Meşterii Moldovei, apă vie din piatră seacă

0
22

Jurnalul National

Câştigă puţin. Uneori atât de puţin, încât le vine să renunţe la ceea ce fac. Lucrează în condiţii improprii, dar din mâna lor iese artă pură. Meşterii populari din Basarabia par decişi să readucă la viaţă arta artizanală practicată de înaintaşi.

După îndelungate discuţii cu meşterii care îşi etalează marfa în parcul de lângă Teatrul „Mihai Eminescu” din Chişinău, creionăm o hartă a locurilor unde există atelierele din care ies aceste produse artizanale. Pentru trei zile am purces la drum animaţi de dorinţa de a nu băga în seamă gropile din asfalt şi căldura. Dorinţa de a vedea cum lucrează şi ce îşi doresc artiştii Basarabiei cântărea mult mai mult în această balanţă.

IDENTITATE. Startul pe traseul meşteşugurilor populare se dă chiar din Chişinău. De la sediul Uniunii Meşterilor Populari din Moldova. Într-o clădire învechită de ani şi de lipsa fondurilor pentru renovare, totuşi curată, îl găsim pe Ion Bălteanu. Se recomandă a fi preşedintele acestei uniuni. Destul de jovial, Bălteanu începe să ne prezinte creaţiile meşterilor de pe aceste meleaguri. Are 360 de artişti sub tutelă şi pare mulţumit de rolul de tătuc al lor. „Noi ne-am înfiinţat în 1992. Sunt convins că ne-am făcut treaba cum trebuie. Contra unei taxe simbolice, 160 de lei moldoveneşti, meşterii vin anual la cursuri de formare profesională. Îi învăţăm alfabetul economic, le asigurăm logistica necesară activităţii etc. Suntem bucuroşi că mulţi şi-au transformat acest hobby într-o meserie de bază”, spune Bălteanu. Este convins că meşterii încă nu şi-au format o identitate în adevăratul sens al cuvântului şi ne dă sfaturi. Evident, locaţii pe care ar trebui să le vizităm. Unele sugestii sunt făcute pe bază de prietenie cu artistul X sau Y.

LUTIERUL. Stradivarius a învăţat omenirea ce înseamnă o vioară bine lucrată. Apoi au apărut diverşi meşteri care au încercat să copieze arta maestrului sau să creeze o identitate artistică a instrumentului. Guarnierii a fost unul dintre aceştia. Modelul său este pus la mare preţ la Călăraşi de profesorul Vladimir Dodon. Acasă, într-o frumoasă vilă şi-a amenajat un atelier. În care face viori. Momentan nu vinde nimic. Preferă să trăiască din cei 100 de dolari pe care îi primeşte lunar ca profesor. „Au venit la mine diverşi oameni din Moldova, România şi Franţa. Toţi vor să le vând creaţiile mele. Dar nu vreau să le dau pe nimic. Peste câţiva ani voi vinde aceste opere cu cel puţin 5.000 de euro bucata. O sticlă de coniac de aici face 20 de dolari. Cum să vând eu vioara cu 200 de dolari acum?”, spune Dodon. Meseria a deprins-o la Timişoara la începutul anilor ’90. Totul a învăţat de la Cornel Şubani, doctor inginer în acustica viorii, şi de la Virgil Bosu, director la Opera din Timişoara. A trecut prin fabrica de la Reghin, iar apoi a ajuns la Claire Fontaine, în Franţa. Acolo l-a cunoscut pe Sorin Voicu, violonist în orchestra din Overj. Acesta l-a trimis să se perfecţioneze în atelierele renumiţilor Jean Frederich Schmidt din Lyon, Fabrice Plancat şi Silviu Sorret din Clermont Ferrant. Se ocupă inclusiv de restaurarea viorilor. În general, lucrează pentru lăutarii din zonă. Însă are în atelier o piesă care, dacă ar fi picat pe mâini pricepute în urmă cu ani buni, ar fi reprezentat o capodoperă inestimabilă. „În urmă cu 15 ani mă aflam la Leurdoaia cu studenţii. La un ţigan, Vasile Duligu, am găsit această vioară. O avea din timpul războiului. O luase de la un soldat neamţ, mort într-un şanţ. Beat, ţiganul a căzut acum ceva timp peste vioară. A prăpădit-o. I-a făcut o altă faţă. Pe cea originală a aruncat-o în foc. După ce vioara a intrat în posesia mea am desfăcut-o. Am avut surpriza să descopăr că este un model Guarnieri del gezzo. Deşi acum nu mai este un exponat original, cunoscutul expert Forlov din Moscova mi-a spus că nu are preţ. Nu am să o vând niciodată”, pare decis meşterul.

CERAMICĂ NEAGRĂ. Nisporeni este locul unde odinioară toată lumea se ocupa cu olăritul. Prin anii ’50, bolşevicii au stat şi
s-au socotit, constatând că această meserie este una burgheză. Pentru a eradica burghezia, în prostia lor au decis să distrugă toate cuptoarele de uscat lutul. Acum în această localitate, doar o băbuţă mai lucrează în arta olăritului roşu. Tot aici găsim singurul meşter din Basarabia care se ocupă cu ceramica neagră. Zaharia Triboi, artistul în cauză, trăieşte destul de prost. Abia dacă scoate anual 20.000 de lei moldoveneşti. Adică 4.000 RON d’ai noştri. Cu ei şi cu caprele din curte întreţine întreaga familie, formată din cinci suflete! Meserie a învăţat la fabrica de ceramică din Ungheni. „Ceramica neagră vine de la strămoşii noştri, dacii. Pe aici nu face nimeni aşa ceva. Mi-am zis să învăţ şi să fac eu”, spune Triboi. Cuptorul l-a construit în 1995. Reţeta din care rezultă ceramica neagră este simplă. Se ia lutul roşu şi se frământă în moara cu bile. Apoi este strecurat şi începe procesul de creaţie pe masa de olărit. Vasele sunt introduse în cuptor şi arse la 900 de grade Celsius. În tot acest timp, cuptorul este înfundat, fumul întorcându-se în cuptor. După 24 de ore de stat în cuptorul încins, vasul este lăsat să se răcească tot în cuptor aproximativ o săptămână. Ornarea se face înainte de a introduce vasul la ars. Priboi este destul de nemulţumit de statutul său: „Am propus să fim trecuţi şi noi pe harta turistică a ţării. Degeaba. Într-o ţară civilizată se poate face asta, se poate trăi din olărit. Aici… Uniunea Meşterilor a făcut o pagină pe internet. A pus câte o poză cu noi, şi gata. Dăm taxa la Uniune degeaba. Am vorbit şi cu domnul Caramitru. I-am spus aşa: «Domnule ministru, noi suntem români. Ar trebui să nu existe o graniţă în cultură. Să avem unele privilegii în acest schimb cultural». Nu ştiu de ce nu vrea să facă ceva. Bălteanu, la fel. I-am zis şi lui. Mi-a spus că Legea patrimoniului e ciudată, că tot ceea ce produc reprezintă produs de patrimoniu. Deci nu pot să-l vând în străinătate!”. Recunoaşte că ceramica roşie se vinde mai bine. Asta pentru că numele, ceramică neagră, uneori îi sperie pe cumpărători. Le sună morbid. Însă Priboi spune că nu va renunţa la pasiunea sa.

DE DRAGUL ARTEI. Orheiul este o zonă destul de bogată în tradiţii. Andrei Tihon reprezintă elita lemnarilor de peste Prut, iar Ecaterina Popescu a creat o adevărată şcoală pentru ţesutul covoarelor şi al costumelor populare. Atelierul artistei îl reperăm la Clişova Nouă. Ca să o întâlneşti este destul de dificil. Nu pentru că Ecaterina ar fi greu de abordat, ci pentru că localitatea este nouă, apărută în urma unor inundaţii care au distrus Clişova Veche. Iar pe hartă… În câteva camere din grădiniţa din Clişova Nouă găsim un atelier în care lucrează 16 tinere, o sală de expoziţii şi un muzeu. În această localitate, în fiecare a doua gospodărie se ţese. La războaie de ţesut vechi de sute de ani. Marfa pe care Ecaterina o produce în acest centru se vinde greu. Deşi este de o frumuseţe uluitoare. „Lumea nu ne cunoaşte. Mai cumpără de aici moldovenii şi cei din misiunile pentru Corpul Păcii. Chiar şi ambasadorul Marii Britanii a cumpărat un covor de la noi. Însă turiştii nu vin aici. Nici măcar un banal indicator nu a făcut primăria. Care să fie pus pe strada principală”, se vaită artista.

Muzeul conţine obiecte unicat. Cea mai veche piesă este un război de ţesut făcut în secolul al XVII-lea. Exponatele strânse de Ecaterina se prăpădesc cu fiecare zi: „După cum vedeţi, aici plouă. Adică plouă şi în grădiniţa de copii. Apa cade nestingherită peste aceste inestimabile ca valoare. Primăria nu vrea să toarne câteva găleţi cu smoală, să repare acoperişul. Nici gard la poartă nu avem. Ne este ruşine când ne vizitează cineva”. Cel mai scump obiect produs aici este covorul de lână. El are un preţ maxim de 600 RON. Adică destul de ieftin pentru preţurile de pe piaţa artizanală. Cu toate acestea…

http://www.jurnalul.ro/articole/98194/mesterii-moldovei-apa-vie-din-piatra-seaca

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ