Modernizarea Basarabiei

0
169

2
Modernizarea infrastructurii.
Înapoiata provincie ţaristă a Basarabiei avea să resimtă cel mai puternic şocul proiectului de modernizare derulat la scara României Mari în domeniul comunicaţiilor şi a transportului.
După război exista în Basarabia o cale ferată deplorabilă (plus ecartament diferit de cel românesc, la fel ca şi astăzi). Progresul a fost evident şi cuantificabil. În 1919, drumul Galaţi – Chişinău se făcea în 19 ore, în 1938 se făcea în 8 ore; dacă înainte de război în Basarabia circulau 29 de locomotive, în 1920 circulau 130. Dacă pe linia Chişinău – Ungheni nu circula decât un singur tren zilnic, în 1940 circulau 5 perechi de trenuri zilnic. Dezvoltarea materialului rulant, trenuri directe de marfă şi călători sunt elemente care trebuie adăugate. De pildă, în ceea ce priveşte transportul urban, în Chişinău existau, în 1938, 14 km de linii aferente. Iar dacă în 1918 existau 150 de km de şosele continui, în 1938 existau 754 km. În 1919 existau 620 de poduri cu o lungime de 4 261 m, iar până 1940 s-au mai construit 4 105 poduri în lungime de 17 989 m.

În ceea ce priveşte transportul fluvial, a existat chiar un proiect care să lege Vistula de Nistru, care ar fi scurtat cu 3000 mile marine drumul vapoarelor şi ar fi deschis pieţe noi către Danemarca şi Norvegia.

România a fost printre primele ţări din lume care a folosit transport aerian, în Basarabia construindu-se trei aeroporturi la Chişinău (1921), Cetatea Albă (1935) şi Ismail (1935).
Modernizarea instituţiilor culturale

Învăţământul a fost o prioritate după unire. În 1918, proporţia celor literaţi era incredibil de mică: doar 10,5% bărbaţi români şi 1,77% femei românce. Doar ţiganii, dintre categoriile etnice, erau mai puţin instruiţi dintre locuitorii Basarabiei. Ruşii, evrei, germanii, polonezii etc. aveau un procent de peste 50%. Entuziasmul apostolilor despre care am mai vorbit a fost evident: dacă înainte de 1918 nu exista nici o şcoală românească, după 1918 s-a produs o adevărată „revoluţie culturală”, după cum avea să spună Alexandru Boldur. Numărul şcolilor creşte sensibil, astfel că, în ianuarie 1939 existau 2 718 şcoli, cu 7 581 de învăţători şi 346 747 copii. Existau şi şcoli de stat, dar şi particulare, într-un regim de toleranţă remarcabil: din cele 97 de şcoli particulare care existau în 1938 în Basarabia, 75 erau evreieşti, 5 germane, 4 poloneze, 1 ucraineană, 2 ruseşti şi 10 româneşti. În 1940 existau în Basarabia 14 licee de băieţi, 9 de fete, 24 gimnazii şi şcoli medii.

Logistica spaţiului cultural sporeşte şi ea. În 1919 s-a fondat Conservatorul Unirea, în 1928 – Conservatorul Naţional, iar în 1936 – Conservatorul Municipal. În 1926 s-a înfiinţat Facultatea de Teologie din Chişinău, parte a Universităţii din Iaşi; în 1933 s-a înfiinţat Facultatea de Agronomie. Mai trebuie adăugat aici Teatrul Naţional din Chişinău, Biblioteca Universitară Centrală, Muzeul Nţional de Istorie, Societatea de Belle-Arte din Chişinău, cu mai multe secţii.

Biserica din Basarabia se reorganizează şi ea, devenind, după o vorbă deja faimoasă, o „Mitropolie de aur”: se construieşte un nou orfelinat, un sanatoriu pentru preoţi, chiar o Bancă a preoţilor – unică în peisajul românesc. În 1925, se înfiinţează Patriarhia română, având în componenţa ei Mitropolia Basarabiei, cu două eparhii: Arhiepiscopia Chişinăului şi episcopia Cetăţii Albe-Ismail. În 1928, Gurie Grosu a fost ridicat la gradul de Mitropolit.

Eficacitatea învăţământului românesc interbelic şi a logisticii culturale au fost elogiate, indirect, de un cărturar de talia lui Valentin Mândâcanu: „Fără interbelicul românesc, stânga Prutului ar fi fost astăzi o Transnistrie mai extinsă…”.

Modernizarea democratică versus modernizare totalitară

Dacă privim, de pildă, disproporţia dintre şcolile româneşti şi cele minoritare, putem conchide că intervenţia statului român nu a fost suficient de eficient. Explicaţia este sugerată deja în acest material. Indiferent cât de solid era asumat proiectul de românizare al provinciei, instrumentele erau democratice, cu toate îngrădirile interne şi externe de rigoare. De aici ineficacitatea sistemului, cel puţin comparată cu regimurile ţarist şi cel sovietic, mult mai dispuse să rezolve totul prin ucazuri sau violenţă, indiferente la reacţia locală, indiferente la dorinţa populaţiei sau orientările ei. Aşa a procedat Imperiul ţarist, aşa a procedat, şi mai nemilos, încă, Imperiul sovietic.

Ceea ce este valabil în cazul şcolilor este valabil şi în cazul presei. O analiză statistică din perioada 1917-1927 arată că în Basarabia au apărut 58 de gazete, dintre care 24 româneşti şi 34 ruseşti; dintre cele româneşti, 10 erau cotidiene, iar dintre cele ruseşti – 32. Presa română era „o presă minoritară, abia tolerată” (Onisifor Ghibu) – la un număr de 7 ziare şi trei mari cotidiene scrise în limba rusă, în Basarabia apărea o singură gazetă cotidiană românească.

Explicaţia este aceeaşi: intervenţia statului român nu se poate compara în nici un fel cu cea a regimului sovietic, directă şi brutală, şi care năzuia să schimbe, peste noapte şi prin cele mai violente mijloace, profilul etno-identitar al unei provincii întregi.
Concluzii de etapă

Datele pe care le-am inventariat arată două lucruri: 1. singurul proiect de modernizare europeană a Basarabiei în secolul XX a fost cel românesc, derulat în perioada interbelică; 2. cuantificând condiţiile obiective ale regiunii – extrem de nefavorabile unui proces de construcţie naţională de formulă democratică – ce poate conchide că proiectul de modernizare a fost mai degrabă un succes.

http://www.flux.md/articole/2787/

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ