Miting şi sobor degeaba la Chişinău

0
72

“6 iulie 1949, o zi neagră din viaţa noastră, pe care nu o vom uita până în mormânt.” Deposedaţi de toată averea, adunată de bunici, de părinţi şi de ei înşişi, au fost urcaţi în vagoanele pentru vite şi duşi în stepa Siberiei.

Li s-a furat copilăria, tinereţea, le-au fost distruse vieţile. Din cele câteva zeci, poate chiar câteva sute de mii, astăzi mai trăiesc doar vreo 9.000 dintre surghiuniţi. Şi continuă să moară pe capete, o moarte biologică, grăbită de umilinţă şi de dor.

Asociaţia foştilor deportaţi şi deţinuţi politici a combinat ieri comemorarea cu o manifestare de protest. De cu zori, câteva zeci de bunei s-au adunat pe treptele Guvernului, încercând să sensibilizeze aleşii neamului la problemele lor. Există o lege, ba chiar întărită în februarie a.c. de o hotărâre, care reglementează despăgubirile şi modalitatea lor de acordare. Însă acestea nu îi mulţumesc pe foştii deportaţi, pentru că li se cere să prezinte vechile titluri de proprietate. Unul care a fost scos noaptea din casă, care a fost aruncat într-un bou-vagon, percheziţionat de multe ori la piele până a ajuns la destinaţie, se presupune că are astfel de acte. Nici arhive nu mai există, iar martorii vremurilor sunt cam oale şi ulcele. Cheltuielile pe care le presupune un proces cu autorităţile locale reprezintă mici averi pentru pensionarii moldoveni, unii primind doar câteva zeci de lei, indiferent în ce calculaţi, RON sau MLD. Iar viteza de aplicare a legii îi va prinde cu decizia judecătorească pe drumul spre groapă.

Linişte. Nu se aud strigăte, din când în când un glas amplificat de portavoce lipită cu scotch. Pe lângă aceasta, manifestările pensionarilor de la noi par violente. Se vorbeşte rusă şi română şi sună ciudat. Dar este vorba doar despre despăgubiri, fără legătură cu românismul.

Se rostesc încontinuu aceleaşi “banalităţi”: “Am suferit, am murit, vrem să ni se aducă o reparaţie morală şi financiară”. Nu-i bagă nimeni în seamă. Îmi par o adunătură de pierde-vară. Câte lucruri folositoare nu s-ar putea face, de exemplu, zacuscă, în loc să ceri ceva ce pare atât de evident că nu vor mai primi. Nici până înainte de venirea prorusului Voronin nu s-a făcut nimic pentru oropsiţii aceştia, iar ei cred că acum…
Din clădirea Guvernului iese, după vreo oră, preşedinta AFDDP, o doamnă în vârstă, care se opreşte în faţa celor câţiva ziarişti. Din rândurile deportaţilor se aude un murmur: “Ziariştii ăştia…”. Greu de spus de ce doamna zăboveşte cu noi. Pare să se simtă bine în centrul atenţiei, dar, pe de altă parte, alternativa este să vină în faţa membrilor Asociaţiei şi să le spună că iar nu s-a rezolvat nimic. Pe scurt, textul doamnei sună cam aşa: “N-am avut cu cine să vorbesc, dar mi s-a promis că săptămâna viitoare se va forma o comisie care va analiza”. Nici un protest în mulţime. E o lehamite generală. Bătrânii se despart în grupuri mai mici şi se îndreaptă către troleibuzele care îi duc la gară, locul din care în urmă cu zeci de ani au fost aruncaţi în Siberia. În faţa stabilimentului se încinge treaba. Soborul de preoţi solicită staţia de aplificare la capacitate mai mult decât molcomă.

MONUMENTUL. Difuzoarele montate pe un gaz antic fac ca rugina de pe hârb să curgă fuioare. Iau cuvântul oameni şi oameni, în general urmaşi ai deportaţilor, buneii se mulţumesc să aplaude. Vorbesc şi câţiva intelectuali de rezonanţă locală. Îşi repetă poveştile pe care le-au auzit la rândul lor de la rude mai în vârstă ori care nu mai sunt. Primarul, tinerel, îşi face apariţia şi promite că, spre deosebire de toţi ceilalţi edili dinaintea lui, el îi va ajuta. Acţiunea se desfăşoară în faţa unei pietre înalte cam de un stat de om, pe care este montată o placă de marmură: “Aici va fi înălţat un monument în memoria victimelor represiunilor staliniste”. Literele s-au cam şters, au trecut peste zece ani de când pietroiul le aduce aminte autorităţilor că e cazul să facă ceva pentru bieţii oameni. Bani pentru recondiţionarea altor monumente, gen eroul sovietic, s-au găsit. Dar primarul le zice în continuare, intelectualii trag şi ei, soborul îşi face datoria din plin. O bătrânică, ca’n poveşti de mică şi de cocârjată (înspăimântă gândul la prin câte o fi trecut în viaţa ei), aruncă din cap către vorbitori şi mucalită îi împroaşcă: “Când am fost dusă de aici eram copilă şi nu înţelegeam nimic. Nu înţeleg nimic nici acum. N-o să ni se întâmple nimic bun până n-o să murim”. În gară, trei trenuri pleacă la Moscova şi unul la Bucureşti. Dar, deocamdată, e vorba doar despre reparaţii care nu mai sosesc.

“Guvernul sau Dumnezeu să facă dreptate!”

Andrei Vartic, membru al Uniunii scriitorilor, regizor de teatru şi publicist, este unul dintre mulţi aceia ale căror familii au fost devastate de tăvălugul deportărilor.
“Zeci de mii de oameni au fost duşi în Siberia, alţii au fost împuşcaţi pe loc. Printre aceştia a fost şi unchiul meu, fratele bunicii, Petre Ştefănucă, care era directorul Institutului Social din Basarabia. Tot atunci, bunelul, Andrei Constantinov, din Ialoveni, primar în perioada interbelică, sub regimul Antonescu, a fost luat în ’44, într-o seară… doar pentru că a avut o funcţie în statul trecut. A lăsat patru copii acasă, unul dintre ei fiind mama mea. Bunelul a murit un an mai târziu, în mai, la Magadan. A fost judecat însă după ce a murit, în august 1945. Îl condamnaseră la 20 de ani de detenţie. Viceprimarul, care fusese luat şi dus împreună cu bunelul, a supravieţuit şi s-a întors în ’56. Ne-a povestit că ruşii clădeau stive de trupuri, aşa cum ai pune lemnele unele peste altele, şi le aruncau în Pacific de pe stânci. În ’49, la 6 iulie au venit s-o ia şi pe bunica cu toţi ceilalţi ai noştri, dar bunicii îi spusese cineva: «Tanti Ecaterina, fugi, că la noapte vin să ne ia!». Şi atunci, bunica şi-a luat copiii şi s-a ascuns. Mama, care era cea mai mare dintre copii, se măritase în satul vecin. Eu aveam aproape 1 an. A auzit dimineaţă ce-a fost noaptea în Ialoveni, m-a luat în braţe şi s-a dus s-o caute pe bunica, neştiind dacă o mai găseşte sau nu. A găsit casa pustie, s-a aşezat cu mine în braţe pe prispa casei şi a început să plângă. Şi-atunci a apărut bunica în poartă şi i-a povestit cum s-au salvat. Eu momentul ăsta povestit de mama n-o să-l uit niciodată. Mai târziu, când am mers la şcoală şi s-a aflat că sunt nepotul lui Constantinov, primarul din Ialoveni, n-am mai avut viaţă liniştită. Câţiva ani buni, din ’70 până în ’77, nu m-au primit nicăieri să lucrez.”

CE ÎI DOARE. Familia lui Andrei Vartic nu cere şi nici nu-şi mai doreşte să li se mai dea ceva înapoi. Nu crede că mai are vreun rost să încerce. Dar sunt alături de oamenii care s-au adunat astăzi în faţa unui ciot de piatră pe care speră să-l vadă cândva un monument în memoria celor care au suportat calvarul stalinist: “Pentru ei situaţia e tragică, nu mai au din ce trăi. Au nişte pensii sociale de mizerie. E de groază. Oamenii care au venit astăzi aici sunt în fruntea mişcării noastre naţionale şi vor repunerea lor în drepturi ca şi cetăţeni români. Ceea ce cere întreaga Basarabie acum este repararea acestui act tragic din 1940, când nouă ni s-a luat cetăţenia română. Noi n-am dat documente că nu mai vrem să fim cetăţeni ai României şi nici statul român nu ne-a luat-o”, spune Andrei Vartic.

ABSURD. În 1992 s-a adoptat o lege pentru redobândirea averilor pierdute, dar oamenii se plâng că această lege are atâtea lacune, încât foarte puţini au reuşit să obţină despăgubiri, iar alţii cred că nu mai are nici un rost să încerce. “Trebuie să vii cu nişte documente asupra acestor proprietăţi pe care nu ai de unde să le aduci. Arhivele au nimerit pe mâna sovieticilor în ’40, ’44, iar ei n-au avut nici un interes să păstreze cadastrele. Totul a fost distrus. Tot pământul s-a încorporat în colhozuri. Apoi, în caz că poţi să faci această dovadă, trebuie să plăteşti foarte multe taxe pentru a primi aceste despăgubiri.”

Sursa: http://www.jurnalul.ro/articole/96649/miting-si-sobor-degeaba-la-chisinau

NICIUN COMENTARIU

  1. Si eu sunt mostenitoarea unor familii de evacuati din Basarabia in anul 1944.Am fost la Chisinau la Arhivele Nationale. Nu stiu ce sa fac mai departe. Am toate actele de proprietate a caselor, am ordinele de evacuare, am actele de stare civila ale tuturor inaintasilor, am adeverinte din care reiese ca aceste proprietati sunt nationalizate…dar nu am cetatenie a Republicii Moldova.Ce pot face, pentru a intra in posesia mostenirii? Stiu ca o casa este declarata monument istoric in Chisinau…am vazut-o…si atat…

LĂSAȚI UN MESAJ