'O ţară bogată, cu pământ negru'

0
11

Însoţit de primul ministru Gheorghe Tătărescu (prim-plan), Regele Carol al II-lea a vizitat Basarabia în 1934
Basarabia, teritoriul dintre cele două râuri – Prut şi Nistru – a cunoscut încă de timpuriu trecerea migratorilor, fie ei sciţi, cumani, pecenegi ori tătari. Motiv de sfadă între imperii şi obiect de troc între acestea, a trecut, pe rând, de la turci la ruşi. Pentru 22 de ani, Basarabia a devenit provincie românească, dar moştenitoarea Imperiului Ţarist, ce-a devenit Rusia Bolşevică, nu a recunoscut niciodată dreptul apartenenţei acestui pământ la România.

În partea ei estică, Basarabia are ca graniţă Prutul, iar de cealaltă parte, în vest, Nistrul delimitează uriaşul şes ce ajunge până în tundra siberiană. În nord, o culme de codri „venită” din Bucovina leagă Basarabia de alt pământ cu trecut românesc. „Deschisă” vânturilor reci şi uscate dinspre nord-est, ţara dintre Prut şi Nistru cunoaşte an de an succesiunea celor patru anotimpuri, cu veri secetoase şi ierni friguroase. Dinspre nord spre sud înălţimile scad, iar clima se domoleşte. Dealurile, viile şi dumbrăvile se răresc după ce treci de Chişinău, spre sudul Basarabiei. Către Marea Neagră începe domnia tristă a stepei din Răsărit.

ŢARA BASARABEASCĂ. Iniţial Basarabia era numită zona de stepă dintre Marea Neagră, Dunăre, Prut şi Nistru (Bugeacul de azi). Numele şi-l luase de la voievodul Nicolae Alexandru Basarab (1352-1364). În vechile documente slavone apare ca Basarabscaia Zemlia – Ţara Basarabească. Sub acelaşi nume se regăseşte şi în convenţiile comerciale semnate în timpul domniei lui Alexandru cel Bun (1400-1432). Voievodul moldav întregise hotarul basarabean al ţării, alungând-i pe tătari peste Nistru. Din timpul ocupaţiei ruseşti (1812) termenul de Basarabia a desemnat tot ţinutul dintre Prut şi Nistru.

CETĂŢILE DE PESTE PRUT. În Evul Mediu cetăţile dobândiseră o dublă funcţie. Pe de o parte, apărau hotarele de duşmani, dar în acelaşi timp cetăţile-porturi asigurau schimburile comerciale între diferiţii negustori. Ştefan cel Mare a construit Orheiul pentru a apăra Moldova de tătari, şi Soroca, împotriva cazacilor. Adevăratele „perle” economice ale Moldovei erau însă în sudul Basarabiei, cetăţile Chilia (Licostomo pentru genovezi) şi Cetatea Albă (Moncastro). În aceste porturi ajungeau exoticele mărfuri din Levant (mătăsuri, covoare, podoabe de aur şi argint), în drumul lor spre Galiţia, Polonia şi Ungaria. La rându-le, comercianţii cumpărau din părţile locului miere, ceară, vin, cereale, turme de oi şi herghelii de cai. Boii moldoveneşti aveau mare „căutare” în epocă, fiind trimişi până în Anglia.

CĂLĂTORI STRĂINI. Primele mărturii străine despre Basarabia ne-au rămas de la călătorul francez Fourqueveaux, diplomat care a „cutreierat-o” în secolul XVI. El se minuna de „ţara bogată, cu pământ negru”, unde sunt „heleştee pretutindeni”. Câteva secole mai târziu (veacul XIX), în aceeaşi notă idilică descrie Moldova de peste Prut şi doctorul I. Zucker, care se pare că venise să vindece bolnavii de ciumă şi holeră. Într-un restrâns volum monografic intitulat chiar „Basarabia”, el aprecia obiceiurile şi ocupaţiile străvechi ale locuitorilor. „Oalele, sipetul, icoana mântuie podoaba casei, relata I. Zucker. Pânza o ţes femeile; oile dau lâna şi îmbrăcămintea. Carul şi-l face ţăranul singur numai din lemn. Pentru hrană ajunge mămăligă cu brânză. Pentru banii de bir şi de cârciumă ia câştigul de la vite, de la un petic semănat cu grâu, de la prisacă.”

„VĂ DAU PRUTUL”. Izbucnirea războiului ruso-turc (1806) a afectat şi teritoriul Principatelor Române. Armata ţarului rus a ocupat cetăţile Hotin, Bender, Akkerman, Chilia, Ismail şi Reni, iar pe Kutuzov l-a impus guvernator general al celor două ţări Române. Timp de cinci ani pământurile valahe de la sud şi nord de Milcov au fost pustiite de înfruntările armiilor imperiale, până când în 1811 balanţa victoriei înclină spre ruşi. La negocierile de pace din oraşul Giurgiu, marele vizir Ahmed „oferi” ţarului „părţile de peste Prut”: „Vă dau Prutul, promitea vizirul împuternicit de sultan; nimic mai mult. Prutul ori războiul. Am jertfit grozav de mult până acuma”. Un an mai târziu (16 mai 1812), la Bucureşti, reprezentanţii diplomatici ai celor două împărăţii au semnat pacea prin care Basarabia revenea Rusiei.

DE LA OBLASTIE LA GUBERNIE. În urma tratatului, un teritoriu de 45.000 kilometri patraţi, locuit de 482.630 de suflete, intra în componenţa Imperiului Rus. Pentru început, prudentul amiral Ciceagov, ce-i urmase lui Kutuzov la comanda trupelor ruseşti de ocupaţie, recomanda acordarea de privilegii basarabenilor. „Basarabia este o ţară frumoasă, scria Ciceagov ţarului, ea va aduce mari foloase, dar trebuie să o lăsăm să se odihnească câtăva vreme. Am încercat să dau locuitorilor acestui ţinut câteva privilegii mai mult decât vecinilor.” Timp de trei ani aceştia au fost scutiţi de plata dărilor, iar de recrutare, „ocoliţi” cinci ani. Basarabia, noua provincie rusească (oblastie), era împărţită administrativ în 12 ţinuturi. Păstra în schimb vechea stemă a Moldovei – capul de bour cu stelele între coarne. Ucazul (decretul) ţarului Alexandru I din 1818 desemna Chişinăul capitala provinciei. Din 1829, statutul Basarabiei s-a schimbat în urma adoptării „Regulamentului” lui Voronzov. Prin acesta se desfiinţa autonomia Basarabiei, iar limba rusă era singura folosită în actele publice. Teritoriul dintre Prut şi Nistru devenise o gubernie a Imperiului Rus. Până la unirea din 1918 cu România, sudul Basarabiei a mai „trecut” o dată sub autoritate valahă. Între 1856 (Pacea de la Paris) şi 1878 (Congresul de la Berlin) Cahulul, Bolgradul şi Ismailul au aparţinut Moldovei.

REPUBLICA MOLDOVENEASCĂ. După revoluţia din februarie 1917, Rusia ajunge o ţară „brăzdată” de frământări politice. Mitinguri şi congrese se desfăşurau la tot pasul. În Basarabia, Congresul general al delegaţilor săteşti votează o moţiune prin care cerea autonomie administrativă, religioasă, şcolară şi economică. Orăşenii moldoveni reuniţi la Odessa (aprilie 1917) doreau şi un mitropolit basarabean. Forţele politice, adverse până nu de mult (conservatori şi democraţi naţionali), se „contopiră” într-un unic Partid Naţional Moldovenesc. Vasile Stroescu, preşedintele partidului, Paul Gore, Vladimir Herţa, Pantelimon Halippa şi Onisifor Ghibu cereau „la unison” autonomia politică a Basarabiei. Spre sfârşitul anului (noiembrie 1917) s-a deschis Sfatul ţării, sub conducerea lui Ion Inculeţ. Sub preşedinţia aceluiaşi Ion Inculeţ a apărut Republica Democratică Federativă Moldovenească. Pe lângă Sfatul ţării, s-a ales şi un Consiliu al Directorilor, „executivul” republicii. Tânărul stat nu dispunea de o armată proprie, „cohortele cetăţeneşti” înfiinţate pentru păstrarea ordinii fiind „copleşite” de dezertorii bolşevici de pe frontul român. O delegaţie a moldovenilor trimisă pe 8 decembrie 1917 la Iaşi cerea atât Guvernului român, cât şi reprezentanţilor Antantei, concurs militar pentru a „stăvili” anarhia bolşevică. Singur Guvernul României a răspuns solicitării. Primul ministru liberal Ion I. C. Brătianu l-a trimis în Basarabia pe generalul Broşteanu, în fruntea Diviziei a XI-a. Încurajaţi de „alungarea” bolşevicilor, politicienii basarabeni au decis ruperea de Rusia, proclamându-şi independenţa. Pe 24 ianuarie 1918 a luat fiinţă Republica Moldovenească. Cu aproape două săptămâni mai devreme (8 ianuarie), preşedintele american prezentase în faţa Congresului American programul său intitulat „Cele 14 puncte”. Unul dintre principiile evocate era dreptul autodeterminării naţionale. Provinciile puteau să-şi hotărască singure soarta.

„UNIRE PE VECIE”. Pe 9 aprilie 1918 primul ministru român, Alexandru Marghiloman, a sosit la Chişinău în aşteptarea deciziei Sfatului ţării. Acesta urma să dezbată problema unirii Basarabiei cu România. Cazat la Hotelul Londra, oficialul de la Bucureşti a fost aclamat de populaţia capitalei moldovene. Până seara, politicianul român „dărui” diferite sume de bani oficialităţilor ecleziastice basarabene, pentru a ajuta locuitorii sărmani ai oraşului. În ultimele zile chestiunea politică a unirii îi preocupa pe toţi cetăţenii tinerei republici moldoveneşti. Cei 140 de membri ai Sfatului ţării urmau să decidă viitorul lor. Dintre toţi, doar reprezentanţii secţiei ţărăneşti se declarau ostili unei eventuale alipiri a Basarabiei la România, dar curând au cedat şi ei. S-a hotărât ca votul să fie deschis, cu apel nominal. Cu 86 de voturi pentru, trei contra şi 36 de abţineri, membrii Sfatului ţării hotărau „Unirea Basarabiei cu mama sa, România”. Rezultatul s-a comunicat prin telefon lui Marghiloman, care aştepta nerăbdător sfârşitul scrutinului la sediul Comandamentului Corpului de Armată. Unirea celor două state s-a realizat însă cu anumite condiţii puse de către partea basarabeană. Printre altele, deputaţii moldoveni cereau realizarea reformei agrare, autonomie provincială, respectarea drepturilor minorităţilor, număr de parlamentari basarabeni proporţional cu populaţia acestei provincii. După semnarea actului Unirii, „suita” politicienilor de ambele părţi ale Prutului s-a deplasat la Catedrala din Chişinău. Slujba arhimandritului Gurie s-a rostit în limba română, iar trupele române au fost trecute în revistă de miniştrii prezenţi. După o zi abundentă în dezbateri şi discursuri, membrii Sfatului ţării şi invitaţii lor români s-au „relaxat” la un fastuos banchet oferit de Marghiloman. La ora două noaptea, primul ministru român îşi încheie cu succes misiunea la Chişinău şi părăseşte cu un tren special Basarabia.

CEA MAI ESTICĂ PROVINCIE. Alipirea Basarabiei la România a atras şi numeroşi cetăţeni ai Rusiei de alte etnii. Sătui de luptele interne dintre facţiunile politice rivale şi de noua conducere bolşevică, aceştia preferau să treacă Nistrul pentru a se stabili în România. Din cei 168.000 de noi veniţi, cei mai mulţi s-au aşezat în Chişinău. Mulţi erau evrei, dar erau şi ruşi, şi ucraineni. Conform recensământului din anul 1930, populaţia Basarabiei se ocupa preponderent cu agricultura. De altfel, 87% dintre locuitorii provinciei trăiau la sate şi chiar unii orăşeni se ocupau cu agricultura. Autorităţile de la Bucureşti au neglijat dezvoltarea industriei în Basarabia, preferând s-o transforme într-un grânar al ţării. Primele măsuri ale administraţiei româneşti au vizat introducerea Prefecturii poliţiei oraşului Chişinău (1918), ce avea în frunte funcţionari din Vechiul Regat. S-a păstrat împărţirea teritorială pe judeţe – nouă la număr (fostele uezduri ţariste). În învăţământ s-a introdus limba română, încercându-se astfel eliminarea urmărilor nefaste ale rusificării declanşate în Basarabia spre sfârşitul secolului al XIX-lea.

Preşedinte basarabean, ministru român
Născut în Basarabia, în comuna Răzeni în 1884, Ion Inculeţ era tânăr absolvent al seminarului Teologic din Chişinău (1906). Revoluţia rusă din 1917 l-a prins la Petrograd, unde a devenit membru al Partidului Socialist Revoluţionar. Pentru a potoli tendinţele separatiste ale moldovenilor de peste Prut, liderul social-democrat Kerenski l-a trimis în misiune în ţara sa natală pe Inculeţ. Acesta s-a „molipsit” de crezul naţional al moldovenilor săi. În scurt timp, Inculeţ conducea Sfatul ţării din Basarabia (1917-1918) şi devenea preşedinte al Republicii Moldoveneşti (1917). După Unire, politicienii români l-au cooptat ministru de Stat pentru Basarabia (1918-1920). Din 1923 era membru al Partidului Naţional Liberal, fiind ales în toate legislaturile României interbelice. Între 1933-1936 a fost ministru de interne . Desemnat ministru secretar de Stat de către regele Carol al II-lea în Guvernul Tătărescu (28 iunie – 4 iulie 1940), a asistat neputincios la cedarea Basarabiei către Uniunea Sovietică.

Dispute diplomatice
La un an de la Unirea Basarabiei cu România (1919), bolşevicii au propus românilor un „troc”: în schimbul recunoaşterii diplomatice din partea „tovarăşilor” lui Lenin a actului unirii, statul român trebuia să renunţe la tezaurul depozitat în timpul războiului la Moscova. Refuzul nu i-a descurajat. Deşi pe 28 octombrie 1920, prin semnarea Tratatului de la Paris, marile puteri Franţa, Marea Britanie, Italia şi Japonia au recunoscut Unirea Basarabiei cu România, statul sovietic i-a contestat valabilitatea. Relaţiile dintre cele două ţări păreau a intra pe un făgaş normal în 1924. Negocierile purtate la Viena în cadrul Conferinţei româno-sovietice au fost însă „sabotate” de ruşi. De-abia în 1936 miniştrii de Externe ai României şi Uniunii Sovietice, Nicolae Titulescu şi Maxim Litvinov, au semnat Protocolul de asistenţă mutuală prin care se recunoştea frontiera naturală a Nistrului şi de către partea sovietică. Conform înţelegerii, „trupele sovietice nu vor trece niciodată Nistrul fără o cerere formală din partea Guvernului regal al României”.

http://www.jurnalul.ro/articol.php?artGlobalId=95495

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ