Moldovan Angela

0
100

Angela Moldovan: „M-am lansat cu un cântec învăţat de la bunica, la oglindă“

Doamna Angela Moldovan este un interlocutor cu totul şi cu totul special care, prin harul său, m-a urmărit şi mă urmăreşte, mă impresionează şi mă emoţionează. Cred că ne cunoaştem de vreo 30 de ani, când am realizat împreună la Televiziune un film documentar care se chema „În lumea amintirilor cu Angela Moldovan“. Revenim cu drag în această lume.

Rep.: De unde vă trageţi, doamnă Angela Moldovan?

A.M.: Dacă e să socotesc locul naşterii mele şi al părinţilor mei, ceea ce este foarte important, mă trag din Basarabia. M-am născut la Chişinău. Dar, la frageda vârstă de un an, am plecat de acolo şi restul vieţii mele l-am petrecut aici. Am copilărit la Târgu-Mureş, apoi la Timişoara şi la Suceava şi nu mai spun mai departe, pentru că sunt foarte multe locuri în care am trăit în această ţară.

Rep.: La repertoriul dumneavoastră s-a circumscris, totuşi, Moldova.

A.M.: Moldova, normal, pentru că ai mei vorbeau o moldovenească superbă, pe care nu şi-au părăsit-o, deşi au trăit în Bucureşti ani şi ani de zile. Apoi cântecele pe care eu le-am cântat, mai ales la început, erau învăţate de la mama, de la bunica, pe care o vizitam în fiecare vară. Nu m-am rupt niciodată de meleagurile moldoveneşti.

Rep.: Aveţi un repertoriu special. Ce piesă consideraţi că vă reprezintă cel mai bine?

A.M.: Fără voia mea, nu m-am gândit la lucrul ăsta când am cântat prima dată această melodioară care a devenit un fel de carte de vizită – „Mi-am făcut bundiţă nouă“. E un cântecel care a plăcut foarte mult; deşi îl cânt de foarte, foarte multă vreme, vă mărturisesc sincer că am vrut să şi scap de el zicând că poate nu îmi mai stă bine să o fac pe fetiţa care se întâlneşte cu iubitul la portiţă. N-am putut, pentru că oriunde mă duceam mi se cerea să cânt „Bundiţa“, spre marea mea bucurie, de altfel.

Rep.: Să revenim la începuturile activităţii dumneavoastră. Am aflat că aţi vrut să deveniţi profesoară de limba română.

A.M.: Nu ştiu dacă chiar am vrut, dar a trebuit să o fac pentru că părinţii mei fiind, la un moment dat, refugiaţi din Basarabia, nu aveau mijloace să mă ţină pe mine la facultate – erau şi timpurile mult mai grele decât acum. Eu ţineam morţiş să fac Conservatorul, iar ai mei nu erau convinşi că prin muzică o să pot să mă şi întreţin, să am o pâine, cum spunea bietul tata.

Mi-au dat voie să urmez Conservatorul, cu condiţia să fac şi o facultate „serioasă“, şi atunci am intrat la Facultatea de Litere şi la Conservator. Am terminat cele două facultăţi, deşi a fost o perioadă îngrozitor de grea din viaţa mea.

Rep.: Aţi debutat în Corul Operei din Cluj.

A.M.: Da. Imediat cum am intrat acolo. Eu aveam profesori de la Conservator dirijori la operă, care mă cunoşteau de la institut, şi mi-au dat mici roluri. Azi aşa, mâine aşa, până am avut destul de multişoare şi, înainte de a împlini un an de cor, s-a mai creat un loc de solistă. M-am prezentat la concurs, l-am luat şi am devenit solistă la Opera din Cluj.

Povestea asta a durat patru ani, pentru că după acei ani minunaţi, în care deja aveam roluri mari şi devenisem un nume în Cluj, a trebuit să mă mut la Bucureşti, din motive strict familiale.

Bucureştiul nu m-a aşteptat cu braţele deschise. Unde m-am dus, am găsit numai refuzuri. La Operă, nici pomeneală! La Operetă, nici nu voiau să mă asculte! Eram din ce în ce mai disperată şi m-am dus la „Ciocârlia“, care m-a primit cu un salariu aproape de trei ori mai mare decât aveam la Cluj, plus – era pe atunci Ordinul nr. 50, de care multă lume nici nu a auzit – un supliment la salariu în alimente: îmi dădea zahăr, făină… M-am simţit aşadar minunat la „Ciocârlia“, unde am fost numită pe post de cântăreaţă de operă.

Încetul cu încetul, ansamblul s-a micşorat, s-a axat mai mult pe populare şi a devenit unul dintre cele mai bune ansambluri ale ţării, cu care eu am colindat lumea şi căruia îi datorez foarte mult.

Rep.: Sunt foarte curios cum v-aţi construit repertoriul, pentru că este cu adevărat unic, dovadă că nu s-au încumetat alţii să vi-l interpreteze, nu s-a încumetat nimeni să vă imite.

A.M.: La bunici, când mă duceam acasă, la ţară, se cânta pe toate cărările, şi în pădure, şi la coasă, şi unde mă duceau verişorii mei, toţi cântau. De exemplu – o să vi se pară, poate, curios şi nu am spus pe nicăieri lucrul ăsta –, ştiţi că melodia cu care m-am lansat şi m-am făcut cunoscută a fost „La oglindă“.

Aceasta este o piesă de cor, prelucrată de Matei Popovici, se pare că este totuşi un cântec popular. Eu l-am învăţat de la bunica mea din Basarabia, care îl cânta, şi asta era foarte de demult. Şi acum mă întreb cum a ajuns dânsa să îl cânte, undeva, aproape de Nistru, într-un sat, unde nu era radio, televiziune, nu era nimic. De unde ştia? Pe atunci nu eram curioasă să întreb.

Repertoriul meu a fost făcut, în marea lui majoritate, din culegerile mele personale. Am fost ajutată de către o instituţie, care mi-a pus la dispoziţie o maşină şi, cum erau pe vremuri magnetofoanele alea grele, trebuia să le care doi oameni, dar era minunat că le aveam, totuşi, şi pe alea. În mod special m-am axat pe nordul Moldovei, Bucovina şi mai jos puţin, până pe la mijlocul teritoriului numit moldovan, de unde am foarte multe piese, dintre care pe unele nu am apucat să le imprim, din varii motive.

Rep: Aţi călătorit mult prin lume, aţi văzut, cred, toate continentele. Cum erau întâlnirile cu românii din afară?

A.M.: Pot să vă redau un moment care m-a impresionat teribil: mă aflam într-un orăşel din Texas, unde nu sunt români, iar în pauză – eram pe scenă şi veniseră americani să ne vadă costumele – se formaseră două grupuri. Doi bărbaţi care erau străini de noi, mai înalţi, s-au observat de departe şi s-au salutat. Deci se cunoşteau.

Ca, apoi, încetul cu încetul, să dea semne de nelinişte şi să ne lase pe noi. S-au apropiat şi am ascultat următorul dialog: „Mă, tu eşti român, mă? Tu eşti vecinul meu şi nu mi-ai spus că eşti român?“ „Dar tu de ce nu mi-ai spus?“ „Apoi, dragul meu, ce bine că or venit băieţii ăştia şi copiii ăştia – vorbeau ardeleneşte – că ne-or făcut să ne cunoaştem!“ Şi au început să le curgă lacrimile şi ne-au uitat pe noi pentru a se cunoaşte între ei. S-au luat, aşa, de umeri şi au zis următoarea frază: „Apăi, de acu’, după spectacolu’ ista, ne-om mândri că suntem români!“

Autor: Gheorghe VERMAN
Sursa: REVISTA LUMEA SATULUI, NR.9, 1-15 MAI 2007
Imagine: Istoriculzilei.blogspot.com

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ