Neuitatul 1989 sau După două decenii

0
4

De câte ori am visat anul 1989! Îl mai visez şi acum, fiindcă istoria e destul de zgârcită în file de măreţie, când un popor se înalţă în toată statura sa naţională, îşi aruncă spaimele şi cătuşele, îşi dezleagă aripile înlănţuite şi îşi zvârle haina de rob, îşi dezlănţuie energiile divine şi îşi strigă setea de libertate. Anul 1989 venea peste moldoveni ca o ploaie cu apă vie, care îi trezea la viaţă de la opincă până la vlădică, le reînnoda firul rupt al demnităţii naţionale, le curăţea memoria de zgură, minciună şi uitare, le amintea de originea lor daco-latină, de strămoşii legendari, de salba de cetăţi voievodale de pe Nistru, de Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul şi adevăratul Mihai Eminescu. În 1989 Chişinăul se zguduia de vocile mulţimilor care scandau „Unire, moldoveni!”, cerul se lumina de la cel mai frumos cor din lume format din zeci şi sute de mii de patrioţi, cor care „intona” tot pe atâtea voci „Limbă! Alfabet latin! Tricolor!”. Era pentru prima dată când după ocuparea Basarabiei de tancurile ruseşti, poporul punea piciorul în prag şi spunea deschis regimului comunist cine este adevăratul stăpân al Moldovei. Vocea unită a moldovenilor acoperea zgomotul tancurilor şi blindatelor, care la comandă mai „rătăceau” pe străzile Chişinăului, iar corul uriaş din centrul capitalei Moldovei se făcea auzit până în cele mai îndepărtate localităţi şi până în cel mai tăinuit şi temut cabinet din Kremlin. Astăzi pare de necrezut, dar atunci sute şi mii de oameni simpli, din sate de la 20-50-100 de km de capitală, veneau pe jos, în coloane, la Chişinău ca să arăte puterii comuniste că Moldova nu e un peron de gară siberiană, cu o populaţie nomadă, încropită de pe întinsurile asiatice, ci o vatră milenară, cu un popor străvechi, sedentar, băştinaş, care cu preţul sângelui şi-a apărat moşia de străinii hrăpăreţi. Şi o va apăra ori de câte ori va fi nevoie. În acele zile de risc suprem şi de glorie, când se scria una din cele mai demne pagini din istoria modernă a românimii, devenise o ruşine publică să stai pitit acasă, să aştepţi derularea evenimentelor, să priveşti printre gard şi să ieşi la capătul bătăliilor, să te dai mare şi tare că ai fost la război. Tot în neuitatul an 1989, slugile de la comitetul central al pcM, oricât de invincibilă se dădea URSS, au înţeles: peste voinţa moldovenilor nu se poate trece şi a nu legifera limba română şi alfabetul latin echivala cu o explozie populară şi o sinucidere politică. Astfel, după o jumătate de secol de arest, exil şi umilire a limbii române şi a alfabetului latin în Basarabia, în acel fierbinte şi istoric august, Moscova se vede nevoită să abroge legea criminală din 10.02.1941 „cu privire la trecerea scrisului moldovenesc de la alfabetul latin la alfabetul rus” şi să dea dreptate moldovenilor. Baioneta sovietică a plesnit, zidurile GULAG-urilor s-au prăbuşit, exact peste doi ani de la istoricele evenimente de la Chişinău, URSS s-a pulverizat sub respiraţia de foc a popoarelor dezrobite. Românimea din Basarabia prin unitate, jertfă şi credinţă s-a desprins de la imperiul răului şi a privit cu ochii mistuiţi de dor peste sârma ghimpată de pe Prut…

Spuneţi-mi: Ce poate fi mai măreţ decât un popor atins de duhul libertăţii, ce poate fi mai frumos decât un popor în mişcare, ce poate fi mai înălţător decât un popor cu demnitate?! Cum să nu visezi anul şi timpul, când sub ochii noştri se năştea istoria? Iar demnitatea românească mergea desculţă prin ierburile de rouă ale Basarabiei, chiar pe urmele care, la începuturi, le-au lăsat tălpile goale ale Sfântului Petru şi Dumnezeu.

Au trecut două decenii de la anul libertăţii, 1989. Victoria poporului, prin trădări, şiretlicuri şi minciuni, a fost confiscată treptat de urmaşii lui stalin şi brejnev. Sărbătorile noastre naţionale au fost neglijate oficial, terfelite şi călcate în picioare de pigmeii, care în zilele de suflet ale moldovenilor depuneau flori la monumentul lui lenin şi organizau beţii în Piaţa Marii Adunări Naţionale. Ne-am simţit, iarăşi, umiliţi, dar copiii născuţi în acele timpuri de glorie au ieşit în 2009 pe străzile Chişinăului şi au spălat pata de ruşine de pe obrazul Moldovei. A fost o lecţie pentru cei de sus că nu poţi să sfidezi mersul istoriei şi voinţa poporului, că eşti pedepsit dacă îţi urăşti neamul, limba şi originea adevărată. Să nu aşteptăm ca alţii să îngrijească grădina limbii noastre şi să cinstească memoria marilor noştri înaintaşi şi luptători. Să ne adunăm împreună, să consemnăm evenimentele istorice pentru care au luptat milioane de moldoveni. La finele lui august, să cuprindem în sărbătorile noastre de suflet – Ziua Limbii Române şi Ziua Independenţei—zbaterile generaţiilor din 1989 şi 2009 şi să începem cu adevărat să ne simţim stăpâni pe pământul strămoşesc şi să ridicăm împreună o ţară liberă şi europeană.

Alecu Reniţă- Revista Natura, nr. 8(210), august 2009

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ