RSS Feed

MEMORIALUL SUFERINŢEI

0

iunie 29, 2007 by Românism

„Rău şi ură dacă nu sunt, nu este istorie”

În noaptea de 6 spre 7 iulie se împlinesc 58 de ani de la operaţiunea „Sud”, noaptea în care aproximativ 50.000 de basarabeni au fost deportaţi în Siberia. Conform mărturiilor consemnate de istorici, românii aflaţi pe teritoriile căzute sub ocupaţia bolşevică au avut parte de mai multe valuri de deportări: anii 1924-1940 (românii transnistreni din fosta Republică Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească RASSM); 1940 (imediat după reanexarea Basarabiei, circa 90.000 de oameni au devenit victime ale execuţiilor şi deportărilor); iunie 1941 (românii din fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească RSSM, 18.400 de cetăţeni sau, după alţi autori, peste 22.000 de persoane, au fost declarate „elemente antisovietice” sau „periculoase social” şi deportate. Autorităţile sovietice comandaseră alocarea a 1.315 vagoane pentru deportarea a 85.000 de basarabeni, dar izbucnirea războiului le-a încurcat planurile); 1944-1946 (38.352 basarabeni, 8.198 bucovineni şi 9.000 de români de la est de Nistru, „repatriaţi” din România în cadrul măsurilor de aplicare a Armistiţiului, au fost deportaţi sau executaţi); 6-7 iulie 1949 (11.288 familii, respectiv 48.850 de oameni, deportaţi în Siberia în cadrul aşa-numitei operaţiuni „Sud”); aprilie 1951 (peste 700 de familii din secta „Martorii lui Iehova” au fost deportate în Siberia).
Dragi cititori, vă anunţăm că a treia ediţie a concursului „Memorialul Suferinţei” continuă. Dacă anterior anunţasem că aşteptăm scrisorile voastre la redacţie până la 22 iunie curent, vrem să vă spunem că ne mai puteţi scrie pe adresa redacţiei până la 22 august. Astăzi publicăm răvaşul Rodicăi Istrati, o tânără care ne vorbeşte despre drama bunicului ei. Vă reamintim că publicarea scrisorilor nu înseamnă automat că autorii acestora au devenit câştigătorii concursului. Aşteptăm în continuare scrisorile voastre, scrisori despre o istorie necontrafăcută a neamului nostru.

Liliana POPUŞOI, FLUX

Marele Luceafăr, Mihai Eminescu, afirmă: „Rău şi ură dacă nu sunt, nu este istorie”.
Aceasta este încărcată de evenimente mai mult sau mai puţin dramatice sau chiar tragice, că altfel, nu ar deveni istorie.
Basarabenii au încercat să-şi făurească, cu multă strădanie, casa în care locuiesc, bazându-se pe cei trei piloni: istorie, neam şi limbă, piloni clădiţi cu multă îndârjire, cu multă suferinţă şi vărsare de sânge.
Cei care au avut de pătimit nu au fost persoane de rang înalt, dar oameni de rând, ţărani, care muncesc de cu zori până în noapte pentru a agonisi ceva şi pentru a contribui la făurirea, chiar dacă o faceau în mod inconştient, a istoriei şi la apărarea neamului.
Evenimentele de la mijlocul secolului al XX-lea, anii’40-‘50, au lăsat o pată neagră în istoria neamului nostru, rău care mai macină şi acum unele minţi, în urma căreia mii de familii au fost separate, soţi de soţii, copii de părinţi, fraţi de surori, unchi de nepoţi şi lista poate continua, fapt pentru care această perioadă poate fi numită o pagină neagră din istoria Basarabiei.
Deportările din ’40 şi ’49 au reprezentat, cu certitudine, un capitol groaznic, privit prin prisma destăinuirilor buneilor noştri şi vieţii lor din acei ani de suferinţă. Nouă, generaţiilor tinere, parcă nu ne e dat să înţelegem viaţa grea pe care au dus-o ei. De fiecare dată însă, când ai ocazia să contactezi direct cu ei, ţi se povestesc unele şi aceleaşi lucruri, unele şi aceleaşi secvenţe din viaţa lor şi atunci îţi dai seama că oamenii aceştia chiar au trăit clipe de coşmar, reminiscenţe ale căror încă mai bântuie în memoria lor.
Într-o zi de primăvară şi, poate, sună paradoxal, dar era zi de sărbătoare, când toată lumea savura din plin plăcerea unei zile de odihnă, câţiva necunoscuţi din administraţia rusească poposesc în satul Pelinei, o localitate amplasată la 15 km depărtare de oraşul Cahul, din sudul Basarabiei, şi îi ridică pe cei mai înstăriţi capi ai familiei, care erau patru la număr în localitate, este vorba despre: Istrati, Moraru, Blănaru şi Susanu. Toţi aveau să fie luaţi de lângă familiile lor fără să li se explice de ce şi unde vor fi duşi. Fiecare dintre ei avea o avere destul de bunicică, cel puţin străbunicul meu, din mărturiile bunicului, deţinea 60 h de pământ, 250 oi , câteva zeci de boi şi vaci. Era o avere foarte importantă pe care o putea avea o familie compusă din 8 membri, avere agonisită într-o viaţă de om, dar care a fost confiscată de către autorităţile ruse în aceeaşi zi în care au fost luaţi taţii de lângă copiii lor şi, respectiv, soţii de lângă soţiile lor. Toţi vecinii erau uluiţi, cu atât mai tragic e că niciun membru al familiei nu a apucat să-şi ia rămas bun de la ei, doar unul din vecini i-a spus unuia dintre cei ridicaţi: „Rămâi sănătos, Ştefane”, parcă a intuit că este pentru ultima oară când îl mai vedea pe consăteanul lui. Din mărturiile bunicului, nimeni nu ştie unde a fost dus tatăl lui, dar şi ceilalţi consăteni, dar a afirmat, cu multă durere în suflet şi cu lacrimi în ochi, că, probabil, i-or fi închis pe undeva şi le-or fi dat foc, cine Dumnezeu ştie. Rămasă singură, cu 5 copii, şi fără nici o bucăţică de pâine pe masă trebuia să-şi asume toate greutăţile casei, să fie şi mamă şi tată şi să se descurce cum poate, cel puţin să găsească cu ce să hrănească copilaşii.
Dar firul poveştii nu se încheie aici, că s-ar fi descurcat ea, poate, puţin câte puţin, însă unul dintre copii, care avea doar 17 ani, a fost trimis să muncească în minele de cărbune, muncă pe care un matur abia o putea face, darămite un adolescent, care trebuia, în mod normal, să studieze la acea vârstă. Privat de orice facilităţi care ar fi trebuit să i se acorde unui minor, bunicul scotea, 24 din 24 ore, cărbune din mină. Pentru că era peste puterile lui, a hotărât să fugă, dar a fost prins şi pedepsit aspru cu închisoarea. Şi parcă nu ar fi fost destul această pedeapsă dură, cumpenele îl urmăreau în continuare. În timp ce bunicul lua prânzul în temniţă, şi-au făcut apariţia agenţii ruşi care l-au dus într-un compartiment de tren fără a i se da careva explicaţii. Mare i-a fost mirarea să o vadă în acel compartiment pe mama lui şi pe fraţii necăsătoriţi, pentru că acei căsătoriţi nu au fost ridicaţi. Era anul 1949, anul în care a avut loc al doilea val de deportări. Iar se năpustise urgia asupra acestor ţărani nevinovaţi. Parcă venise un blestem pe plaiurile mioritice, Basarabia era din nou încercată de soartă. Nu a fost suficientă foamea din 1946-1947 care i-a bântuit şi a cărei consecinţe au fost nefaste, dar a mai dat peste ei şi cel de-al doilea val de deportări, deportări care au dus de la baştină familii întregi care trebuiau sa o ia din nou de la capăt, pentru a câta oară.
Din spusele bunicului, au mers cu trenul vreo 18-19 zile, de parcă mergeau spre capătul lumii. Compartimentul era înghesuit, nu aveau cu ce respira, era o căldură infernală, toţi stăteau claie peste grămadă. După 19 zile de mers, au ajuns în îndepărtata Siberie, în satul Zaimka, o regiune secetoasă unde bântuia sărăcia şi mizeria. Sătucul era populat de ruşi, basarabeni, foarte puţini, şi mai multe nemţoaice refugiate din cauza războiului. Au trebuit să muncească în câmp, de la mic la mare, pentru a se întreţine.
Şirul nenorocirilor nu s-a oprit însă, aici. După un an în care a zăcut la pat, bunicul şi-a pierdut mama. Rămaşi orfani, copiii îşi duceau traiul într-o căsuţă de lemn, iar cei mai mari erau obligaţi să aibă grijă de cei mici, să-i hrănească şi să-i îngrijească. Bunicul îmi povestea că în timp ce cosea în câmp, venea şeful lor şi îi arunca coasa din mână, trimiţându-l la păscut vacile. După ani grei de muncă, unora li s-a permis să părăsească Siberia, dar numai cu o singură condiţie, le-a fost strict interzis să se întoarcă în ţara lor.
Şi iar cei rupţi de la casele lor în 1949, maturizaţi înainte de vreme, au fost privaţi de marea lor vrere de a păşi pe meleagurile natale. A trebuit sa treacă 4 ani, timp în care familia bunelului a locuit în Ucraina, Berezinov, unde a agonisit câte ceva, ca mai apoi să fie nevoiţi, din nou, să renunţe la tot şi să se întoarcă, în sfârşit, pe plaiurile natale. Aici au găsit nu doar căldura oamenilor, dar şi un locuşor propice pentru a relua, în sfârşit, modul de viaţă pe care îl duceau cu 10 ani în urmă, numai, că, acum nu aveau nimic, nici casă, nici masă, doar speranţa că vor fi lăsaţi să trăiască în linişte şi pace împreună cu noile lor familii, deja formate pe pamânturi străine.
Deportările s-au încheiat, dar reminiscenţele au rămas şi până astăzi în memoria celor deportaţi, dovadă fiind mărturiile lor, dar şi o mare durere şi multe lacrimi, chiar dacă evenimentele s-au derulat cu mai mult de jumătate de secol în urmă, ani în care aceşti oameni au dus pe umeri povara vremurilor în care au trăit şi «bucuria» vremurilor care aveau să vină.

Rodica Istrati, Universitatea de Stat din Moldova,
originară din s. Pelinei, rn. Cahul

Sursa : www.flux.md


0 comments »

  1. Liliana spune:

    Un articol foarte interesant si tragic.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Caută

Comentarii Recente

ChatVorbește instant cu noi !+