O victima printre alte 7 milioane

0
19

Astazi se implinesc 21 de ani de la cea mai grava explozie nucleara a secolului XX. De pe urma accidentului au avut de suferit 7 milioane de oameni. Veronica Leu, din s. Zambreni, r. Ialoveni, este o victima, una din cele cateva milioane. Desi fata s–a nascut la doi ani dupa explozie, sindromul «Cernobil» si–a lasat amprente grave.

Tatal Veronicai, Ion Leu, este singurul «cernobilist» din Zambreni. El mi–a povestit cu indignare despre modul in care «a mers», in 1986, la Cernobil. «A doua zi, dimineata, urma sa merg in camp, la prasit. Au venit noaptea si nu m–au intrebat nimic… Mi–au fortat usa de la casa si m–au luat din pat. Erau trei, toti in stare de ebrietate: primarul, care nu mai este printre cei vii, pentru ca a murit intr–o livada, un politist si un sofer cu masina proprie», isi aminteste amanunte Ion Leu. «Soferul ma tragea in masina, iar ceilalti doi ma impingeau. Am fost »vandut« de catre brigadir. A spus ca nu–l ascult, de aceea am fost eu cel ales.”

Pe atunci, Ion Leu avea 36 de ani. «Acum, la 57 de ani, nu–mi mai simt piciorul de durere. Am gasit un medicament, dar costa 52 de lei! Mi se macina oasele. Cred ca degraba am sa raman fara picior. Nici dinti nu mai am», isi descrie sanatatea «cernobilistul». Aproape ca nu mai poate face nimic pe langa casa. «Merg la fantana cu o caldare de sapte litri si nici pe asta nu o mai pot aduce pana acasa.»

«Am vrut sa fiu ca ceilalti»

«Am invatat deja sa scot apa din fantana, sa mulg vaca, iar curand voi invata sa coc si paine», spune optimista fiica lui Ion Leu, Veronica. «Ma simt ca un om neimplinit», continua, totusi, pe un ton pesimist fata de doar 19 ani. «Am un prieten, dar el este normal, iar eu am un defect…» Defectul Veronicai se numeste paralizie infantila pe viata. «Ma simt jignita», continua ea, spunandu–mi ca una dintre rudele sale i–a spus ca mai bine ar fi murit de mica…

Veronica a invatat la scoala internat din or. Ialoveni. Nu a reusit sa–si finalizeze studiile pentru ca, in clasa a 9–a, s–a certat cu un coleg. «Tata imi procurase un atlas geografic. In clasa nu erau decat doua de acest fel. Unul dintre colegii mei mi l–a luat pentru a–si face temele, dar refuza sa mi–l intoarca. Si eu aveam nevoie de atlas», povesteste ea. Mai tarziu, profesoara a incuiat usa si i–a lasat pe cei doi sa clarifice situatia. «Cu boala mea, nu am rezistat. Sufar si de epilepsie», spune fata. Ulterior, ea a parasit scoala. «Stiam ca nu o sa pot sa ma impac nici cu colegii, nici cu profesoara», zice ea. «Imi pare rau ca s–a intamplat asa, dar nu mai puteam sta in scoala in care lipsea linistea de care aveam nevoie. Cu adevarat incercam sa invat, dar vroiam sa ma aflu in preajma copiilor din sat, si nu la internatul din Ialoveni. Acolo ma simteam si mai ofensata.» Parintii Veronicai au decis sa o inscrie anume la acea scoala. «Mama venea in fiecare zi la internat, dar eu nu puteam sa ma intorc acasa pentru ca trebuia sa invat. Mereu le–am reprosat ca m–au dat la internat.

Le–am spus mereu ca vreau sa frecventez scoala din sat«, regreta Veronica reprosurile facute anterior.

191 de lei si cativa banuti

Initial Veronica avea o pensie de 25 de lei, mai tarziu aceasta s–a ridicat la 50 de lei, apoi la 113 lei, 152 de lei, iar acum este de 191 de lei si cativa banuti. Atat cat a fost eleva, acesti bani erau transferati in contul scolii. «Mi–as fi dorit sa fiu sanatoasa si sa nu am nevoie de ajutor si de pensie», ofteaza Veronica. «Si tata e bolnav. Sufera dupa ce a fost luat cu forta la Cernobil. Tata nu vroia sa plece incolo. Si asa le era destul de greu sa se descurce financiar. In acea zi nu aveam nicio paine. In casa erau doar trei turte. Doua le–a luat tata, una a ramas», isi aminteste fata din cele povestite de parinti. «Mama incerca sa gaseasca ajutor la rude, dar toti aveau grijile lor. Adesea era nevoita sa mearga pe jos cu Vasile, fratele meu mai mare, in brate pana la bunica, care se afla in satul Cobusca Veche din raionul Anenii Noi. Mi–ar fi placut ca tatal meu sa fi ramas acasa. Am fi fost o familie sanatoasa.»

Spre deosebire de ceilalti, Veronica se bucura ca nu are frati mai mici decat ea. «Astfel nu vor suferi si altii din cauza catastrofei de la Cernobil.»

Fata nu isi prea aminteste de ajutoare de la autoritatile de stat sau organizatii umanitare. «Cand invatam la internat, ne aduceau uneori dulciuri, haine, rechizite scolare…»

Nu isi aminteste nici de sanatoriu, ci doar de o perioada in care a fost internata in spital, unde i s–a spus ca are nevoie de o interventie chirurgicala la mana dreapta. «Impreuna cu tata am incercat de mai multe ori sa obtinem un credit de zece mii de lei. Am plans la multe usi fara nicio speranta. Nu ne–a ajutat nimeni.»

Familia Veronicai incearca sa se descurce din pensia tatalui de o mie de lei, din pensia ei de 191 de lei, din compensatiile de vreo 200 de lei ale tatalui si 16 lei ale fetei. «Tata a incercat sa obtina un credit preferential. Nu a reusit. Ne–au spus ca noi deja avem o casa. Dar mi–as fi dorit atat de mult sa se creeze si conditii… In primul rand ar trebui reparat acoperisul.»

5 lei pentru fiecare pereche de pantaloni

Din decembrie 2006, Veronica munceste in magazinul «Piata Belsug», de langa piata centrala. Si–a gasit singura de lucru. «Am venit la piata ca sa intreb daca are cineva nevoie de un muncitor. Mi–au propus sa vand pantaloni», spune fata. 20 de lei pe zi si 5 lei pentru fiecare pereche de pantaloni vanduta — acesta este castigul Veronicai. «De obicei, vand cate doua perechi de pantaloni. De sarbatori, insa, se intampla sa dau si vreo cinci», isi numara fata banii pe care ii face. «Daca vand, e bine, daca nu, raman fara castig…»

Cei 20 de lei pe care ii are in fiecare zi ii cheltuie pe drum. In total, pentru o luna, Veronica a calculat ca are nevoie de 600 de lei pentru a se deplasa tur — retur, Zambreni — Chisinau. Alti 5 lei ii cheltuie pentru chifla pe care o cumpara din vecinatate. La 7.30 e la munca, la 19.00 ajunge acasa. Ar putea sa isi ia o zi de odihna la doua saptamani, dar nu–si mai aminteste cand a fost asta… In schimb, se simte foarte fericita atunci cand reuseste sa ii bucure pe cei dragi. «Azi i–am luat mamei un costum frumos. Sunt sigura ca o sa–i placa», se grabeste fata sa imi arate haina de culoare verde.

O intreb cum se simte… «Ametesc, lesin, ma dor uneori mainile si picioarele, iar cateodata cad chiar si in genunchi.»

Cu ceva timp in urma, Veronica a apelat la o organizatie care ar putea sa o ajute. «Nu mi–a reusit, pentru ca trebuia sa sustin un examen. Am renuntat din start…»

Veronica se gandeste la o eventuala casatorie cu prietenul sau, Ion. «Dar nu as vrea sa se simta incomod», spune ea. «Odata, cand am fost in ospetie la parintii lui, Ion m–a servit cu ciocolata. M–a ajutat sa o dezvelesc… Cred ca nu vrea ca parintii sai sa afle de defectul meu.»

Acum, una din dorintele fetei este un telefon mobil si o posibilitate de a–si repara masina de cusut. «Si un alt loc de munca», adauga fata cu ochi rugatori.

Spre finalul discutiei o intreb ce stie de fapt despre catastrofa de la Cernobil. «Cred ca stiu mai multe decat ar trebui», urmeaza raspunsul fetei.

Anastasia NANI

P. S. 600 mii de pompieri, militari si civili, deveniti lichidatori, au acoperit in mare graba reactorul unde a avut loc avaria cu un sarcofag de beton care, conform savantilor sovietici, urma sa asigure securitatea acestuia timp de 50 de ani. Dar ultimele calcule facute de specialisti arata ca invelisul de beton trebuia schimbat cel tarziu in 2006, pentru ca acesta era plin de crapaturi.

http://www.garda.com.md/127/investigatii/

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ