RSS Feed

Nicolae Dabija: Politica noastră este limba română

0

septembrie 26, 2008 by Românism

dabija nicolaeInterviu cu scriitorul şi omul politic NICOLAE DABIJA, realizat de CLAUDIU TÂRZIU

Nicolae Dabija (n. 15 iulie 1948) scriitor, publicist şi om politic din Republica Moldova, profesor la Facultatea de Jurnalism din Chişinău, membru de onoare al Academiei Române, redactor şef al săptămânalului “Literatura şi Arta”, editat de Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova, conduce de câţiva ani Forul Democrat al Românilor din Moldova, organizaţie neguvernamentală, care luptă pentru renaşterea naţională a românilor din Basarabia şi Bucovina. Forul Democrat al Românilor din Moldova are peste 150 de organizaţii locale, cu peste 200.000 de membri, dintre care aproape jumătate sunt elevi şi studenţi. Săptămânalul condus de Nicolae Dabija a fost, în anii 1988-1989, cea mai importantă publicaţie basarabeană care susţinea revenirea „limbii moldoveneşti” la grafia latină, recunoaşterea identităţii dintre limba moldovenească şi cea română şi decretarea ei ca limbă oficială în RSS Moldovenească. Astăzi, “Literatura şi Arta” este unul dintre principalele ziare de opoziţie din RM

– Domnule Nicolae Dabija, aţi fost de la sfârşitul anilor ‘80 unul dintre liderii unioniştilor din Basarabia. În cei 20 de ani care au trecut, tabăra unionistă, în loc să devină mai solidară, mai puternică, s-a fărâmiţat. Care sunt cauzele acestei dezbinări?

– Între noi au fost divergenţe mai demult, dar au fost estompate de scopurile comune. Însă, din momentul în care Iurie Roşca şi oamenii din jurul său au decis să colaboreze deschis cu Partidul Comuniştilor, s-au rupt legăturile care

ne uneau. Desigur, şi Rusia, şi partidul comuniştilor, folosind subtilităţile de manipulare ale serviciilor secrete au pus serios umărul ca să ne dezbine şi să ne învrăjbească. Cine scoate Rusia din scenariul dezastrelor care s eîntâmplă în Basarabia după 27 august 1991 se înşeală amarnic. Acum despre PPCD, sluga de vot a comuniştilor din parlamentul RM. Majoritatea intelectualilor s-au retras din PPCD, partidul condus de Roşca, încă din 1994, când potlogăriile la adresa lor au atins cote de nebunie. Am crezut atunci că autorii acelor potlogării vor fi pedepsiţi de electorat. Ne-am înşelat fiindcă Roşca şi „tovarăşii” lui au fost ajutaţi masiv să intre, cu un procent micuţ, în Parlament şi să ducă acolo mai departe lucrarea lor diabolică de certare a românilor din Basarabia cu propriii săi intelectuali. După 4 aprilie 2005, când Roşca a trecut deschis în tabăra comunistă, noi, intelectualii care au luptat şi luptă pentru renaştere naţională şi românism am trecut în societatea civilă şi ne-am grupat în jurul Forului Democrat al Românilor şi în redacţiile unor publicaţii, ca “Timpul” şi „Literatura şi Arta”. Am făcut lucrul acesta fiindcă în partidele politice de la Chişinău românismul nu mai este politică, reunirea cu ţara nu mai este interes naţional. Din păcate, şi guvernul de la Bucureşti poartă o parte de responsabilitate pentru întreţinerea dezbinării şi învrăjbirii Basarabiei, pentru că a sprijinit permanent PPCD chiar şi atunci când acest partid a batjocorit pe Grigore Vieru, Mihai Cimpoi, Dumitru Matcovschii, pe mine sau pe Constantin Tănase. Şi asta în ciuda faptului că acesta votează în Parlamentul Moldovei toate aberaţiile comuniştilor, sigur ca răsplată pentru anumite funcţii publice pe care le-au primit oamenii săi. PPCD şi-a arogat rolul de singur apărător al cauzei româneşti, deşi prin colaborarea cu comuniştii lucrează contra acestei cauze. În aceste condiţii, pentru a nu se stinge flacăra românismului şi a idealului reunirii am creat Forul Democrat al Românilor din republica Moldova, organizaţie nonguvernamentală de masă cu filiale în mai multe state ale lumii.

– Daţi-ne un exemplu de măsură antiromânească luată de comunişti cu ajutorul PPCD.

– De pildă, institutele academice de cercetare au fost astfel comasate şi reorganizate încât să nu mai producă nici o dovadă a apartenenţei noastre la neamul românesc. Pe motiv că avem un buget mic, Institutul de Istorie s-a unit cu cel de Drept, în noua instituţie 85% dintre departamente ocupându-se de studiul Dreptului; Institutul de Literatură s-a unit cu cel de Etnografie şi se ocupă mai mult de folclor decât de studiul limbii române.

– PPCD îşi păstrează totuşi imaginea de partid pro-românesc şi pro-european.

– PPCD are la îndemână o parte din mass-media pentru asta. Sigur este că politica de compromis pe care o practică PPCD nu a avut nici o influenţă benefică asupra vieţii basarabenilor. PPCD e acum un partid al puterii. Într-un stat dictatorial, care caută să păstreze aparenţele, puterea trebuie să deţină şi controlul opoziţiei. Fără să fie un partid mare, cu mulţi parlamentari, PPCD este considerat în presa oficială şi în relaţia cu puterea comunistă drept principala forţă de opoziţie. Este un joc ipocrit şi păgubos.

– Cine este atunci cu adevărat în opoziţie?

– Partidul Alianţa Moldova Noastră – condus de Serafim Urecheanu, Partidul Liberal-Democrat al lui Vladimir Filat, Partidul Naţional Liberal – al Vitaliei Pavlicenco etc. Mulţi dintre membrii acestor partide, ca şi ai PPCD, fac parte din Forul Democrat al Românilor şi sunt ataşaţi de valorile româneşti. Forul i-a adunat la un loc, tocmai pentru că este o organizaţie neguvernamentală, fără participare politică şi are ca prioritate apărarea valorilor naţionale. Dacă un om mărturiseşte că vorbeşe limba română, nu moldovenească, crede că este român, nu moldovean, crede că viitorul basarabenilor este legat de România, atunci aderă la For.

– Spuneţi că Forul nu are activitate politică, dar menţinerea identităţii naţionale, pe care v-o propuneţi, are totuşi încărcătură politică…

– Da, dar nu e firesc să aibă. În puţine state din lume limba şi istoria sunt politizate. La noi, dacă vorbeşti limba română înseamnă că faci politică. Se face politică din denumirea limbii. Dacă în alte ţări este imprevizibil viitorul, la noi trecutul este imprevizibil. Cum vine un partid la putere, cum schimbă istoria: eroii naţionali devin trădători şi invers. Am avut mai răsturnări din acestea spectaculoase în ultimii 20 de ani. De pildă, istoria integrată introdusă de comunişti şi aliaţii lor vorbeşte despre, atenţie!, “ocupaţia moldovenilor de către români la 1918”. Lucru absurd, ca şi cum ai spune “ocupaţia ruşilor de către ruşi”. Noi nu facem politică. Mergem prin oraşe, prin sate, prin şcoli şi le spunem oamenilor: am venit doar să vă spunem că suntem români, că vorbim limba română, că istoria noastră este istoria românilor…

– Cum înţelegeţi să vă atingeţi scopul, fără mijloace politice?

– Oamenii politici de la Chişinău şi Bucureşti sunt în general de acord că unificarea României cu Moldova va avea loc în UE. Preşedintele Băsescu crede că peste vreo 20 de ani, când va adera Moldova la UE, preşedintele Voronin crdee că peste vreo 50 de ani, când va intra în UE şi Rusia. Noi credem că putem intra mult mai repede în UE dacă ne asumăm identitatea românească. De pildă, cei care vor să adere la Forul Democrat al Românilor trebuie să-şi declare naţionalitatea. Avem cazuri în care oamenii nu cunosc grafia latină, dar scriu cu litere chirilice cuvântul “român”, în dreptul numelui lor. Trebuie să spunem lumii că aici suntem trei milioane şi jumătate de români, deci trei milioane şi jumătate de europeni. UE are datoria morală să nu-şi lase trei milioane şi jumătate de cetăţeni europeni în afara graniţelor sale.

– Cum aţi reuşit să atrageţi atât de mulţi tineri în For?

– Ca organizaţie civică, avem dreptul să facem întâlniri cu elevii în şcoală. Mergem şi îi întrebăm: “Ce sunteţi voi, români sau moldoveni?” Ne răspund în cor: “români!” “Ce limbă vorbiţi?” Răspunsul este: “limba română!” Şi uneori insistăm: “Dar cine vorbeşte limba moldovenească?”, gândind că vor spune: “comuniştii”. Copii însă spun: “Proştii, pentru că doar proştii nu ştiu ce limbă vorbesc”.

Să vă dau un exemplu de cât rău face ideologizarea limbii şi a istoriei. Un prieten, scriitor din Bucureşti, are obiceiul să invite din când în când, la masă, câte un student basarabean. La un moment dat a invitat o tânără din Transnistria. Când au venit părinţii fetei la Bucureşti, i-a invitat pe toţi. Tatăl, tractorist de meserie, care nu ieşise niciodată din Transnistria, se mira întruna: “Domnule, tot Bucureştiul vorbeşte moldoveneşte! O să mă duc în sat şi o să le povestesc şi n-o să mă creadă nimeni”.

Efortul nostru este de a anula lunga perioadă de propagandă sovietică, prin care s-a încercat să ni se dea o altă identitate.

La Bucureşti se râde pe seama accentului nostru, fără ca acei care o fac să cunoască tragedia care stă în spatele păstrării limbii române în Basarabia. Timp de zeci de ani ne-am vorbit limba numai în familie. În Transnistria, în anii 1937 – 1938 au fost împuşcaţi 30 de scriitori pentru că au folosit grafia latină, indiferent ce au scris. Şi alte zeci de mii de oameni, majoritatea români, au fost ucişi, inclusiv prin înfometare sau deportare în Gulag. La Uniunea Scritorilor, eram 300 de scriitori români şi patru ruşi, dar dacă vorbeam româneşte între noi eram acuzaţi de naţionalism. Până în 1989, în Moldova erau doar trei ziare de limbă română şi acelea cu grafie chirilică, “Literatura şi Arta”, “Moldova Socialistă” şi “Viaţa Satului”. Abia la 31 august 1989 s-a trecut legal la alfabetul latin . Dar teatrul poetic a prezentat în premieră spectacolul « Ce vor scriitorii » la 27 martie 1989 cu afişe în grafia latină. “Literatura şi Arta” a trecut la grafie latină cu trei luni înainte, pe 15 iunie, de ziua lui Eminescu. A fost un scandal… Atunci a crescut tirajul nostru foarte mult, până la sute de mii de exemplare. Era o foame de limba română… Vedeţi bine, deci, că la noi a fost şi este un război pentru apărarea limbii.

– De unde ştiau oamenii să citească în grafie latină?

– Mulţi dintre noi citeam cărţi româneşti şi toată viaţa am scris cu grafie latină. Eu am fost exclus din Universitate pentru că îmi făceam conspectele cu grafie latină.

– În acest război, Bucureştiul vă ajută?

– Nu prea. Federaţia Rusă are peste 70 de corespondenţi la Chişinău, iar România doar unul singur, de la Radio România Actualităţi, pe motiv că nu sunt bani. Am mers la Mihai Gheorghiu, secretarul de stat de la Departamentul Românilor de Pretutindeni, şi i-am spus că un grup de intelectuali români din Transnistria scoate o publicaţie în limba română care costă doar 1000 de euro pe an. L-am rugat să finanţeze această publicaţie. A spus că nu sunt bani.

Federaţia Rusă a repartizat anul trecut 62 de milioane de dolari pentru, citez, „îmbunătăţirea imaginii Federaţiei Ruse în Republica Moldova”. Banii intră în presa de aici. În Republica Moldova, se prind 70 de posturi tv şi de radio ruseşti şi numai câteva româneşti. Unele posturile ruseşti au inclusiv programe în limba română, ca să poată fi folosite în campania electorală.

Noi încercăm să suplinim lipsa de implicare a autorităţilor de la Bucureşti. N-avem însă fonduri, nici logistică şi batem toată Basarabia de la un capăt la altul pe banii noştri, ca să menţinem trează conştiinţa românească.

– Până la urmă, tot de identitatea naţională ţine şi cetăţenia. Aţi încercat să trataţi cu guvernul român pentru obţinerea mai lesne a cetăţeniei române pentru basarabeni?

– Categoric, şi nu o dată! Nu e vorba să ne acorde din nou cetăţenia, ci doar să ne-o recunoască. Cetăţenia ţi-o pierzi dacă renunţi la ea sau dacă ţi-o retrage statul. În cazul nostru, al basarabenilor şi al bucovinenilor, nu am renunţat la cetăţenie, nici statul nu ne-a retras cetăţenia. Dar nu avem paşapoarte româneşti. Ar trebui să ne fie recunoscută cetăţenia tuturor celor care aveau înainte de 1940 şi urmaşilor lor. Noi am spus asta şi la Bucureşti şi am fost întrebaţi: dar nu vor fugi toţi moldovenii în Occident? Dar dacă aşa se pune problema, atunci olteanul, sau ardeleanul, sau dobrogeanul care pleacă în Occident cu ce este mai breaz? În Basarabia se trăieşte greu şi oricum pleacă de aici fiindcă salariile arareori trec de 50 de euro pe lună.

Poate pe lângă cei care au plecat, 300.000 la Moscova şi 700.000 în Europa, vor mai pleca vreo 100.000, dar se vor întoarce toţi acasă imediat ce va fi rezolvată problema cetăţeniei şi a integrării europene, deci şi a reunirii Basarabiei cu România, căci la noi sentimentul casei părinteşti este foarte puternic.

Mai mulţi parlamentari de la bucureşti ne-au promis că vor face demersuri în acest sens, dar degeaba. Ultima oară am vorbit cu comisia de politică externă a camerei deputaţilor vreo cinci ore. A doua zi a ieşit liderul PSD, Mircea Geoană, la televizor şi a declarat că pentru basarabeni se va face loteria vizelor, ca pentru românii care vor să emigreze în SUA. E jignitor! Această declaraţie a revoltat întreaga Basarabie.

– Câţi basarabeni au primit până acum cetăţenie română?

– Şi aici este o diferenţă de abordare net în favoarea Rusiei. România a dat 50.000 de cetăţenii, Rusia a dat peste 170.000. Pentru a obţine cetăţenia română trebuie să treci prin furcile caudine, iar pentru cea rusă e nevoie doar să ştii limba rusă şi să faci o cerere. Aproape toţi transnistrenii, inclusiv românii de acolo, au cetăţenie rusă, că altfel nu pot circula.

Cu paşaport românesc mergi în toată Europa şi te poţi întoarce şi acasă. Dacă nu ai paşaport românesc şi ajungi totuşi în Europa, nu te mai poţi întoarce acasă. Cei care nu au paşaport românesc şi nici bani pentru a-şi cumpăra evadarea în Europa, merg la Moscova, unde se deznaţioalizează cu totul, se întorc dezrădăcinaţi şi rusificaţi. Cei care au paşaport românesc se întorc români, indiferent pe unde călătoresc şi unde muncesc. Vin cu o altă mentalitate şi schimbă lucrurile şi aici. Ei nu vor mai vota niciodată cu comuniştii.

– Am întâlnit mulţi români, inclusiv intelectuali şi oameni politici, care vă reproşează dvs, basarabenilor, faptul că aţi votat cu comuniştii. Şi spun că vă meritaţi soarta.

– Da, ştiu. Mi s-a spus şi mie în faţă. Dar dincolo de Prut e mai greu de înţeles contextul basarabean. Gândiţi-vă că între anii 1940 – 1950, un milion de basarbeni au fost ucişi sau deportaţi. Potrivit unui recensământ făcut de Uniunea Sovietică, la 1 ianuarie 1950, în Basarabia mai trăiau 2,29 milioane de oameni, în condiţiile în care în 1940 erau aici 3,2 milioane de persoane şi în tot acel deceniu am avut şi o creştere naturală a populaţiei. A fost cel mai mare genocid european – genocidul românilor din Basarabia şi Bucovina, în care a fost decimată a treia parte a populaţiei basarabene. Atunci, toate rudele mele, cu excepţia tatălui, invalid de război, au fost deportate în Siberia.

Pe strada Alexandru cel Bun nr. 18 din Chişinău, în beciurile enorme ale clădirii în care a funcţionat Procuratura republicană până în anul 1953, au fost descoperite camere de tortură, o cameră de gazare şi un cuptor în care se aflau oase umane. Tot acolo, erau munţi de îmbrăcăminte scoasă de pe deţinuţi şi dosare din care reieşea că mii de oameni au fost judecaţi sumar şi executaţi în acele hrube. Le-am văzut personal. Acum acolo nişte iresponsabil fac nunţi şi cumetrii.

Regimul comunist a băgat groaza în basarebeni şi a modificat mentalităţi. Aşa se face că astăzi, în sat la mine, la Rezeni, cea mai mare agitatoare comunistă este o femeie care a fost deportată în Siberia. Alt exemplu: premierul republicii, Zinaida Greceanîi, s-a născut în Siberia, din părinţi români deportaţi acolo. Iar acum este o comunistă înfocată.

Ce vreau să spun cu asta? Că, pe de o parte, există o teamă infernală, care se transmite din generaţie în generaţie şi care inhibă orice opoziţie faţă de comunişti, şi că, pe de altă parte, funcţionează mecanismul psihologic prin care victima este atrasă de călău. La Chişinău pot fi criticaţi Voronin, Băsescu, Bush, dar rar de tot, sau niciodată, Putin sau Dmitri Medvedev. Atât de mare este frica.

– Există o soluţie pentru înlăturarea comuniştilor românofobi de la putere?

– Unirea. La noi, pro-românii şi pro-europenii sunt împărţiţi într-o puzderie de partiduţe, pe când comuniştii au un singur partid. Forul Democrat al Românilor a adunat la masa dialogului 14 partide necomuniste. Ele au colaborat şi au reuşit să câştige alegerile locale din vara anului 2007 în 24 de raioane din cele 33, în condiţiile în care comuniştii deţineau înainte de aceste alegeri controlul în aproape toate raioanele.

Pentru alegerile parlamentare din 2009, am propus să se facă o Listă Naţională cu 101 candidaţi la cele 101 funcţii de parlamentari. Lista va fi pusă pe numele unui singur partid, căci comuniştii au interzis alianţele electorale, dar candidaţii vor fi de la toate partidele necomuniste care acceptă această idee. Dacă nu se face aşa, există riscul ca nici unul dintre partidele necomuniste să nu treacă de pragul electoral de 6%. Cu o majoritate confortabilă în Parlament, am putea alege un preşedinte pro-român, să modificăm Constituţia şi să grăbim aderarea le UE.

– Nu vă temeţi că în efortul de a scăpa de sub influenţa rusească, există pericolul deznaţionalizării în braţele UE?

– La Bucureşti asta poate fi o problemă, dar la Chişinău, nu. Noi nu avem altă şansă decât NATO şi UE.

– Având în vedere experienţa dvs în lupta naţională, nu vă este frică de mijloacele de acţiune ale puterii. Nu vă temeţi că aţi putea fi marginalizat, agresat sau chiar eliminat cum se întâmplă frecvent într-un regim comunist ?

– Mi-e frică. Sunt şi eu om şi dacă aş zice că nu-mi este frică aş trişa. Dar cel mai mult mi-e frică de frică. A mea şi a celorlalţi. La 7 noiembrie 1989 noi, un grup de intelectuali, am îndemnat mulţimile să se culce sub tancuri, dar primii care s-au aşezat sub şenile am fost noi. Şi tancurile s-au oprit. Deşi cunoşteam că în luna aprilie din acel an tancurile trecuseră deja peste mulţimile care tot astfel se culcaseră pe piaţa centrală din Tbilisi, iar apoi carele de luptă sovietice au trecut şi peste protestatarii din Vilnus, acele evenimente soldându-se cu sute de morţi şi răniţi. Peste câteva zile, la 10 noiembrie 1989 mulţimile „conduse de scriitori” – aşa se afirmase atunci – au luat cu asalt clădirea Ministerului de Interne, care-l avea ca ministru pe Vladimir Voronin, actualul preşedinte la Republicii Moldova. Sediul luase foc, toate geamurile îi fuseseră sparte, în centrul Chişinăului, pentru prima dată după domnia lui Duca Vodă, apăruseră baricade, de-o parte şi de alta erau zeci şi sute de răniţi. Că trupele speciale n-au deschis focul a fost o întâmplare. În acel an organizaţia şovină „Pamiať” din Moscova ne-a condamnat la moarte pe mine, pe Leonida Lari şi pe Grigore Vieru. Numai prezenţa de spirit a unor colegi din Frontul Popular de atunci a dejucat scenariul acesteia. De atunci sunt în permanenţă ameninţat, târât prin instanţe – de regulă, sub acuzaţia de „subminare a statalităţii” –, în câteva rânduri am fost agresat fizic, fiind necesar să stau multă vreme în spital.

Această atitudine actuala guvernare o are faţă de toţi cei care simt şi gândesc româneşte.

Noi, intelectualii care fuseserăm aleşi deputaţi în parlamentul URSS şi în cel al R. Moldova, am creat acest stat, rupându-l de URSS, luptând pentru independenţă faţă de imperiul lui Gorbaciov şi Elţin, iar cei care sunt azi la putere conspirau sau luptau deschis contra tendinţelor de independenţă ale Basarabiei. Astăzi, tot ei, Voronin şi acoliţii lui, sunt cei care ne acuză că luptăm împotriva statului, pledând pentru „lichidarea” lui şi pentru „unirea acestuia cu România”.

„Legea despre extremism” sugerează că toţi cei care nu respectă Constituţia şi afirmă că vorbim limba română, aşa cum e scris în „Declaraţia de independenţă” şi nu „limba moldovenească”, cum e trecut în ea (tot comuniştii fiind autorii acestei minciuni oficializate), ar trebui să fim închişi. Dar atunci ar trebui să stea la închisoare peste 3 milioane de basarabeni. Şi pe cine ar mai conduce Voronin şi protipendada?!

– În Republica Moldova, în afară de intelectuali, care se manifestă în general ca patrioţi, există un patriotism al oamenilor obişnuiţi, al funcţionarilor, muncitorilor şi ţăranilor?

– Ca şi pe timpul URSS, în Republica Moldova se mai duce o luptă acerbă cu „naţionalismul” şi „naţionaliştii”. Ce înseamnă a fi „naţionalist” în R. Moldova? Înseamnă a afirma că eşti român, că vorbeşti limba română, că neamul tău e cel românesc, că valorile noastre sunt cele româneşti şi europene, că istoria noastră e cea românească, că viitorul nostru urmează a fi legat de Uniunea Europeană şi deci de România, că Patriarhia noastră se află la Bucureşti, şi nu la Moscova, că armatele ruseşti, de la 1812 încoace, ne-au ocupat, şi nu ne-au „eliberat” ş.a.m.d.

Dacă observaţi, la noi adevărul e „naţionalist”. A fi internaţionalist, în concepţia celor de la putere, înseamnă: a vorbi ruseşte şi, pe ici-colo, „moldoveneşte”, a urî România şi neamul tău românesc, a crede că locul Republicii Moldova e în Uniunea Belarus – Rusia şi doar cu ea ţărişoara de pe Bâc, dacă o fi şi-o fi vreodată, va intra în U.E.; că armatele ruseşti sunt cele ale noastre, ele urmând să ne apere de un eventual atac al trupelor româneşti, că istoria noastră începe odată cu anul 1991, iar cu adevărat, cu 2001, anul când au revenit comuniştii la putere etc.

Dar tot mai multă lume îşi dă seama care este adevărul şi care e minciuna, ultima devenită politică de stat în R. Moldova. Suntem una dintre puţinele ţări din lume în care adevărul este politizat. Dar instinctul naţional se trezeşte în mulţi dintre oamenii obişnuiţi, muncitori şi ţărani, intoxicaţi altădată de manualele şi propaganda sovietică. Generaţii de copii cunosc adevărul şi ei nu mai pot fi minţiţi. Timpul lucrează în favoarea noastră. Şi, sunt convins, acesta va da roade.

– Simţiţi o anume solidaritate între dvs, cei care sunteţi de partea românească a baricadei?

– Intelectualitatea basarabeană trebuie să fie ca apostolii lui Hristos, care să propovăduiască adevărul, acesta constituind principiul legăturilor care urmează şi poate să ne unească.

Ce poate să ne unească mai mult decât pericolul care ameninţă toate generaţiile care vor veni după noi?

Nu situaţia când un popor e subjugat e tristă, ci aceea când un popor vrea să fie slugă. Prin ce se deosebeşte un popor fără limbă, fără istorie, fără memorie, fără demnitate, fără credinţă – de nişte dobitoace?!

– România a avut un comportament ipocrit, duplicitar şi de multe ori dezinteresat sau nedrept în relaţiile cu R. Moldova – nu ca stat, ci ca ţinut al românilor de la estul extrem şi vremelnic despărţit al României. În aceste condiţii cum vă hrăniţi dragostea pentru România, pentru ce e românesc? De unde vă vin puterea şi entuziasmul?

– Am pierdut bătălia pentru unirea cu Patria-Mamă, cel puţin deocamdată, pentru că noi am contat în această luptă grea şi inegală doar pe noi. Ca şi cum n-am fi avut alături o ţară şi un popor, din al căror context am fost smulşi. În perioada de după război, în Constituţia Germaniei Federale a fost inclusă o prevedere: „Scopul nostru este unirea pământurilor şi a naţiunii germane”, creându-se în acest sens şi un minister. România n-a procedat la fel. Şi s-a mai întâmplat ce s-a întâmplat cu noi şi din motivul că, în problema teritoriilor înstrăinate, ţara nu a elaborat o politică de durată, pentru un secol sau un deceniu, cel puţin, coerent şi continuu, cu o strategie şi o tactică adecvate.

Când se instalează un nou guvern în Palatul „Victoria”, acesta o ia mereu de la capăt, ignorând cele ce au făcut sau şi-au propus să facă guvernele anterioare.

De multe ori, de la 1989 încoace, am avut sentimentul că Ţara ne-a abandonat, că nu ne vrea, că urmăreşte cu un fel de curiozitate mai degrabă de vecin, decât de părinte drama Basarabiei.

În timp ce România se temea ca ajutoarele umanitare, cărţile, bursele, energia electrică pe care le dăruia populaţiei basarabene (de 82 % români) să nu fie calificate drept „amestec în treburile interne ale unui stat suveran”, Rusia a deschis bănci, a cumpărat uzine, fabrici, terenuri, a găsit bani pentru vreo 30 de publicaţii care apar la Chişinău, pentru 16 posturi de radio, pentru alte vreo 10 de televiziune, şi asta când populaţia rusească a Republicii Moldova constituie doar 5,2 %.

În aceste condiţii ne hrănim dragostea pentru România şi tot ce-i românesc cu o spusă din Sfânta Scriptură: „Dumnezeu ţine cu cei care luptă pentru Adevăr şi Dreptate”! Ceea ce nu se vede de la Bucureşti, ştim că se vede de la Cel-de-Sus. De aici ne vin puterea şi entuziasmul.

– Cum caracterizaţi felul în care reflectă majoritatea ziarelor şi televiziunilor din România viaţa basarabeană şi pe basarabeni în general? Nu vi se pare că se opreşte asupra lucrurilor nesemnificative, a faptului divers „senzaţional”, a unor mizerii care nu sunt specifice Basarabiei, care se găsesc peste tot, şi la noi, şi aiurea?

– Basarabia mai este încă necunoscută în Ţară, ca şi România în spaţiile de dincolo de Prut, de altfel. Asta, şi dintr-o inadecvată interpretare a unor realităţi. În timp ce Ambasada României la Chişinău are 11 funcţionari, cea a Rusiei are 1300.

În presa bucureşteană – în revistele „22”, „Curentul”, „Observator cultural” ş.a. – intelectualii basarabeni sunt numiţi naţionalişti, în sens peiorativ, numai pentru că apără limba română şi cel de a ne ruga în limba strămoşilor noştri.

Basarabia nu trebuie identificată cu vreun concetăţean de-al nostru (avem şi noi destui ticăloşi), erou al unui oarecare fapt divers, aşa cum nici România nu trebuie identificată cu „mizeriile” unui Mihai Conţiu, cetăţean român mutat la Chişinău de cine ştie ce servicii secrete ca să drăcuiască România şi tot ce-i românesc (în schimbul unui „şip” de vodcă) sau cu cerşetorii de la Gara de Nord, aşa cum o face de multe ori presa de-o parte şi de alta a Prutului.

Sunt necesare emisiuni radio şi TV permanente, rubrici dedicate Basarabiei şi basarabenilor în presa scrisă din Ţară şi despre România şi realităţile româneşti – în Basarabia. Pentru o mai bună cunoaştere. Au o mare datorie în acest sens scriitorii, ziariştii, realizatorii emisiunilor radiofonice şi cei ai celor de televiziune.

Îmi amintesc de o spusă a Arhimandritului Dionisie de la Sfântul Munte Atos, care, amărât de reputaţia proastă a românilor în lume, afirmase: „Dacă românii ar avea scriitori, ei n-ar ajunge de batjocura altor neamuri”.

– Cum sunt trataţi basarabenii care se mută, studiază sau au relaţii cu România? Se bucură de o dragoste frăţească, ori sunt trataţi indiferent sau unul ostil?

De cele mai multe ori basarabenii care vin în Ţară se bucură de un tratament frăţesc. Cunosc sute de cazuri. Mai sunt şi excepţii, ca aceea a scriitorului ieşean Dorin Spineanu, care le reproşa într-un articol basarabenilor: „Învăţaţi-vă mai întâi să vorbiţi corect româneşte, şi-apoi să cereţi unirea cu noi”. Lasă, domnule Spineanu, că după ce ne unim, într-un an-doi vom vorbi şi noi ca dumneata! Pe când dumneata, sunt convins, nu vei putea înţelege nici în o sută de ani drama românilor din Basarabia, cărora li s-au furat limba, istoria, numele, credinţa, Ţara.

Sursa: Formula As, nr. 836, 2008


0 comments »

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

ChatVorbește instant cu noi !+