Maria Bulat- Saharneanu: Cine face timpul pentru Unire?

0
2

Tot mai des se aud raţionamente în spaţiul românesc, precum că reeditarea Unirilor clasice ale românilor din 1859 şi 1918 nu mai sunt posibile în context contemporan, nu mai e o soluţie de actualitate… şi ar fi cazul să ne mulţumim doar cu „refacerea românismului într-o formă europeană…” , „românism care să dea consistenţă statului Republica Moldova…” , etc., iar Consiliul Unirii, recent constituit, ar fi ceva depăşit de timp…, ceva ineficient…

În contextul raţionamentelor de mai sus îmi aduc aminte de un epizod de la postul nostru de radio, pe care foarte mulţi dintre Dvoastră, stimaţi radioascultători, s-ar putea să-l ţineţi minte în detalii, mai cu seamă că, chiar Dvoastră aţi şi fost cei care aţi creat acea emisiune, pentru mine de neuitat, o emisiune care ne-a pus în valoare munca noastră de jurnalişti şi ne-a demonstrat ce înseamnă în cele din urmă un post de radio ce şi-a propus să promoveze adevărul.

Era prin 2005. Tocmai începusem să emitem din Chişinău, când moderatorul emisiunii „Istoria în Mişcare”, „l-a pescuit” de la un eveniment cu participare internaţională pe cunoscutul analist politic, Vladimir Socor, invitându-l la o ediţie specială. Era duminică după amiază şi, probabil, nu tocmai cea mai potrivită parte a zilei ca să te angajezi întro discuţie consistentă pe teme spinoase cum ar fi problema Basarabiei şi toate legate de ea, dar, oricum, invitaţia a fost acceptată, unica îndoiala fiind vizavi de durata emisiunii – o oră în direct cu radioascultătorii. „O oră? Ce vom face o oră întreagă, cum vom acoperi atâta timp?” fu întrebarea invitatului, la care a şi primit răspunsul liniştitor, precum că, nu e obligatoriu să se stea ora întreagă în faţa microfonului – cum nu va exista motiv pentru acest lucru, cum emisiunea se va încheia.

Aşa s-a întâmplat, însă, stimaţi radioascultători, că nu aţi prea lăsat mult de lucru moderatorului acelei emisiuni. Întrebările Dvoastră, una mai pertinentă ca alta, l-au pus la muncă grea pe invitat, astfel că la capătul acelei ore de discuţii despre subiectul Unirii, domnia sa Vă răspunse răspicat: dacă poporul va dori Unirea nimic în lume nu-i poate sta în cale, nimeni nu poate interzice dorinţa lui. Acesta a fost răspunsul lui Vladimir Socor, poziţia binecunoscută a căruia nu era deloc convergentă cu a Dvoastră.

Mai mult, după emisiune Vladimir Socor s-a arătat surprins de o astfel de discuţie, complimentându-Vă cu cuvinte de laudă şi admiraţie. Era ceva să auzi „Jos, pălăria!” din gura unui cunoscut, dar şi controversat, analist politic, care, din cele expuse de domnia sa, nu se arăta deloc încântat de dorinţa românilor de a se uni.

Readuc la viaţă acest episod, nu întru lauda noastră, ci pentru a dovedi că dintotdeauna a existat o soluţie mai mult decât reală pentru necazurile provocate de înstrăinarea noastră forţată de naţiune şi aceasta este, precum zicea şi versatul analist Socor, dorinţa poporului.

Când mai vie, când aproape să moară, în strânsă dependenţă de abuzurile aplicate asupra purtătorilor ei, această dorinţă a mocnit şi mocneşte în mod conştient şi inconştient în fiecare din noi, principalul lucru de realizat rămânând a fi capacitatea noastră de a ne cunoaşte firea, de a ne cerceta conştiinţa, de a ne asculta vocea interioară – toate la un loc edificând acea stare de spirit, pe care, vorba de mai sus, nimeni nu ne-o poate îngrădi, nimeni nu ne-o poate interzice.
Iar acest lucru se poate întâmpla nu inventând fel de fel de obstacole, fel de fel de teorii şi scenarii, precum cel de perpetuare a două state româneşti, care au menirea să bată în cuie, cu voia noastră de astă dată, o nedreptate istorică, ci făcând vie şi de neînturnat dorinţa legitimă a unei naţiuni de a fi împreună.

Cum ar trebui făcut acest lucru nu e un mare secret. Un început ar fi ca idea Unirii să fie prezentă mereu în mintea şi inima noastră, să devină o necesitate, o stare de care să nu te poţi despărţi, un imperativ care să-ţi motiveze existenţa, astfel că, orice lucrare, cum ar fi chiar şi Consiliul Unirii, sau orice altceva ne-ar aminti de acest deziderat, să nu fie subapreciat sau luat în băşcălie, precum se întâmplă adeseori. Pentru acest lucru întotdeauna se vor găsi destui voronini care să ne îndepărteze de idealul naţional şi atunci la ce bun să le ajutăm cu bună ştiinţă şi noi?

Nemţii, despărţiţi în două drept consecinţă a ororilor făcute de regimul lor fascist, nu au încetat niciodată să-şi dorească refacerea naţiunii, pândind cu atenţie şi perspicacitate oportunităţile istorice, care în cele urmă au şters graniţa nu dintre două Germanii, ci dintro singură naţiune, fiindcă, asta e legea pe lumea asta! – naţiunea a fost dată să fie întrun singur exemplar şi nu în două sau în mai multe precum se întâmplă la români.

Cu părere de rău, noi, chiar şi cei mai şcoliţi dintre noi, fie de la Bucureşti sau de la Chişinău, nu ne pregătim pentru o posibilă oportunitate de unire a naţiunii, oportunitate pe care istoria, precum ne-am convins, ne-o oferă din când în când.

Închipuiţi-Vă, că în anul 1991, eram cu toţii, şi cei din stânga şi cei din dreapta Prutului, un pic mai pregătiţi pentru Unire, un pic mai conştienţi de avantajele unei vieţi trăite împreună. Mai orbecăiam oare timp de 20 de ani fără de rost, mai eram oare hărţuiţi timp de 20 de ani de autorii statului Republica Moldova, mai trăiam oare disperarea care ni s-a pus pe chipuri şi pe suflete din cauza neputinţei de a ne găsi locul sub soare!?

Toată lumea ştie că suntem parte a naţiunii române, toată lumea ştie acest adevăr şi atunci de ce permitem să învingă minciuna, de ce îmbrăţişăm proiecte impuse nu se ştie de prin care cancelarii, adormindu-ne cu dulcele vis că întrun viitor mai apropiat sau mai îndepărtat, vom face unirea simbolică în Uniunea Europeană, Uniune în care, conform descoperilor Wikileaks nu se ştie de vom mai ajunge vreodată, atât timp cât nu noi, ci Germania şi Federaţia Rusă ne decid soarta, ne bagă din nou sub influenţa rusească.

Care Unire simbolică a naţiunii române în Uniunea Europeană, când pe departe nu se vede această perspectivă, când statul Republica Moldova nu se poate guverna de sinestătător, când oricui nu ii lene ne violează şi ne dărâmă suveranitatea, când valori precum limba, identitatea, tricolorul ne sunt terfelite de venetici.

Care Unire simbolică în Uniunea Europeană, când nu se va mai avea cu cine face Unirea. Basarabenii pleacă pe un cap, umplu lumea de necaz şi lipsă de elementare condiţii de viaţă. De ce ne amăgim cu otravă în hârtie strălucitoare, de ce nu realizăm că nimănui nu-i pasă de suntem sau nu împreună, ba chiar se bucură că neuniţi suntem mult mai slabi, de ce şchiopătăm chiar şi atunci când e vorba de legitima noastră dorinţă, care, aşa precum se întâmplă pe lumea asta, ne-ar face dreptate şi ne-ar aduce împlinirea.

Despre Unire, oricine dintre români a raţionat în aceşti 20 de ani că încă nu e momentul potrivit, că nu a venit timpul ei, că mai bine ar fi nici să nu discutăm, fiindcă, vorba unui editorialist, Unirea clasică a românilor nu mai este o soluţie de actualitate. De ce? Vine întrebarea.

De ce o îndepărtăm noi înşine, de ce o ratăm de bună voie, de ce o amânăm cu indolenţă, când experienţa lumii ne spune că e destul să existe dorinţă şi Unirea ne-ar fi garantată. Nu ar fi mai raţional să lucrăm zi de zi pentru ea, să nu ne-o scoatem nici pentru un moment de pe agendă, să ne fie ca o paralelă în lupta pentru supravieţuire.
Timpul pentru Unire niciodată nu va veni de la sine, dacă nu-l vom face şi aduce fiecare dintre noi, cei care ne dorim Unirea cu adevărat.

Pentru radio Vocea Basarabiei,
Maria Bulat-Saharneanu

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ