirea măicuţa a lucrat vreo 20 de ani la colhoz. Timp, care uneori a fost în detrimentul spiritului, recunoaşte ea. „Când eram tânără, mă duceam pe dealuri la lucru, să primesc bani. Cel rău îmi şoptea: „Las când îi fi bătrână te vei ruga”. Acum, ce să zic, nu mai pot. Trebuie să mă rog lui Dumnezeu, să citesc, să fac pravila, dar mi-i somn, alteori – lene. Vrăjmaşul ne ispiteşte „Da ce-ţi trebuie, lasă că-i face altădată!”, zice măicuţa. Acum se duce rar la biserică, nu o prea lasă picioarele, dar este acolo cu gândul şi cu rugăciunea.

Măicuţa îmi spune oarecum sarcastic că e viticultor şi vinificator. Are viţă-de-vie pe care în fiecare primăvară o curăţă şi o pune pe araci. De cum boabele sunt chihlimbarii, călugăriţa deschide mica fabrică. „Am o cădiţa şi un tescuşor, aşa cât pot eu face şi duce”, ţine să-mi spună măicuţa.
O las să admire din cerdacul chilioarei desfacerea mugurilor, răsărirea florilor şi zumzetul albinelor din prisaca mănăstirii.

Visul macii Paulina

Două găinuşe ciupesc de zor iarba crudă a primăverii, iar o mătuşică stă în prag pusă pe gânduri. Îi dau bineţe şi-o întreb dacă nu ştie unde locuieşte maica Paulina. Se uită mirată şi spune că pot intra. Mă invită în mica chilioară. Arde candela, iar Sfânta Scriptură stă deschisă. Măicuţa Paulina îmi spune că-i „veche”. Povesteşte că a venit la mănăstire pe când avea 12 ani, în 1934, după ce a făcut cinci clase de şcoală românească. Acum citeşte din cărţile vechi, pe care le-a păstrat şi le-a citit şi atunci când timpurile erau tulburi. „Dacă au închis mănăstirea, m-am rugat în duh şi adevăr”, spune măicuţa Paulina. Se duceau pe ascuns la biserica din sat, care era deschisă pe timpurile sovieticilor. „Am răbdat şi ne-am gândit că ne-a milui şi pe noi Dumnezeu. Puterea cerească e mare! Unele maici nu mai credeau că va fi deschisă mănăstirea, eu însă şi-n vis vedeam că noi intrăm în biserică şi ne rugăm”, spune măicuţa.
Acum 16 ani, la cererea maicilor şi creştinilor din sat a fost reînfiinţată Mănăstirea Vărzăreşti. Biserica de iarnă „Naşterea Maicii Domnului” fiind în ruine şi fără posibilităţi de a fi renovată a fost distrusă până la temelie. Astăzi în acel loc se află o cruce şi o piatră care aminteşte de existenţa acesteia. Biserica de vară „Sfântul Gheorghe” a fost reparată mai mulţi ani la rând. Se spune că cele două biserici se plasau perpendicular una faţa de cealaltă, la o distanţă egală cu înălţimea bisericii de iarnă. Ce păcat că azi putem doar să ne imaginăm acest plan integru şi simetric?! Maica stareţă Gheorghia mi-a spus că foarte mult speră să poată înălţa cu ajutorul lui Dumnezeu şi biserica de iarnă.
Mi-am luat rămas bun de la Mănăstirea Vărzăreşti, după mai multe discuţii cu maica Gheorghia şi despre felul de a fi al creştinului şi datoria lui de a veni la biserica, de a ţine post şi de a nu face spectacol din asta. „Să mai treceţi pe la mănăstire, pentru a vă ruga cu tărie, nu doar pentru a scrie. Cu Doamne ajută la drum!”, mă petrece, ca o maică iubitoare, stareţa Gheorghia. Voi reveni, neapărat, căci la Mănăstirea de la Vărzăreşti şi primăvara târzie e o sărbătoare.

Autor: Dinu Rusu
Sursa: Natura.md
Foto: Varzaresti.md

Mănăstirea Vărzăreşti este ctitoria boierului Stan Vărzari, contemporan cu domnitorul Alexandru cel Bun (1399-1432), care îşi făcuse faimă în ţară tocmai prin întemeierea şi sfinţirea acestei mănăstiri, care îi poartă numele.

Nu se cunosc exact simţămintele care l-au determinat pe acest boier să înalţe un sfânt locaş, dar există, fără îndoială, o memorie anonimă cu izvoare ancestrale, având nuanţă folclorică, în răsfrângerile căreia acest eveniment s-a transfigurat hiperbolic, devenind legendă.

Stan Vărzari nu era deloc un boier de nebăgat în seamă de domnitorul Alexandru cel Bun, care, ori de câte ori trecea Prutul în lungile sale călătorii administrative sau pentru vânătorile de zimbri, urşi, căprioare şi mistreţi în codrii Moldovei, nu uita să intre şi să ospăteze în casa acestui boier. În proprietatea acestuia fiinţau şi două cătune cu denumiri arhaice: Tăbăieşti şi Văscoaie, care stăteau în calea drumeţilor spre Cetatea Albă. Aşa se făcea că aceste două cătune serveau drept gazdă pentru primul popas făcut după trecerea Prutului. Mare trebuie să fi fost inima boierului Stan Vărzari, pentru că nu s-a gândit doar la cele trupeşti ale locuitorilor şi drumeţilor, ci şi la cele sufleteşti, fiind parcă cutremurat de cuvântul evanghelic „Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Mt.16:26). Cutremurat de acest gând măreţ, boierul începuse a se frământa pentru aflarea unui loc vrednic de a înălţa un sfânt locaş. Şi „de acum o săptămână închegată boierul Stan Vărzari umbla abătut, frământat de gânduri. Un ţăran îndrăzni să-l întrebe:

-Ce, cucoane, te roade vreo durere?

În cele din urmă boierul se destăinui:

– Mi s-a arătat mai ieri noapte în vis un înger ocrotitor, m-a luat de mână şi m-a suit pe colina cu nucari bătrâni, de la prisacă, şi mi-a arătat un izvoraş scâncind. „Iată, vezi boiere, aici să înalţi Mântuitorului nostru un locaş sfânt, ca să ai cu ce veni după pristăvire la poarta raiului”. Şi mă gândesc când şi cum să aşez o mănăstire.

– E un îndemn la fapte bune, boiere!, îl susţinură mai mulţi ţărani.

-Dar care-i deosebirea dintre biserică şi mănăstire?, ţinu să se lămurească o ţigancă mai vorbăreaţă.

– Călugării şi fraţii, daţi în slujbă la schit sau mănăstire, explică Stan Vărzari, n-au dreptul să lege cu muierile căsătorii, pe când preoţii de la biserici pot să-şi aibă familiile lor.

– Şi-i bună, boiere, o asemenea treabă, să trăieşti o viaţă ca un pustnic?, prinse şi mai mult curaj aceeaşi ţigancă.

– Iaste cum iaste, dar noi vom începe să zidim pe acest loc, scăldat de soare, o mănăstire, pe puterile noastre, luminaţi de Cel de Sus, puse punct discuţiei moşierul.

– Facă-se voia dumitale, boiere!, i s-au închinat cu plecăciune slugile.

În curând carele trase de 2-3 perechi de boi începuseră să aducă din pădure bârne lungi şi drepte, nuiele, cuie de stejar şi corn.

La sfinţirea mănăstirii au venit feţe bisericeşti din satele vecine, de la Huşi şi Iaşi, boieri de Divan de la Suceava, lume de pe lume.

– Ai înălţat, frate Stan, o icoană a sufletului în codrii noştri!, îl bătu cu palma pe umeri vecinul de moşie boierul Şendrea. Fac danie mănăstirei livada de pruni din apropierea ei, stâna cu tot cu oi şi această pungă cu galbeni.

Şendrea vântură aurul din săculeţul cusut din piele de căprioară şi adaugă:

-Alexandru Vodă a făgăduit că în drum spre Cheşenăul Roşu de la Nistru îţi va poposi la mănăstire. Deocamdată Măria sa ţi-a trimis voroave de laudă.

După slujbă şi ospăţul dumnezeiesc câteva slugi au cerut învoirea boierului Vărzari ca să se facă fraţi şi calugări la mănăstire.

-Îţi jurăm, mărite, că nu vei trage cu obrazul din pricina noastră”.

Astfel, prin rânduială divină, ia fiinţă prima mănăstire de pe malul stâng al Prutului. Mănăstirea Vărzăreşti a început cu o bisericuţă de lemn, împrejmuită cu un gard împletit din nuiele şi o răstignire la poartă. Iar ca proprietate avea prima danie făcută de boierul Şendrea: livada de pruni din apropiere, stâna cu oi şi o pungă cu galbeni. Aşa se explică de ce satul ce-i poartă numele – „Şendreni”, se extinde în podgoriile din preajma mănăstirii.

Prima atestare documentară a Mănăstirii Vărzăreşti datează cu 25 aprilie 1420, data emiterii unui act de către Alexandru Voievod, Domnul Ţării Moldovei, în vederea daniilor făcute lui Pan Vena vornicul pentru dreapta şi credincioasa lui slujbă:

„Cu mila lui Dumnezeu, Noi Alexandru Voevod, Domnul Ţării Moldovii, facem cunoscut şi cu această carte a noastră tuturor cari vor căuta la dânsa sau o vor auzi citindu-se, că această adevărată slugă şi credincios boer, pan Vena vornic a slujit mai înainte sfântrăposaţilor noştri înaintaşi, cu dreaptă şi credincioasă slujbă cătră noi, l-am miluit cu osebita noastră milă şi i-am dat în Ţara noastră a Moldovii satele, anume Corneştii şi Miclăuşeşti şi Lozova şi Săcărenii şi Dvorniceanii şi Dumeştii şi Ţigăneştii şi Lavreştii şi Sadova şi Homiceştii. Toate acestea să-i fie dela noi uric cu tot venitul lor, lui şi copiilor lui şi nepoţilor lui şi strănepoţilor lui şi răstrănepoţilor lui şi întregii seminţii a lui, cine se va alege mai de aproape nestricat niciodată în vecii vecilor.

Iar hotarul acestor sate ce sânt pe Bucovăţ, începând dela mănăstirea lui Vărzar, pe deasupra prisăcii lui Acibcu, pe deasupra Gorodiştei, la vârful Lozovei, la podul lui Gârlanci, dela fântâna mică la fântâna cea mare, iar dela fântâna cea mare, pe deasupra la poiana Târnovsca, din poiana lui Chiprian, Molovatele lui la Bucovăţ, din lunca cea mică şi către Porosăci la gura Pituşcăi, la seliştea lui Tigomir, iar dela seliştea lui Tigomir pe deasupra Homiceştilor şi pe la obârşia Sadovei şi dela obârşia Sadovei, la gura Conelii, iar dela gura Conelii, pe deasupra la mănăstirea lui Vărzar. Şi în acest hotar să-şi întemeieze prisăci, câte va putea să-şi întemeieze şi îi întărim vechile hotare, pe unde au umblat din veac. […]

Şi pentru mai bună întăritură tuturor celor de mai sus scrise, am poruncit slugii noastre, credinciosul pan Isaiea logofăt, să scrie şi să lege pecetea noastră, cătră această carte a noastră,

În Suceava, în anul 6928 Aprilie 25 zile.”

Faptul că Mănăstirea lui Vărzari este menţionată de către domnitor ca punct de hotar în acest act ne determină să afirmăm că Mănăstirea Vărzăreşti, la acea dată, se bucura de o mare popularitate nu numai în rândul localnicilor, ci şi în rândul boierimii şi al domnitorului şi că era întemeiată cu mult mai înainte de data semnării acestui act.

După cum am menţionat anterior, boierul Stan Vărzari ctitorise o mănăstire destul de modestă, cu o bisericuţă de lemn, fapt ce se întâmplă, adesea, celor care ard de nerăbdarea înălţării unui locaş sfânt. Până în 1770, mai multe mărturii despre această mănăstire şi referitor la organizarea ei, nu extistă. Nu putem aprecia nici hramul bisericuţei de lemn, nici povăţuitorul fraţilor adunaţi în obştea mănăstirii, nici felul vieţuirii: de sine sau chinovială, nici dacă s-a mai construit ceva între timp. Un singur lucru se ştie: în 1770, mănăstirea este refăcută, reconstruită, reînviată, după ce fusese pustiită de tătari de mai multe ori. Anul pustiirii mănăstirii de către tătari, de asemenea, nu este menţionat nicăieri, ceea ce ne determină să credem, având în vedere cursul istoriei Ţării Moldovei, că pustiirea mănăstirii e rezultatul mai multor tentative de jefuire şi tâlhărie dintre anii 1538-1770.

După cele întâmplate, în anul 1770 preotul Vasile (Varlaam în călugărie) şi feciorul său Constantin Măcărescu, ridicat în rangul clerical de protopop, se apucără, ajutaţi de răzeşii şi ţăranii localnici, să reînvie mănăstirea lui Vărzari. Referitor la aceasta, un document păstrat în arhiva mănăstirii ce datează din 15 decembrie 1820, emis sub nr. 56 de către Departamentul Exarhatului Chişinău, menţionează faptul că Varlaam Măcărescu este ctitorul Mănăstirii Vărzăreşti, iar lucrările de construcţie a bisericii sunt efectuate de maiorul Ioan Măcărescu şi fratele său Fiodor, probabil rude ale acestui monah Varlaam. De această dată, mănăstirea nu a mai fost reconstruită pe propria ei temelie. Nu se ştie din ce motive, dar a fost strămutată pe un pisc viguros, numit Dealul Morilor, 3 km mai la sud de vechea aşezare.

Abia în anul 1796 lucrările de reconstrucţie a Mănăstirii lui Vărzari au fost finisate. Complexul monastic deţinea o bisericuţă din lemn, acoperită cu şindrilă, aşezată pe o temelie de piatră, cu hramul Sf. Dimitrie izvorâtorul de mir, nişte chilii din bârne şi scânduri pentru călugări, o clopotniţă cu două clopote – toate împrejmuite cu un gărduleţ josuţ de nuiele. Mănăstirea era înregistrată şi făcea ascultare de Exarhatul Mănăstirilor şi Schiturilor din ţinutul Orhei.

Documentele de epocă atestă faptul că Stan (nu se are în vedere ctitorul mănăstirii Boierul Stan) şi fraţii Arteni şi Gavril Vărzari au dăruit mănăstirii, în 1801, moşia Vărzăreşti, pe care se afla mănăstirea.

Mănăstirea lui Vărzari era recunoscută ca mănăstire de bărbaţi, însă ştiri privitor la stilul şi forma vieţii acestora nu se păstrează nicăieri. Am putea bănui că aici va fi existat o obşte călugărească organizată potrivit regulilor statornicite de vestiţii părinţi ai monahismului sau va fi fost o viaţă calugărească „de sine”. Dar credem, alături de cercetătorii Istoriei Bisericii Ortodoxe Române, că aşezările călugăreşti din acel timp, care îşi duceau viaţa în cadrul formaţiunilor teritoriale premoldave, erau modeste, doar nişte sihăstrii. Călugării vieţuiau de bună seamă idioritmic, în schituri construite din lemn, ascunse în poienile codrilor, în văi sau în munţi, având un orizont modest de cultură, mai mult populară, întreţinut de viaţa creştină.

Un moment important în viaţa monahală din Mănăstirea Vărzăreşti a avut loc în anul 1815, când au fost strămutate aici monahiile de la schitul Cosăuţi. Din 1770, când s-a reînfiinţat mănăstirea, până în 1815 obştea monahală a fost îndrumată de protopopul Constantin (1770-1800), egumenul Ioan (1800-1808) şi arhimandritul Victor (1808-1815), care a fost ultimul stareţ al fraţilor de aici. Din 1815 până în 1959, anul închiderii mănăstirii de către regimul comunist, maicile au fost povăţuite de către monahiile: Sinclitichia (1815-1817), Nazaria (1817-1819), Anisia (1819-1835), Tecla (1835-1860), Olga (1862-1865), egumena Olimpiada (1865-1881), Fevronia (1881-1888), Augustina (1888-1916), Evlalia (1916-1943) şi ultima stareţă – monahia Platonida (1943-1959).

Cel mai mare număr de vieţuitoare pe care l-a avut Mănăstirea Vărzăreşti a fost de 135 de persoane în afară de stareţă, în anul 1918.

Printre activităţile remarcabile care s-au desfăşurat după stabilirea călugăriţelor în Mănăstirea lui Vărzari, perioada 1815-1959, se enumeră: construcţia unei biserici de piatră cu încălzire, în 1863-1868, lângă vechea biserică se începe construcţia unei biserici de piatră, iar apoi un corp de chilii de lemn; toate fiind făcute doar cu ajutorul şi milostenia credincioşilor, biserica zidită din piatră va purta harmul „Naşterii Maicii Domnului”, schimbarea iconostaselor din ambele biserici, extinderea bisericii cu hramul Sf. Dimitrie, sporirea averii mănăstireşti, întărirea zidurilor mănăstireşti şi racordarea mănăstirii la apă curentă. Pe plan cultural şi misionar se nominalizează: înfiinţarea unei şcoli de fete în anul 1904, înfiinţarea unui spital de caritate tot în acest răstimp, sponsorizarea Seminarului Teologic din Chişinău şi agape pentru oamenii nevoiaşi.

Totul ar fi fost frumos şi bine, într-o prosperare şi înflorire continuă, dacă după război, nişte nătărăi botezaţi în bisericile noastre, dar care purtau la piept carnetele purpurii cu chipul chel al unui mare antihrist, nu şi-ar fi şters picioarele de sfintele icoane. Era cam pe la Duminica Mare, în 1959, când podgorenii din Şendreni şi Vărzăreşti se adunaseră evlavioşi în faţa altarului, aduseseră cu ei colaci, lumânări şi cireşe coapte, dar slujba a fost întreruptă brutal, în mod batjocoritor, urmând apoi actele de jefuire.

Din istoria Mănăstirii, păstrată şi transmisă prin viu grai, aflăm modul cum se împotriveau maicile şi surorile devastării nemiloase. Se zice că maicile au prins acel curaj mucenicesc de a apăra cu orice preţ biserica şi cele sfinte. Astfel, când camioanele ce erau încărcate deja cu podoabele bisericeşti trebuiau să se pornească, maicile se puneau în genunchi în faţa maşinii într-un şir, vrând să răscumpere cele sfinte cu propria lor viaţă. Când maşina era în dreptul unei maici sau trecea de ea, aceasta alerga repede la sfârşitul rândului constituind un şir neîntrerupt. Dar în cele din urmă s-a dovedit că teroarea comunistă era cu mult mai puternică decât împotrivirea lor. Biserica de vară „Sf. Dimitrie” deveni în scurt timp depozit, iar cea de iarnă, cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”, a fost transformată în club, unde triumfa desfrâul, demagogia şi minciuna. Cu timpul biserica „Naşterea Maicii Domnului” s-a ruinat, iar din biserica Sf. Dimitrie au rămas doar zidurile, că-ţi venea să le plângi de milă. Chiliile au fost date şcolii primare pentru amenajarea a câtorva clase strâmte şi întunecoase. Bietele maici de la mănăstire au rămas doar cu sufletul lor neîntinat, rugându-se pentru barbari să le lumineze Dumnezeu minţile… Încă e bine că nu le-au luat şi toate chilioarele mici şi sărăcăcioase, care şi azi mai rezistă intemperiilor, încingând ca un brâu curtea mănăstirii.

După trei decenii de devastare, numai vânturile mugeau pe vârfurile dealurilor, iar cupola bisericii abia se mai întrezărea printre scârţiitul bucăţilor de tablă ruginite, care abia se mai ţineau de „nervurile” cupolei. Numai după coastele abrupte ale dealurilor, zărind chiliile ruinate, puteai aprecia că a fost cândva o aşezare monastică pe acest loc. Vântul din miază-noapte sufla peste poienile din împrejurimi, totodată agitând şi buruienile din curtea mănăstirii, care se întreceau crescând în înalţime. Totul era pustiu şi în paragină. Dacă voiai să te adăposteşti de aerul rece şi pătrunzător, o puteai face doar cu gândul, privind către Sfântul Altar, la copacul stufos care-şi adăpa seva în interiorul lui. Privind la pictura mai mult ştearsă de pe pereţii bisericii, la tencuiala care abia mai atârna şi la scările interioare, de care erai sigur că nu vor mai putea fi urcate vreodată – nu-ţi mai încolțea în inimă niciun sâmbure de nădejde, decât dacă priveai la pomul înverzit din Altar care îşi întindea viguros braţele sale, prefigurând, parcă, reînvierea acestui locaş.

Atunci când nimeni nu se mai încumeta a crede că va exista o şansă de a scoate de sub ruini şi cenuşă Mănăstirea Vărzăreşti, parohul comunei Vărzăreşti, pe atunci preotul Vasile Plăcintă, îşi asumă responsabilitatea de a face primii paşi în vederea renaşterii mănăstirii.

Astfel, în 1990 Mănăstirea Vărzăreşti reînvie pentru a treia oară şi îşi deschide larg porţile pentru cei pe care Mântuitorul îi cheamă: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Mt. 11:28). Primele lucrări de reconstrucţie a mănăstirii au fost începute de părintele Vasile Plăcintă împreună cu un grup de activişti şi credincioşi. Ulterior aceste lucrări au fost continuate de preotul Serghei Novac, numit paroh după decesul părintelui Vasile, care a supravegheat derularea lor până la numirea stareţei în 1994 – monahia Gheorghia (în lume Claudia Plăcintă). Din data numirii ei în funcţia de stareţă, ea a preluat desfăşurarea activităţilor de reconstrucţie a mănăstirii împreună cu egumenul Serafim Plăcintă, duhovnicul mănăstirii.

Prima liturghie în Mănăstirea Vărzăreşti, după devastarea comunistă, s-a săvârşit în anul 1995, în ziua hramului bisericii de vară, Sfântul Dimitrie.

În anul 1997, Mănăstirea Vărzăreşti primeşte din nou întru ale sale locaşuri pe Împărăteasa Cerului şi a Pământului, care a fost dusă tâlhăreşte de la Mănăstire – Icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni, de la Mănăstirea Vărzăreşti.

Tot în acest an se construieşte corpul de chilii pentru maici prin aportul adus de credincioşii din ţinutul Cernăuţi, unde au fost trimise două monahii pentru colectă în acest scop.

Lucrările strict necesare pentru a se putea sluji în mănăstire s-au finisat în anul 2000. În ziua prăznuirii Sfântului Dimitrie, Mănăstirea a fost târnosită.

Biserica de iarnă cu hramul „Naşterea Maicii Domnului” a fost demolată până la temelie, iar reconstrucţia ei nu a mai fost posibilă. Tot ce s-a mai păstrat referitor la ea este proiectul care se păstrează în arhiva mănăstirii şi poze în stadiul de ruină.

Din activităţile recente desfăşurate se enumără:

În anul 2007 s-a început pictura mănăstirii.

În 2008 a fost demolat un corp de chilii vechi cu intenţia de a construi un hotel pentru pelerini și ateliere. Celelalte căsuţe vechi, care au servit ca şi chilii, mai sunt încă locuite de maicile bătrâne, deşi se află într-o stare rea.

La 31 decembrie 2008 a avut loc un incendiu, care a afectat un corp de chilii.

În primăvara anului 2009 s-a finisat pictarea altarului.

În ceea ce priveşte gospodăria mănăstirească, precizăm că în anul 1995 a fost construit primul grajd şi prima stână a mănăstirii, unde, din mila creştinilor, s-au adunat 10 vite şi 85 de oi.

Având în vedere faptul că mănăstirea e poziţionată pe vârful dealului, ea era lipsită de apă. Despre vechiul apeduct nici nu s-a mai pomenit. Aşa că a fost nevoie de a se realiza unul nou, cu o lungime de 3 km, lucrare care s-a efectuat în anii 1998-1999.

În anul 1996, Mănăstirea a fost unită la reţeaua telefonică. Tot ce s-a menţionat până acum s-a realizat doar cu ajutorul creştinilor.

Referitor la proprietatea mănăstirii, menţionăm că în anul 1995 au fost înapoiate mănăstirii 7 ha de pământ, cel mai îndepărtat, de la hotarul cu satul Vărzăreşti şi cel mai de proastă calitate. Pentru aceasta Mănăstirea a fost nevoită să-l schimbe de două ori, până când a rămas cu pădurea de pe vârful dealului.

Sursa: Varzaresti.md

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ