MIGRAŢIE ORGANIZATĂ, EPURAREA CADRELOR DIDACTICE, DEZNAŢIONALIZAREA

0
14

Una dintre dramaticele pagini ale istoriei Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti (R.S.S.M.) o constituie deznaţionalizarea populaţiei băştinaşe, începută încă de ţarism şi practicată ca politică de stat de către puterea sovietică.

După cel de Al Doilea Război Mondial, fenomenul deznaţionalizării capătă dimensiuni tot mai mari, fiind conceput şi exercitat pe două planuri: fizic şi spiritual. Din punct de vedere fizic, deznaţionalizarea a urmărit, pe de o parte, micşorarea continuă a populaţiei autohtone prin deportări, expulzări forţate, exproprieri de bunuri, trimiteri la muncă forţată în afara hotarelor R.S.S.M., migraţie organizată şi, pe de altă parte, sporirea continuă a populaţiei alogene, mai ales a celei ruse şi ucrainene. Ca urmare a acestor tendinţe, structura etnică s-a modificat continuu, în defavoarea românilor.

După anexarea din iunie 1940, Basarabia era tratată de către Uniunea Sovietică drept o sursă de forţă de muncă ieftină pentru şantierele de construcţii, întreprinderile industriale şi minele de cărbune din spaţiul sovietic. La 9 august 1940, Consiliul Economic de pe lângă Guvernul U.R.S.S. a adoptat o hotărâre privind „recrutarea din localităţile rurale ale Basarabiei a 20 mii de muncitori“ (A.O.S.P.M. – F.51, inv.3, dosar 6,-f.11). Conducerea moldovenească a elaborat imediat planul de recrutare: din judeţele Bălţi şi Soroca urma să plece în Rusia câte 4.000 de persoane; din judeţele Tighina (Bender), Cahul, Chişinău şi Orhei câte 3.000 de tineri şi tinere (ibidem). Cine erau ei? Ce vârstă aveau? Documentele de arhivă nu ne spun nimic. Deţinem doar câteva informaţii de la cei supuşi recrutărilor. După spusele lor, erau copii de ţărani, care împliniseră 16-17 ani şi care nu cunoşteau limba rusă. Urma să fie asimilaţi, rusificaţi, înghiţiţi de hăul rusesc. Aşa a început politica de smulgere a populaţiei băştinaşe din Basarabia şi vânturarea ei prin toate colţurile Uniunii Sovietice.

Cu forţa, pe şantiere
La 28 august 1940, Moscova cerea conducerii de la Chişinău să efectueze „recrutări suplimentare în judeţele R.S.S. Moldoveneşti“ (ibidem – dosar 6, f. 14). Aşadar, după cei 20.000 de tineri recent expediaţi, aveau să mai plece încă 3.500 de băieţi (ibidem), care, la rândul lor, trebuia să fie urmaţi de alte 21.100 de persoane, recrutate de data aceasta de către Comisariatul pentru construcţii din judeţele Soroca (5.000), Cahul (7.000), Orhei (5.500), Chişinău (900), Tighina (Bender; 4.500). Judeţul Bălţi era obligat să furnizeze Comisariatului pentru Industria Neferoaselor 4.000 de tineri (ibidem). Prin urmare, satele basarabene aveau să rămână fără încă 40.500 de tineri. Campania de recrutare se desfăşura dificil, ceea ce îngrijora conducerea republicii. Discutând la 29 noiembrie 1940 planul de recrutare, autorităţile au constatat că, la acea dată, peste hotarele R.S.S.M. fuseseră trimise doar 56.356 persoane, numărul planificat fiind de 77.000 (ibidem, dosar. 19, f. 63).

După reocuparea Basarabiei, în 1944, strămutările şi recrutările au fost puse pe picior administrativ. La 31 ianuarie 1945, Biroul C.C. al P.C.(b) al Moldovei şi C.C.P. al R.S.S.M. adoptă hotărârea Cu privire la mobilizarea din rândurile populaţiei rurale, a 900 de persoane pentru întreprinderile „Narcomcermet“-ului, aflate pe teritoriul R.A.S.S. Crimeea (ibidem, dosar. 13, f. 165). La 2 februarie, se decide mobilizarea a încă 750 de tineri pentru întreprinderile şi şantierele de construcţii ale „Narcomstroi“-ului, aflate, de asemenea, în Crimeea (ibidem, f. 166). Astfel, golul de populaţie creat în urma deportărilor staliniste a tătarilor era completat şi cu cei 1.650 de tineri luaţi din satele Basarabiei. În februarie 1947, Consiliul de miniştri al U.R.S.S. „permitea“ multor ministere să efectueze în Moldova Sovietică „angajarea organizată“ a 51.000 de muncitori (ibidem, inventar 5, dosar 89, f. 25), care puteau fi recrutaţi exclusiv din sate şi trimişi la întreprinderile industriale şi şantierele de construcţie aflate în sudul Uniunii Sovietice (ibidem). Conform acestei decizii, pe teritoriul dintre Prut şi Nistru, în scopul recrutării tinerilor, îşi desfăşoară activitatea şapte ministere unionale şi departamentul „Glavstalingradstroi“ de pe lângă Consiliul de Miniştri al Federaţiei Ruse (ibidem). Evident, Chişinăul depunea eforturi considerabile pentru realizarea indicaţiilor „centrului“. În conformitate cu Ordinul nr. 481 al Ministerului Rezervelor Forţei de Muncă al U.R.S.S., funcţionarii şi inspectorii departamentelor de recrutare care depăşeau planul erau premiaţi cu un salariu suplimentar. Numai în 1947, centrul a alocat în acest scop 40.000 de ruble (Arhiva Naţională, fond. 3100, p.1, d. 2, f. 8). În condiţiile foametei, declanşate în R.S.S.M., acesta era un stimul considerabil.

Nesupuşi la recrutare
Tinerii basarabeni se opuneau recrutărilor, nu se prezentau la centrele de recrutare, evadau din eşaloane, abandonau locul de muncă. Aceste manifestări de nesupunere au generat contramăsuri. Autorităţile sovietice au ajuns la concluzia că ar fi bine de fixat în paşapoartele muncitorilor recrutaţi inscripţia „angajat la întreprinderea…“ şi în caz de abandonare a locului de muncă nici o altă întreprindere să nu aibă dreptul de a-i angaja sau să li se retragă paşapoartele. (În U.R.S.S., circulaţia cetăţenilor dintr-o republică în alta se făcea în baza unui document numit paşaport). Astfel, situaţia muncitorilor recrutaţi din R.S.S.M. se deosebea prea puţin de cea a ţăranilor iobagi din Rusia. Mai mult decât atât, la marele şantier „Stalingradstroi“ muncitorii erau cazaţi în „bordeie de câte 50-60 persoane, bărbaţi şi femei, la un loc“ (ibidem, d. 5, f. 61). În noiembrie 1947 s-a constatat că planul prevăzut pentru trimestrul al treilea era îndeplinit în proporţie de 28,3%, iar pentru trimestrul al patrulea doar cu 6,7% (A.O.S.P.M., F. 51, inv. 5, dosar 21, f. 8). „Vinovate“ de această stare de lucruri erau considerate comitetele raionale de partid şi cele executive, însărcinate cu „îndeplinirea planului de angajare a muncitorilor până la 21 decembrie 1947“, adică de ziua alegerilor în sovietele locale de deputaţi.

Paralel cu recrutările efectuate de structurile „civile“, în 1947 încep mobilizările premilitarilor, luaţi de comisariatele militare şi trimişi la şcolile de învăţământ profesional pe lângă fabrici şi uzine (F.Z.O. – fabricino-zavodskoe obucenie). În septembrie şi octombrie 1947, comisariatele militare mobilizează 8.536 de premilitari pentru şcolile F.Z.O. din bazinul Doneţk (ibidem, inv. 7, dosar, 64, f. 21). Sătenii se opuneau mobilizărilor. Din cei 8.356 mobilizaţi în şcolile F.Z.O. din bazinul Doneţk rămăseseră, la 1 ianuarie 1948, numai 3.000 de persoane (ibidem, inv. 8, dosar. 27, f. 74). „Dezertorii“ şi aceia care se împotriveau mobilizărilor erau traşi la răspundere în conformitate cu codul penal, fiind privaţi de libertate ori trimişi la munci forţate (ibidem). În conformitate cu datele statistice, în prima jumătate a anului 1948 au fost condamnate 618 persoane pentru dezertare, au fost reţinute şi întoarse în Doneţk 1.012 persoane, iar alţi 264 tineri au fost daţi în urmărire (ibidem, f. 76).

Numeroasele mobilizări la şantierele din Ucraina şi Rusia, deportările masive practicate în primii şapte ani de ocupaţie au reprezentat cea mai eficientă metodă administrativă de deznaţionalizare a românilor basarabeni. Ulterior, ea a fost aplicată intens, utilizându-se noi şi noi forme.

Şcoli lichidate, clase amânate
În plan spiritual, activitatea regimului totalitar bolşevic, în vederea deznaţionalizării, a fost mult mai subtilă, mai perfidă şi cu putere de distrugere mult mai mare. Demersul, a cărui instrumentare revenea propagandei, urmărea să distrugă însăşi conştiinţa naţională – fortăreaţa cea mai puternică a neamului. Preocupările constante ale regimului erau fixate pe mai multe direcţii cardinale. Vom analiza doar unele dintre ele, mai puţin cercetate după părerea noastră, cum ar fi şcoala sovietică şi epurarea cadrelor didactice. Principala sursă ce trebuia să ofere materialul din care urma să fie modelat „omul sovietic“ erau copiii de vârstă şcolară. De aceea, pe teritoriul celor şase judeţe ale R.S.S.M. a fost pus în aplicare sistemul sovietic al învăţământului public şi organizării instruirii în şcoală (Cultura Moldovei în anii Puterii Sovietice, Chişinău, Ştiinţa, vol. 2, partea 1, p. 29). Elevii care în anul de învăţământ 1939-1940 erau în clasele I-IV ale şcolii primare au fost promovaţi în aceleaşi clase ale şcolii sovietice, cei care erau în clasele V-VI au fost trecuţi în clasa a IV-a (Hronologhiceskii sbornic zakonov Moldavskoi SSR, Chişinău 1960, p. 5-6). Totodată, au fost lichidate gimnaziile şi şcolile eparhiale, elevii acestora fiind trecuţi în clasele respective ale şcolii medii sovietice. De asemenea, au fost închise seminarele teologice şi de învăţământ pentru băieţi şi fete (ibidem). Deci, elevii care studiaseră în şcolile româneşti erau obligaţi acum să facă încă un an în aceleaşi clase. Acest transfer se argumenta prin faptul că elevii şcolilor primare româneşti nu studiaseră o parte dintre disciplinele prevăzute de programele şcolii sovietice, cum ar fi: istoria şi geografia U.R.S.S., limba rusă etc..

De menţionat că legea sovietică privind reorganizarea învăţământului stipula „trecerea tuturor şcolilor din Basarabia la instruirea în limba maternă“, pornindu-se de la teza existenţei a două limbi: română şi moldovenească. Altfel spus, în şcoala din Basarabia, deja sovietică, trebuia să se treacă de la limba română considerată străină, la limba maternă – moldovenească. În toate şcolile din Basarabia s-a purces la învăţarea obligatorie a limbii şi literaturii ruse. Scopul predării limbii ruse, se menţiona într-una dintre informările C.C. al P.C.(b)M., era „dotarea elevilor cu o armă puternică în realizarea sarcinii construcţiei socialiste, care să servească drept mijloc de apropiere de cultura marelui popor rus“ (A.O.S.P.M., Fond. 51, inv. 3, d. 10, f. 125).

Autorităţile de partid şi de stat nu aveau încredere în cadrele din Basarabia, învăţătorii fiind consideraţi „element străin“. Li se impusese, în cel mai bun caz, să treacă cursurile de recalificare, pentru că „elementul străin, care se află printre învăţători, deformează sistemul sovietic de învăţământ şi educarea copiilor“ (ibidem, p. 70). După reanexarea Basarabiei, autorităţile sovietice considerau că şcoala sovietică trebuie „să înlăture influenţa ideologiei burgheze“ şi să „altoiască ideologia socialistă“ (Istoria R.S.S.M., vol. II, Chişinău, 1970, p. 630). Îndeplinirea sarcinii necesita cadrele didactice respective. După război însă, pe teritoriul Basarabiei rămăseseră puţine cadre didactice. Dintre cei 10.760 de învăţători, de până la război, în 1944 mai erau doar 1.196. Dar şi în aceştia puterea sovietică nu avea încredere.

Pornind de la indicaţiile Plenarei a V-a a C.C. al P.C.(b)M. (mai 1945), care vizau intensificarea „activităţii în vederea demascării în presă şi pe cale orală a crimelor comise de ocupanţii germano-români şi acoliţii lor – naţionaliştii moldo-români…“ (A.O.S.P.M., fond. 51, inv. 3, dosar, 5, f. 35-41), organele de partid şi ale NKVD-ului au declanşat goana după „naţionaliştii moldo-români“ din rândurile intelectualilor. Erau declaraţi suspecţi – sau chiar elemente ostile – cei care studiaseră în străinătate (România, Italia, Franţa, Belgia ş.a.), fiii sau fiicele de chiaburi, târgoveţi, moşieri, preoţi sau, pur şi simplu, cei care se aflaseră pe „teritoriul ocupat“ între 1941-1944 (ibidem, inv. 9, dosar 3, f. 40-47).

Prigoana dascălilor
Autorităţile sovietice au împărţit, în 1945, intelectualitatea din R.S.S.M. în câteva grupuri: cel mai numeros grup îl constituia intelectualitatea pregătită în şcolile româneşti, care „a fost supusă unei influenţe puternice a ideologiei burgheze şi, în cele mai dese cazuri, făcea parte din partidele burghezo-naţionaliste româneşti“ (ibidem, inv. 3, dosar 250, f. 59). Faţă de acest grup se promova o politică de marginalizare, epurare, deportare. Cel de-al doilea a fost grupul de intelectuali educaţi în şcolile vechi ruseşti, „care au primit pozitiv sistemul sovietic şi au rămas devotaţi lui până la capăt“, mulţi dintre ei ocupând diferite funcţii de stat (ibidem). Grupul al treilea includea intelectualii care, în 1940-1941, „au acceptat sistemul sovietic, dar au fost represaţi de români în perioada ocupaţiei româno-germane“ (ibidem). Aceştia au fost repatriaţi, „însă faţă de ei trebuie dusă o politică prudentă, fiind promovaţi cei sinceri şi devotaţi nouă“ (ibidem). Un grup aparte îl constituiau „intelectualii moldoveni“, promovaţi de puterea sovietică în posturi responsabile: agronomi, medici, directori de şcoli, învăţători (ibidem). Observăm, din clasificarea de mai sus, că cei mai suspecţi erau intelectualii ce îşi făcuseră studiile în şcolile româneşti şi cei repatriaţi.

La plenara III-a a C.C. al P.C.(b)M. (1-2 decembrie 1949), B. Gorbani, secretar al C.C., informa că cele mai multe elemente ostile puterii sovietice s-ar afla în sistemul de învăţământ (ibidem, inv. 8, d. 23, f. 163). Revoltându-se că împotriva acestora nu se ducea o luptă consecventă, el dădea ca exemplu şcoala din Ghirişeni, raionul Teleneşti, unde majoritatea învăţătorilor, în viziunea lui, insufla neîncredere politică, fiind fii şi fiice de chiaburi, târgoveţi, preoţi etc. „Învăţătorul Coşciuc – sublinia B. Grobani – este fiul unui cuzist, familia lui a fost deportată, iar tatăl lui s-a ascuns, a trecut în ilegalitate; soţia lui e director al acestei şcoli. Învăţătorul Crudu este fiu de chiabur, condamnat pentru activitate antisovietică, mama lui este deportată. Învăţătoarea Olexa – fiică de chiabur, învăţătorul Şcerban, fiind complice al ocupanţilor şi supus deportării, n-a fost deportat odată cu familia, deoarece nu se afla acasă. Învăţătoarea Vidraşco este soţie de dascăl, iar feciorul ei este preot“ (ibidem). În cadrul plenarei, la aceeaşi temă s-a referit şi S. Cojocaru, ministrul adjunct al Învăţământului, informând că „din 13.300 de învăţători, 8.110 s-au aflat pe teritoriul ocupat“ (ibidem, f. 240). Dar „şi mai neliniştitor este faptul – menţiona S. Cojocaru – că 8.430 de învăţători au locuit în Basarabia între anii 1918-1940, ceea ce constituie 70% din numărul lor total“ (ibidem). Aceasta însemna, în viziunea birocraţiei sovietice, că 70% dintre învăţători erau purtătorii ideologiei burghezo-naţionaliste şi, prin urmare, prezentau un pericol serios pentru noul regim. La plenară s-a pus problema epurării cadrelor didactice (ibidem, f. 298).

Epurarea efectuată de regimul sovietic a provocat o adevărată criză în sistemul de învăţământ. În iulie 1950, la Plenara a V-a a C.C. al P.C.(b)M., A. Lazarev, ministrul Învăţământului, informa că în şcoli lipseau 3.000 de învăţători (ibidem, dosar 105, f. 35), iar „acum, când comitetele raionale de partid au luat linia, poate corectă [se îndoia chiar şi ministrul – n.n.], de eliberare în masă a elementelor ostile din învăţământ, această lipsă de cadre va fi şi mai mare“ (ibidem, dosar, 97, f. 185). Argumentele ministrului Învăţământului nu au fost luate în seamă. Liderii de partid nu se nelinişteau de lipsa cadrelor didactice, fiind preocupaţi de gradul de fidelitate al învăţătorilor faţă de cauza bolşevică şi contribuţia lor la îndoctrinarea tinerei generaţii.

Autor: Conf.univ.dr. ELENA ŞIŞCANU

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ