Mircea Druc: „Acum s-ar putea realiza unirea Basarabiei cu România”

2
51

druc-interviu.jpg

„Unionist declarat” încă din vremea când puţini sperau ca imperiul sovietic să se destrame, Mircea Druc, fost premier al Republicii Sovietice Socialiste Moldova, este un om cu mult umor. Priveşte în trecut fără mânie şi îşi doreşte sincer să mai poată face câte ceva pentru ţara lui – România – de care a fost separat aproape jumătate de secol. Nu îi urăşte pe ruşi, deşi aceştia l-au privit întotdeauna (cel puţin) ca pe un adversar.

El îi respectă şi consideră normal ca ruşii să-şi apere interesele. Mircea Druc spune că românilor ar trebui să le fie frică în primul rând de ei înşişi, nu de aceia care au instaurat comunismul în ţară. El nu se fereşte să rostească adevăruri incomode pentru noi, acestea nefiind altceva decât esenţa experienţei şi observaţiilor sale de o viaţă. Premier într-o perioadă delicată pentru Chişinău, invitatul de astăzi „La masa Adevărului” mai spune că, dacă nu ar fi plecat din Basarabia şi ar fi condus forţele politice prooccidentale, risca să fie lichidat.

Fostul premier al Moldovei spune că avem o frică patologică faţă de ruşi, în loc să ne preocupăm de viciile şi lipsurile noastre, multe la număr.

CARTE DE VIZITĂ

• S-a născut la 25 iulie 1941, în judeţul Bălţi (Basarabia).

• A studiat la Facultatea de Istorie şi Filologie a Universităţii de Stat din Chişinău (1957-1960), apoi la Facultatea de Filologie, secţia limbi romanice din cadrul Universităţii de Stat din Leningrad (1960-1964).

• Autorităţile sovietice îl luaseră în evidenţă pentru declaraţiile sale pro-româneşti.

• Preşedinte al Consiliului de Miniştri al Republicii Sovietice Socialiste Moldova (25 mai 1990 – 28 mai 1991).

• Membru al guvernului sovietic, ca urmare a statutului de prim-ministru al RSS Moldova.

„Dacă nu plecam din Basarabia, aş fi fost lichidat”

Adevărul: Cum vi se pare, domnule Druc, ceea ce se întâmplă astăzi între Bucureşti şi Chişinău?

Mircea Druc: Ar fi cazul să facem o revizuire totală a percepţiei româneşti faţă de spaţiul estic, de Basarabia, de problematica rusească şi de teritoriile naţionale ocupate. Acum totul este relativ din acest punct de vedere.

Credeţi că, în prezent, mai interesează pe cineva un asemenea demers?

Nu, nu cred că mai interesează pe cineva acum, dar ar trebui să ne intereseze asta pentru noi. Eu personal nu mai ţin cont de opinia publică şi vreau să fiu împăcat cu mine însumi. Vreau să mă lămuresc eu! Nu mă apuc să reeduc lumea… Nu mă interesează asta!

Dacă aţi fi rămas să conduceţi forţele politice prooccidentale în Basarabia, după ce v-aţi încheiat mandatul de premier, oare nu aţi fi avut mai mult succes decât la Bucureşti?

Să vă spun ceva: dacă aş fi rămas în Basarabia, aş fi avut destinul lui Gamsakhurdia din Georgia (n.r. primul preşedinte al Georgiei – 1991-1992 –, împuşcat în urma unei revolte, despre care se bănuieşte că ar fi fost coordonată de la Moscova). Dacă nu plecam, eu aş fi fost lichidat.

V-a dat cineva de înţeles acest lucru?

Nu era vorba să-mi spună pentru că era clar. Oamenii mergeau alături de mine şi aceasta ar fi fost soluţia – eliminarea fizică. Nu se putea nimeni împiedica la infinit de un obstacol ca Mircea Druc.

Când aţi venit în ţară, n-aţi găsit niciun interlocutor pe chestiunea Basarabiei?

Nu, eu n-am avut pretenţii faţă de ţară. Unii se lamentează, ce-i drept, dar eu n-am aşteptat nimic de la Bucureşti. Vedeţi dumneavoastră, de ce judeţul Botoşani trebuie să aibă pretenţii faţă de judeţul Sălaj sau faţă de judeţul Timiş? De ce, atunci, judeţul Orhei (al arcaşilor lui Ştefan cel Mare) trebuie să aibă pretenţii la Vaslui?

Bănuiesc că gândiţi şi dumneavoastră într-o logică naţională…

Bineînţeles, însă fiecare este dator să-şi rezolve singur problemele. Sigur, asta se face într-o interdependenţă. Nu-ţi refuză nimeni nimic, dar trebuie să te gândeşti care este rolul tău.

Să revenim un pic la perioada în care aţi fost premier…

Dincolo de condiţiile pe care le-a pus Kremlinul, ca să fie destituit Druc (ei nu se aşteptau, totuşi, să vină un om care să susţină unionismul declarat), unii credeau că sunt nebun. Uitaţi-vă, de pildă, la un interviu pe care l-am acordat în 1990 unei publicaţii germane, în care vorbeam despre integrarea europeană de la Atlantic până la Ural, despre inevitabilitatea destrămării imperiului sovietic şi despre revenirea treptată a României în graniţele de dinainte de 1940.

Dar faptul că a cerut Kremlinul să fiu destituit e firesc. Gorbaciov voia să păstreze, cu orice preţ, Uniunea Sovietică. A pregătit chiar un referendum şi un tratat de reînnoire a Uniunii Sovietice. Păcat că Bucureştiul s-a grăbit să semneze cu vechea URSS un tratat de prietenie şi cooperare! Eu, împreună cu balticii şi susţinut în surdină de oamenii lui Elţîn, torpilam această „iniţiativă salvatoare”, în concepţia lui Gorbaciov. Mai mult, eu spuneam lucrurilor pe nume, neavând prea multă experienţă diplomatică.

Povestiţi-ne un astfel de episod!

La şedinţa de guvern a URSS de la Kremlin (n.r. la care Mircea Druc participa în calitate de premier al Republicii Sovietice Socialiste Moldova) am fost primul care i s-a adresat cu apelativul „domnule preşedinte” în loc de „tovarăşe preşedinte”. A fost şocant pentru toţi, care au rămas tăcuţi până când ministrul finanţelor de atunci a spus: „Ei, aşa-i moda la ei acolo, la moldoveni!” Au râs cu toţii şi am depăşit momentul. Deci faptul că ruşii au cerut schimbarea mea nu mă supără…

Am înţeles, dar ce vă supără?

A venit la guvern o persoană, atunci când eram eu premier, şi a zis că vrea să cumpere hotelul partidului (n.r. din Chişinău). Oamenii i-au spus că nu se poate pentru că primul ministru Mircea Druc abia l-a smuls de la comunişti şi că n-o să accepte. „Atunci să-l cumpărăm pe primul ministru!”, a spus respectiva persoană. Cei de acolo au spus că nici asta nu se poate. „Atunci să-l schimbăm!”, a replicat el. Asta pe lângă faptul că se vorbea cât de tare a vrut Kriucikov, şeful KGB, să fiu schimbat. Kriucikov a fost ultimul şef al KGB-ului sovietic.

El era responsabil, adică urmărea – cu rugămintea şi ultimatumul dat de Gorbaciov lui Snegur – cum se transpune în practică acest lucru. Dar ăştia au lucrat mai simplu. Omul care a vrut să cumpere hotelul – n-am să-i pronunţ numele până nu mă documentez asupra sa -, fiind străin, capitalist nou, a spus aşa: „Îi asigurăm ginerelui lui Snegur un salariu de 7.000 de dolari pe lună şi manager al viitorului trust hotelier“ A luat şi a organizat pentru un grup de senatori, în frunte cu Nicolae Andronic, în fiecare seară petreceri cu saună la hotel.

Iar ăştia ieşeau în fiecare zi în Parlament şi cereau destituirea lui Mircea Druc. Ăştia au lucrat mai eficient decât KGB-ul. KGB-ul vroia destituirea lui Mircea Druc din principiu, din cauză că era logic: „Noi vrem una, ăsta nu ne dă pace, nu ne lasă!“ Ăştia au lucrat după noile metode mafiote transnaţionale, de culise, deştept. Pentru bani au făcut-o! M-aţi întrebat de Moscova. 90% din greutăţile, suferinţele, nereuşitele mele sunt cauzate de conaţionalii mei, nomenclaturiştii basarabeni, care erau etnici români, şi nu de ruşi.

90% din greutăţile, suferinţele, nereuşitele mele sunt cauzate de conaţionalii mei, nomenclaturiştii basarabeni, care erau etnici români, şi nu de ruşi.

„Ruşii încercau să-i tempereze pe comuniştii noştri”

Înclinaţia spre trădare e un blestem al nostru, al românilor?

Nu ştiu, dar ruşii, chiar şi atunci când te persecutau la Chişinău, nu erau aşa de înverşunaţi… Eu îmi explic acest lucru din punct de vedere logic. Deoarece toată viaţa am lucrat, am învăţat în Rusia, prin empatie eu înţeleg mentalitatea lor. Unii au crezut sincer în propaganda sovietică, în misiunea lor nobilă de „a elibera”. Credeau sincer că ei au venit în Basarabia să elibereze poporul moldovenesc de jugul burghezo-moşieresc român.

Au mers ca voluntari să ajute, să lupte contra foametei. Era un segment redus al nomenclaturii de vârf care ştia ce se întâmplă, dar restul credeau sincer asta. De aceea se purtau blând cu „aborigenii”, cu „cei învinşi”. Uneori încercau să-i tempereze pe ai noştri: „De ce l-ai băgat în listă pentru a fi deportat în Siberia că e chiarbur, când el moare de foame, are opt copii?”.

Astea sunt lucruri trăite de dumneavoastră…

Eu nu vorbesc ca un cercetător ştiinţific sau precum acei oameni care au citit multe, multe cărţi. Cu drag spun: domnul Patapievici vine din cărţi către viaţă, eu vin din viaţă către cărţi. De aceea nu admit ca cineva să mă contrazică; nu pretind să am dreptate. Eu pot să fiu subiectiv şi să n-am dreptate, dar am trăit aceste lucruri. Am văzut o scenă când tata s-a întors de pe front în ’46 – a fost şi la luarea Berlinului, în Prusia Orientală, la Oder.

Îl întrebau oamenii, iar el spunea cum au intrat cu tancul în Berlin. Un învăţător, care nu a fost niciodată pe front, i-a spus: „Nu a fost aşa, măi, Gheorghe!“ Iar oamenii îi ziceau învăţătorului că tata a venit de acolo şi să-l lase să povestească ce a văzut cu ochii lui. El continua să susţină că nu era adevărat, că nu ei au intrat, ci nu ştiu ce americani. Mi-a rămas în minte această discuţie, dintre unul care ştie şi unul care a văzut, care a trăit.

Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în societatea românească după ’90.

Societatea românească e un capitol aparte.

„Bucureştiul era pentru mine o citadelă a întunericului”

Ce se întâmplă acum cu noi, românii?

E o sarcină peste măsură de grea de a face o radiografie, o analiză. Dacă ar fi să facem chestia asta, ar trebui să rescriem tot. Şi atunci depinde de metodologia noastră. Primul lucru pe care l-aş spune e că trebuie să ne facem ordine în gândire. Ceea ce m-a şocat pe mine când am venit aici: mi s-a părut că românii au rămas în secolul XIX. Gândirea aceasta cu „Cogito ergo sum“, analiza sistemică, abordarea sistemică au trecut neobservate. Comuniştii nu au fost interesaţi. Nici măcar societatea sovietică nu a rămas anchilozată în gândirea marxistă cum a fost România. Asta nemaivorbind de alte ţări!

Regimul Ceauşescu vi s-a părut mult mai opresiv decât cel sovietic?

Nu mai opresiv, ci mai retrograd. Vă dau un exemplu, nu pricepeam nimic. În timp ce participam la primul congres mondial dedicat subconştientului, la Tbilisi, făcut de psihologii sovietici, la Bucureşti se închidea facultatea de psihologie şi se făcea persecuţia „transcedentalilor”. S-a făcut un mare proces al transcedentalilor şi îi fugăreau.

Mai târziu, am văzut ce tămbălău au făcut la Bucureşti în jurul problemei yoga, din cauza unui domn nu-ştiu-care. Asta pe când Academia Sovietică a deschis primul institut de yoga terapie la Moscova. Eu am lucrat patru ani în Brazilia şi am participat la Universitatea din Rio de Janeiro la un congres mondial de yoga. Am şi diplome în terapie, în domeniu – artrită, artroză. Se confundă lucrurile îngrozitor.

Şi sursele de informare erau limitate la vremea aceea…

Noi aveam televiziune, aveam filme. Sigur, era cenzura sovietică. Fiind la Moscova, Bucureştiul era pentru mine o citadelă a întunericului, iar Chişinăul era o citadelă a dezastrului. La Moscova era libertate, era disidenţă. Fiecare îşi găsea cercul lui. Cu disidenţii ruşi, sovietici, de la Moscova eu am avut ce face, dar toate persecuţiile mele au fost făcute de conaţionali, de colaboraţionişti. Acum e tot aşa. Antiunioniştii nu sunt ruşii, măi, fraţilor, ci românii! Ăştia sunt – şi îi putem nominaliza, dar nu are rost să ne legăm, să le facem o prea mare onoare – basarabenii din nomenclatură!

Asta e valabil şi aici, dincoace de Prut. Are rădăcini în istoria noastră?

Totuşi, pe timpul când regii spanioli au reuşit să-i alunge pe mauri şi să elibereze Peninsula Iberică, când a început marea descoperire a lumii, nivelul de dezvoltare a principatelor dunărene era mai înalt decât cel din Portugalia. Dar Portugalia a avut un mare avantaj cu frontiera la Oceanul Atlantic. Noi am rămas închistaţi în mentalitatea de slugă.

„Ne temem de ruşi mai tare decât de prostia noastră”

„Mentalitatea de slugă” vi se pare a fi problema noastră?

Când am venit la Bucureşti m-a şocat teama patologică faţă de ruşi. Nu o înţelegeam şi i-am spus cuiva: „Dar de ce teama faţă de ruşi? Teme-te de tine, de vecinul tău, de prostia ta, de răutatea ta, de incompetenţa ta!“ Eu când am împlinit 16 ani eram la frontiera cu China, tractorist în Kazahstan. Am muncit o viaţă. Patru ani am strâns bani ca să intru la universitatea din Sankt Petersburg. Eu, dacă mă tem, mă tem de românii mei basarabeni.

De ce credeţi că autorităţile nu sunt în stare să gestioneze corespunzător relaţia cu Republica Moldova?

În ultimii 20 de ani, s-au pulverizat opţiunile, s-a anihilat voinţa. Nu există voinţă, fiindcă românii sunt gata să discute la infinit ce a fost România şi sunt gata să facă moarte de om. Când a fost mai bine, în secolul trecut, pe timpul lui Ştefan cel Mare, la Chişinău… Se discută „Ce-a fost România“. Alţii sunt gata să discute la infinit „Ce este România”: că este bună, că nu este bună, că ce facem noi acum. Unii discută „Ce va fi România”. Ăştia sunt futurişti, viitorologişti, profeţi.

Doar Dumnezeu ştie ce va fi România! Dar nimeni nu discută „Ce vrem să fie România”. Această abordare lipseşte. Dacă tu nu ştii ce vrei, cum vrei să faci ceva. Deci punctul vulnerabil şi tragem concluzia: „Românii nu ştiu ce vor“. Dacă am cădea de acord cum vrem această Românie, cum o gândim, atunci am începe să căutăm mijloace, resurse, aliaţi, eforturi ca să o facem. Dar noi nu ştim ce vrem, cum vrem. Nu ne-am înţeles cum vrem să fie România.

E vorba de popor sau de elită?

Vorbim numai de elitele noastre. De la popor nu trebuie să ai pretenţii, că nu e revoluţionar, că nu e vizionar, că nu e consecvent, că nu e coerent. Poporul trebuie să fie sănătos, să fie laborios, să facă copiii, să perpetueze specia şi să nu-şi denatureze instinctele naturale. Atâta-i poporul, masa. Dar de la elite poţi să ai pretenţii.

Dar elitele nu sunt un produs al poporului?

Ba da. Dacă masa produce un organism, un element, acela este autonom şi are altă misiune. Corpul şi creierul sunt indestructibile. Dar creierul pluteşte în ceaţă, singur. Ai impresia că, dacă îl pui pe o farfurie, el generează idei. Intelectualii sunt un produs al poporului, însă legătura e numai biologică.

Dar asta nu însemnă că poporul suferă, că are o problemă?

Poporul n-are nicio treabă! Mi-e să nu nimeresc într-o extremă puţin deterministă. „Omul sfinţeşte locul!”, spunem noi, românii, dar e adevărat numai pe jumătate. Şi condiţiile şi sistemul. Vă dau un exemplu. Dacă iei un mare campion la fotbal, pe Hagi, şi-l duci într-o echipă din satul meu, unde nu se respectă nicio regulă, el o să pară ridicol. Ni s-au creat condiţii ca să avem acest „pluralism“. Toată lumea vrea altceva, ca să discutăm orice, ca să punem la îndoială orice, numai să nu aderăm la un proiect, să cădem de acord. Noi nu ne înţelegem.

Dacă nu ne sculăm dimineaţa să punem caii la căruţă, să punem plugul la căruţă şi să mergem la arat şi semănat, nu ne iese nimic. Fiecare face ce vrea, nimeni nu vrea să accepte nimic. Asta este! Am ajuns la punctul cheie. Punctele vulnerabile ale românilor sunt: birocraţia românească, în sensul larg – felul de a fi, de a guverna, de a gestiona, până şi împărţirea administrativ–teritorială este deficitară şi este un punct slab; birocraţia naşte corupţie; birocraţia este acel bulion unde germinează corupţia, este mediul prielnic.

Şi cele două duc la degenerare. Acestea sunt hibele românilor. De ce nu ne înţelegem noi? Fiindcă suntem, de la Nistru până la Tisa, de la Bug până la Tisa, din Carpaţi până la Mare, suntem o societate de oameni complexaţi. Şi avem trei grupuri mari de complexe. Complexul deşteptăciunii; aici intră bucureştenii şi o parte din Oltenia. Ei sunt conştienţi şi suferă că sunt deştepţi. Vine complexul superiorilor, al transilvănenilor.

De ce sunt superiori? „Păi noi am fost imperiu austro-ungar!“ Uneori răsună şi la cei din Bucovina, că şi ei au fost imperiu austro-ungar. Şi zic: voi aţi fost cu ungurii, eu am fost cu ruşii, care au fost un imperiu şi care sunt civilizaţi. Nu-i poţi debarasa pe moldoveni de complexul inferiorităţii. Astfel, societatea românească are trei mari complexe.

Legătura dintre elită şi popor e numai biologică.

„Voronin n-are nicio vină”

Cine e de vină în relaţia României cu Republica Moldova: noi sau Voronin?

Voronin n-are nicio vină. Nici regimul Voronin. Lucrul de care vă lamentaţi la Bucureşti s-a întâmplat în februarie 1994, când preşedintele Snegur a colaborat cu agrarienii, nomenclatura sovietică, adevăraţii comunişti. În ’94 s-a întâmplat ce s-a întâmplat. Voronin este o apariţie foarte complexă. El este întruchiparea tipică a „homo sovieticus”.

Dar e român…

Şi ce am vrea de la dânsul? Ce vreţi dumneavoastră de la Voronin? El este pe jumătate român. Mama este româncă, tatăl este rus. Avem mii şi mii de familii de români mixte. Am văzut când începeau problemele astea. Tatăl era român basarabean, mama – ucraineancă sau tatăl român basarabean, mama – rusoaică. Avem 600.000 de familii mixte. Era o problemă: să fii cu mama sau cu tata? Foarte puţini au supravieţuit. Îl acuzăm pe Voronin că nu e unionist? Nu are de ce să fie unionist. Nu toată lumea e unionistă, nici aici, nici acolo.

Afară de asta sunt oameni care nu au nimic rusesc: Vasile Stati, Constantin Munteanu, Viorel Mihail. Îi enumăr pe toţi ăştia care au devenit acum „statalişti”. Sunt din fosta nomenclatură sau mai noi, care optează pentru alt model – „Moldova Mare”. Ei spun: „Nouă asta ne-ar plăcea! Păi nu s-a destrămat Iugoslvia, noi de ce să nu facem?! Nu ar fi frumos să ne întoarcem la mitul Moldova Mare?“. Şi eu le zic: „Dar ce facem cu transilvănenii, cu muntenii?“ „Treaba lor, să găsească şi ei o soluţie!“ „Dacă voi vreţi să vă întoarceţi la un mit, veniţi cu mine în Dacia lui Zamolxe! De ce aţi rămas în medieval?“

Pare ridicol…

Mormântul lui Gingis Han este în Kazahstan. Orice naţiune în devenire are nevoie de un mit. Cu cât mitul e mai vechi, cu atât e mai bine. Antropologii au spus că Gingis Han, cel mai mare cuceritor al lumii, din Coreea până la Viena, a fost kazah, nu era tătaro-mogol. Deci, voi de ce nu veniţi în Dacia lui Zamolxe, dacă nu vă aranjează România cu rromi, cu ţigani. În tinereţe am fost adeptul Şcolii Ardelene şi îi înţeleg pe ei de ce au vrut să se tragă „de la Roma”.

Nu e mare scofală cu Roma. Trăim în Europa, unde există un brand: Elveţia, ţară prosperă. Dar în Antichitate, în primul an după Hristos, era Dacia Felix. Să ai statutul de Dacia Felix, de „ţară fericită” era ceva. Întorceţi-vă acolo dacă vreţi!

E o cauză pierdută să discuţi cu „stataliştii”?

Trebuie lăsaţi în pace, trebuie admişi. Mircea Druc este tot într-o situaţie nefericită ca şi ei. Aşa conchid unii, că sunt unionist.

„Acum s-ar putea realiza unirea Basarabiei cu România”

S-ar putea realiza unirea Basarabiei cu România?

Acum s-ar putea, e posibil. În ultimii doi-trei ani, situaţia a devenit favorabilă pentru unionism. În presă a apărut un studiu comparativ despre unde se trăieşte mai bine, demonstrându-se că acum în România e mai bine. În 1991-1992, percepţia României era foarte tristă.

Elita sovietică nomenclaturistă venea în Parlament la mine şi mă apuca de nasturi. Deputatul Popovici, preşedinte de colhoz, îmi spunea: „Domnul Druc, dumneata eşti un om învăţat, un om deştept. De ce îţi trebuie să ne unim cu România?“ „Domnule deputat Popovici, nu ştiu de ce, dar altfel nu pot“, îi replicam eu. „Ştiu că-s fraţii noştri! Şi ei, şi noi suntem români. Dar ei sunt săraci!”, încerca să mă convingă.

Deci calculele economice au împiedicat revenirea Basarabiei în graniţele fireşti.

Să vă dau un exemplu. În perioada sovietică, toţi liderii de partid din raioanele din zona Prutului aveau fonduri speciale de protocol şi erau îndemnaţi să se întâlnească. Şi cei de la Cernăuţi cu cei de la Suceava, cei de la Iaşi, Vaslui cu cei de la Făleşti, Bălţi. Şi-i invitau pe români, mergeau cu Volga neagră, cu aer condiţionat, îi plimbau pe câmpuri şi le arătau tot, mâncau caviar cu lingura, beau coniac.

Aceia, românii, erau rudele sărace. Veneau pe malul Prutului, la Cuconeştii Vechi, care acum a dispărut, unde îmi trimiteam fetele să mai înveţe limba, să se mai odihnească. Când colo, n-aveau ce vedea la televizor. Două ore cu Elena Ceauşescu. În URSS aveam la televizor lumea animalelor, călătorii…

Era bunăstare dincolo de Prut până în 1989?

În perioada sovietică, pe o rază de 20 de km în zona graniţei, erau indicaţii ca în magazinele săteşti să fie toată marfa din import. „Domnule Druc – îmi spuneau – dumneata n-ai acces la magazinele din zona de frontieră? Pentru soţia domnului academician sau a domnului director, nişte cizme austriece sau ceva japonez… Dacă trăiai în zona de frontieră puteai să-ţi cumperi maşină, mobilă etc. Când ne-am trezit în ’89-’90, unirea cu România nu era dorită decât de intelectuali, studenţi, poeţi, scriitori şi tineret.

Oamenii de rând nu aveau de ce…

Ei şi acum sunt nostalgici şi votează cu Voronin, pentru că au trăit foarte bine. Dacă în România anilor ’70-’80 a fost dezastru, în Basarabia, în 20 de ani de brejnevism, ţăranii au trăit „bine“. Dar în Rusia am lucrat în multe zone agrare, la sute de kilometri în jurul Moscovei, şi era dezastru. Pe când în Basarabia se trăia bine. Vine februarie 1992: nu mai e Uniunea Sovietică, a dat faliment Banca Centrală din Moscova, nu mai sunt lichidităţi. În Republica Moldova nu mai circulă rubla, circulă cuponul, dar nu sunt mărfuri, nu e nimic.

Dintr-o dată ne trezim: ce facem? Vin ăştia speriaţi că nu s-au dat salariile, pensiile, că nu mai sunt ruble. Lumea nu ia cupoane că nu ştie ce să facă cu ele. Vin în Parlament şi citesc în ziar că s-a egalat cursul leului cu rubla. Îi arăt colegului meu Andrei Baştovoi şi îi spun: „Urcă-te la tribună, că nu a început şedinţa, şi spune-le! Să vedem ce reacţie au agrarienii“. Se duce şi spune: „Domnilor deputaţi, o ştire foarte importantă: s-a egalat leul românesc cu rubla“. „Du-te, băi, de aici!“ – a fost reacţia. Înainte, 15 lei româneşti erau o rublă. Asta a fost marea lor lovitură! Ăsta e punctul de cotitură în psihologia lor, nu celelalte sentimentalisme legate de unire. Ei se mândreau că eu sunt în secolul trecut şi că ei sunt boieri moldoveni.

„Unirea se putea realiza prin moneda naţională”

„Când au văzut deputaţii de la Chişinău că s-a egalat leul cu rubla a fost şocul lor. Discutai cu vreun nomenclaturist d-ăsta care spunea că România trebuie să dispară prin definiţie. Dispariţia Uniunii Sovietice a fost primul lor şoc, apoi rubla. Şi-atunci am venit cu această diversiune: „Domnilor deputaţi, ne mănâncă electoratul, haideţi să introducem leul românesc. De ce? Pentru că în România mai sunt mărfuri. Şi ieşim la televizor şi spunem: întâi strângem semnături, apoi mergem la Bucureşti!“ Am adunat semnături din Parlament, şi de la rusofoni, şi de la agrarieni, şi am zis aşa: „Deoarece nu avem lichidităţi, începând cu 1 martie 1992, pe teritoriul Republicii Moldova vor circula cuponul moldovenesc, rubla rusească şi leul românesc.

Cetăţeni, fiecare cum doreşte!“ Şi am mers la Bucureşti. Ne-am gândit la un mecanism ca să nu se sperie bucureştenii: „Tipărim un miliard de lei, se bagă în computer seriile, se încheie un tratat cu Republica Moldova că se acordă un împrumut de un miliard de lei, cu o condiţie strictă: numai pentru salarizare. Şi daţi indicaţii la toate depozitele din ţară să aducă toate stocurile, tot ce e de vânzare şi să le pună pe linia Galaţi – Botoşani, aproape de frontieră. Şi oamenii vor primii salarii de bunăvoie. Cine a luat cupoane moldoveneşti, umblă prin bazarele din Basarabia, cine a luat ruble va merge în Rusia. Şi veţi vedea că peste o lună banii se întorc înapoi. Dacă reuşim chestia asta, peste o lună Guvernul are nevoie iar de bani“.

Eu recunosc, fiind diversionist prin excelenţă, mă gândeam că, dacă lumea ar fi de acord şi ar vedea că există marfă, poate introducem leul românesc. Ştiam că una e să intre paraşutiştii, alta e să intră leul de bunăvoie. Nu să-mi baţi mie botul că au intrat armatele regale în 1918 şi că n-a fost nicio unire. La cererea parlamentarilor au introdus leul! Şi când intră moneda matale şi mă controlezi, e mai important decât trupele de ocupaţie din Irak. Dacă Saddam accepta dolarul, nu trebuia să moară atâţia oameni.

Dar am venit la Bucureşti, în februarie 1992, să discutăm. „Domnul Druc, suntem în plină campanie electorală, alegeri locale, e o luptă crâncenă”, mi s-a spus. Dar le-am explicat că nu se dezechilibrează nimic, nu se falsifică, ai încheiat contractul, ai dat miliardul, peste o lună s-a întors. „Dar Constituţia nu e întărită, nu ştim cine va fi preşedinte”, mi-au mai zis. Un consilier de acolo a sărit şi el: „Nu prea avem hârtie, nici cerneală tipografică…“.

Şi atunci am murit, m-am răcit şi am zis: „Degeaba, nu poţi să vorbeşti, că ăştia nu înţeleg ora astrală a unirii! Nu poţi să te duci călugăriţă într-o ceată de soldaţi afemeiaţi şi beţi şi să le explici despre Fecioara Maria! Gata, e pierdut!”. Aceea a fost ora astrală a unirii pe care am pierdut-o! Para mălăiaţă care nu a căzut în gura… Punctul de vedere al lui Mircea Druc: nu puteai matale să te uneşti atunci, nici după aceea, că era greu. Nu ne-am unit pentru că nu am avut sincronizare. Între 1985 şi 1995 noi ne-am pregătit. România, dacă ar fi fost să-şi pregătească terenul, trebuie să fi fost mai mult decât Polonia.

Dacă mă întreba România aş fi spus: „Eu, de la Chişinău, vă cer să ieşiţi din comunism calm, gentil, ca cehii şi slovacii, bulgarii. De ce a trebuit să-l împuşcaţi pe Ceauşescu? De ce a trebuit să spargeţi oalele? Eu eram în delegaţie în Italia, nici nu ştiam că voi deveni prim-ministru. Deja eram parlamentar şi spuneam că sunt român, că am neamuri în România, că sunt parlamentar de la Chişinău. Asta era în martie 1990. Mi-au tăiat-o scurt, că nu-i interesează România. Erau evenimentele de la Târgu Mureş. Era considerată o zonă de instabilitate, de barbarie.”

Rusificarea economică

„După 1830, când s-a scos din biserică limba română şi când s-a început rusificarea, Rusia ţaristă a avut un mecanism perfect: din familiile de români cu mulţi copii, se alegea cel mai dotat băiat, care era trimis la şcoala de preoţi. Era obligatoriu să se însoare cu o fată provenită din elita clericală pravoslavnică rusă. Neapărat trebuia să fie rusoaică de origine sau măcar ucraineancă.

Când se întorcea şi lua prihodul, adică parohia, băiatului i se dădeau şapte hectare de pământ. Astfel, în câteva decenii s-a format o elită mare care, în perioada sovietică, avea să furnizeze preşedinţi de colhoz, directori şi elita nomenclaturistă comunistă. Aceea era, de fapt, nomenclatura ţaristă, care era devotată trup şi suflet împăratului.

Noi să nu ne îmbătăm cu apă rece! În 1918, la Chişinău nu s-ar fi votat unirea cu România. Opozanţii acesteia ar fi rezistat dacă nu se începea războiul civil în Ucraina, dacă nu începeau pogromurile contra rabinilor. S-au speriat evreii că le dau foc la biserici, îi ard şi îi spânzură de barbă. Şi atunci au preferat România regală.”

„«Nesăbuinţa» lui Băsescu este bună”

Putem reveni la o relaţie normală cu Republica Moldova?

Un lucru simplu ca „Bună ziua!”: România a adoptat o lege a cetăţeniei şi toţi etnicii români care au pierdut-o fără să vrea, trebuie să redevină cetăţeni. Scurt, fără efort şi fără discuţie, fără bani şi fără mită. Procesul de reîncetăţenire trebuia încheiat. În plus, trebuia preluat modelul spaniol: înfiinţarea unui fond de garanţie a investiţiilor – mare şi puternic – pentru cei care vor să investească la Bălţi, la Cahul etc. Era suficient.

Preşedintele Traian Băsescu v-a chemat vreodată să discutaţi această chestiune?

Preşedintele Traian Băsescu nu m-a chemat niciodată. Dar preşedintele Traian Băsescu este unicul preşedinte care, cât de cât, face câte ceva în relaţia cu Chişinăul. Degeaba tăbărâm pe el, că e imprudent, că ce-o să zică Moscova, ce-o să zică Bruxelles-ul! Această „nesăbuinţă“ a preşedintelui Băsescu de a da cu băţul pe uluci, de a trânti cu măciuca în baltă este foarte binevenită, este fortificantă, este bună pentru cei care sunt în tranşee. E unicul preşedinte care face bine. Ce gafe au făcut Iliescu şi Constantinescu… Începând de la semnarea tratatelor cu Uniunea Sovietică şi cu Ucraina. Ce folos că ai semnat tratatul cu Ucraina, iar toate celelalte nu le-ai făcut?!

Ucraina rămâne principalul adversar al României pe termen lung, mai ales după câştigarea procesului de la Haga?

Nu e numai câştigarea procesului de la Haga. Ucraina a fost dintotdeauna adversarul nostru. Până şi faptul că s-a luat Cernăuţiul… Este un lobby ucrainean foarte puternic la Moscova.

Tratăm corespunzător relaţia cu Ucraina?

Eu am un ritual: citesc din scoarţă în scoarţă tot ce scriu ucrainenii, ruşii şi presa de limbă rusă de la Chişinău. Asta am învăţat în facultate. Dacă vrei să devii specialist, nu citi Biblia ta, ci Coranul şi altele. Trebuie să ştii la perfecţie, mai bine decât adversarul tău, tot ce gândeşte, tot ce scrie. Când au avut loc evenimentele de la Chişinău, se adună toată elita intelectuală – analişti, politologi ucraineni – şi fac o dezbatere crâncenă sub titlul „Ce ne facem cu Moldova?“ Cine sunteţi voi de vă puneţi problema? Întrebaţi-vă ce faceţi cu Ucraina! Voiam să le trimit o scrisoare deschisă, că n-am emoţii.

„Ucraina aşteaptă acum să ia locul Rusiei în Transnistria şi la Chişinău”

„În nopţile de iarnă, când eram de gardă dispecer la aeroport în Moscova, îmi găseam câte un ungher şi moţăiam până la cinci dimineaţa. Se uită la mine un bătrân şi-mi zice: „Acum conduc pasarela pentru avioane, dar când eram de vârsta ta, eram consilier, şef de cancelarie la Kremlin. Şi mă uit la tine… Eşti moldovean?” Îi răspund că da. Şi omul îmi povesteşte: „În 1940 eram tânăr absolvent şi consilier la Kremlin. Am fost responsabil de pregătirea dosarului Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti, în august. Şi aveam atâtea emoţii, am pregătit şi harta şi delegaţia Ucrainei şi a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti, prezidiul Sovietului Suprem şi trebuia să le prezentăm lui Stalin.

Când am intrat acolo, i-am pus dosarul pe masă. El trebuia să semneze actul de constituire a republicii în graniţele discutate. Stalin l-a luat, s-a încruntat, l-a întors pe o parte şi pe alta şi a spus cu un accent grav georgian: «Acesta este teritoriul? Şi tovarăşii moldoveni sunt de acord?» «Da, tovarăşe Stalin!» «Tovarăşi moldoveni, dar rău vă apăraţi interesele! Dacă sunteţi de acord…» Şi a semnat.” Din 12 raioane, jumătate au trecut la Ucraina, nordul Basarabiei a trecut la Ucraina. El nu prea agreea Ucraina. Stalin, fiind din Caucaz, ştia că ăia se luptă pentru un sat până la moarte… Ştia ce înseamnă luptă pentru autonomie. Asta mi-a spus-o acel om. E autentică.

Dar în delegaţia aceea care s-a dus la Stalin era poate doar un moldovean. Erau ucraineni basarabeni, găgăuzi, bulgari, evrei. Iarăşi Ucraina a dictat ce a vrut. Punctul de vedere al lui Mircea Druc nu coincide totalmente cu istoriografia românească sau cu aceea basarabeană. Toată lumea spune că, în 1924, Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească a fost făcută numai pentru a fi un cap de pod pentru România, ca să torpileze România, ca să-i ia Basarabia. Eu nu împărtăşesc în totalitate acest punct de vedere.

Acest proiect a fost făcut de Mihail Frunză (lider bolşevic de origine română), marele comandant, care avea să vină în locul lui Lenin. Numai că pe masa de operaţie, în 1927, s-au stins luminile şi a murit. Era pretendentul numărul 1 la putere. A fost susţinut de Kotovski (Grigore Kotovski) şi de alţi basarabeni. E clară discuţia şi argumentaţia făcută de cominternişti, inclusiv români, că trebuie să constituim această republică, să facem expansiune şi propagandă asupra României.

E corect. Asta o făceau internaţionaliştii şi Cominternul. Dar Frunză n-avea acest gând. El s-a uitat că se punea în aplicare decretul lui Lenin despre dreptul popoarelor la autodeterminare. Păi dacă îşi fac republici autonome 20.000 de ceceni, de gabardino balkari?! Dar între Bug şi Nistru erau un milion de moldoveni. Ei fiind moldoveni etnici, s-au gândit: de ce să nu facem şi noi statalitate?! Asta nu vrea să înţeleagă propaganda actuală şi istoriografia românească. Au fost două aspecte: cel subiectiv, cu lupta contra României, dar şi unul obiectiv, că erau un milion de români între Bug şi Nistru.

Plus că acolo se refugiase foarte multă elită din România. Fiica lui Zamfir Arbore, ministrul sănătăţii la Tiraspol, unde era o elită extraordinară de intelectuali. Mai departe: capitala a fost făcută la Balta şi fondată de moldoveni. De ce nu trebuia să le dai statalitate? Acum revin la ucraineni. Şi Frunză, şi Kotovski cereau în şedinţa Comitetului Central al Partidului Comunist al bolşevicilor să-i pedepsească pe „tovarăşii ucraineni” pentru că torpilează, frânează şi nu pun în aplicare decretul de constituire a republicii.

Ucrainenii nu au vrut nici să se facă republică autonomă, nici republică sovietică socialistă. În 1918, înainte de unirea cu România, ei au pus steagul Ucrainei deasupra Sfatului Ţării din Chişinău şi asta ne-a forţat să ne unim. Ucraina aşteaptă acum să ia locul Rusiei în Transnistria şi la Chişinău.”

„Voronin putea juca mai deştept”

S-a speculat că au intervenit serviciile secrete româneşti în evenimentele de la Chişinău…

Dacă aşa intervin serviciile secrete româneşti… Hai să nu vorbim pe tema asta!

A fost instigarea serviciilor moldoveneşti ale lui Voronin?

Prezenţa lor nu este decisivă. Eu m-aş fi bucurat să fi fost măcar o observaţie profesionistă a evenimentelor din partea serviciilor româneşti. Eşti dator să observi, dacă te-a trimis ţara ca diplomat sub acoperire sau ca ofiţer de informaţii, trebuie să observi ce mişcări au fost în jur. Nici nu merită să discutăm!

Poate că au făcut prost ce au făcut…

Dar n-au făcut!

Au vreo şansă cei din opoziţia pro-occidentală, la alegerile de miercuri?

Cele trei partide prooccidentale intră în Parlament. S-ar putea să mai intre încă unul. Acum, comuniştii, dacă vom reuşi să-i luăm sub observaţie ca să nu facă nimic fals, nu pot lua mai mult. De aici şi prostia. Acum joc rolul „avocatului diavolului”. I-aş spune lui Voronin: „Păcat că nu m-ai luat pe mine consultant, că îţi spuneam ce să faci! Să spui în momente de criză că vrei să-ţi repari Parlamentul, nu poţi. I-ai pus p-ăştia să-i dea foc, iar acum o poţi face! Ar fi trebuit să faci altceva: să nu întreceţi măsura cu 61% la alegeri. Comuniştii au de fapt 30-35%.

Furaţi până la 40%, dar nu mai mult!” Comuniştii au venit la putere în 2000, după ce au guvernat aşa-zişii democraţi. Eu ştiu cum au făcut, având consilieri foarte buni, cu şcoală străină. Consilierii le-au spus că au nevoie de nostalgici. Încă se mai spera în uniunea Rusia-Bielorusia-Ucraina. Şi-au mers pe chestia asta. „Să dăm leafă, pensii, cârnaţi şi salam ieftin!” Şi aşa au câştigat. După patru ani s-a spulberat mitul.

Au trecut cu Uniunea Europeană şi cu apropierea de Bucureşti. Dar în 2009 nu se mai poate! Lukaşenco merge singur în Occident, Putin a declarat că se trece la relaţii de piaţă cu fostele ţări CSI. I-aş mai fi spus lui Voronin: „Ai uzurpat puterea opt ani, dar acum trece-o constituţional de la tine în Parlament, că e republică parlamentară. Pune-l pe altul preşedinte şi vei scăpa de el când vei vrea, cu impeachment, aşa cum au scăpat agrarienii de Mircea Druc!”

„Mircea Snegur a fost cel mai nociv preşedinte”

Dintre Mircea Snegur, Petru Lucinschi şi Vladimir Voronin, care credeţi că a fost cel mai nociv?

Cel mai nociv, îmi pare rău să o spun, a fost Mircea Snegur. Pentru că el i-a adus pe agrarieni. „Reconchista”, sau refacerea, sau revanşa, sau contrarevoluţia a învins cu el, în februarie 2004. Atunci a început „refluxul”. Degeaba ai fost tu pentru limbă şi alfabet, degeaba te-ai dat cu poporul, dacă ai greşit atunci.

El singur a recunoscut că a făcut cea mai mare greşeală, că i-a adus pe agrarieni şi s-a înscris în Partidul Agrarienilor. Peste patru ani ăştia au dat faliment, după ce au făcut privatizarea şi au împărţit totul. Ăsta (n.r. Voronin) a făcut mai mult, fără să vrea! El are şi merite, dar lovitura s-a dat.

Explicaţi-ne!

Eu pe Voronin îl justific numai din punct de vedere psihologic. Voronin seamănă cu mine. El e din Transnistria, eu de la Cernăuţi. Eu n-am reuşit să fac la Cernăuţi o Republică Autonomă Sovietică Socialistă Bucovina sau Republica Bucovineană. Dar Smirnov, venind de acolo, a reuşit să facă. Acest venetic venit la Tiraspol nu-i permite să se ducă la mormântul mamei lui din satul natal. El a venit la putere şi va muri cu obsesia de a elibera Transnistria. Dacă pune problema între Transnistria lui natală şi România, nu există România.

El, virtual, o şterge de pe hartă. Era sigur că, promiţând că şterge România de pe harta virtuală, el va deveni bastionul antiromânismului. Dar Kremlinul trebuia să-l împacheteze pe Smirnov, să-i pună fundiţă şi să-l extragă. Dar ei n-au făcut asta! Asta este marea lui deziluzie. În plus, el este om sovietic.

Crede cu adevărat şi merge mai departe! Vrea Transnistria, nu România, nu Europa, nu Rusia, nu America. Dacă ar veni chinezii sau oricine să-i spună că i-ar da Transnistria, Moldova Mare, le-ar linge picioarele. Aşa îl văd eu pe Voronin. Văd drama unui om care a avut un vis neîmplinit, care este mai important pentru el decât orice.

În cât timp va ajunge Basarabia în UE?

Mai bine m-aţi întreba dacă va supravieţui Uniunea Europeană măcar cât Uniunea Sovietică! Principiile la început au fost bune, dar e acelaşi proiect. Toată lumea recunoaşte: UE şi URSS au acelaşi criteriu de formare. Dacă UE va supravieţui, atunci are o şansă şi Basarabia să intre. Punctul slab al percepţiei româneşti este că noi credem în lucruri declarate. În 1918 am avut o unire declarată de jure, nu şi de facto.

Acum suntem mai integraţi, mai uniţi decât în perioada interbelică. N-au trecut Prutul atâţia basarabeni şi nord-bucovineni câţi au trecut acum. Ce a făcut statul român prin acordarea de burse – ceea ce i-am cerut eu lui Petre Roman şi continuă şi astăzi! – este foarte mult. Că n-am fost în stare să facem o cale ferată, un pod, asta e spre ruşinea noastră!
Autor: George Rădulescu
Sursa: www.adevarul.ro

2 COMENTARII

  1. Se vede ca omul asta are experienta multa. Ar trebui sa fie cel putin consilier personal al presedintelui Romaniei (indiferent cine este acela). Unirea se va realiza mai devreme sau mai tarziu si asta pentru ca sangele apa nu se face. Ca sa ne unim avem nevoie de un dusman comun.

LĂSAȚI UN MESAJ