Ororile comise în Ismail

0
99

(…) Eram pentru prima oară la Ismail. Soarele răsărise şi arunca o lumina tare, fierbinte, peste acest oraş care nu seamănă cu nici unul din cele întâlnite până acum în Basarabia. Doar străzile sunt la fel cu cele de la Chişinău, de la Tighina şi de la Cetatea Albă. Străzi largi, foarte largi, cu verdeaţă înaltă, care împart oraşul în careuri, fiindcă sunt perpendiculare unele pe altele.

Întâlnim totuşi, la margine şi străzi întortochiate, în stil oriental. Sunt de aproape o jumătate de ora pe ulitele Ismailului şi nu am întâlnit decât vreo câţiva oameni. Si aici populaţia a fost plecată. Oamenii s-au refugiat de urgia bolşevicilor şi a evreilor, pe câmpuri şi prin livezi.

Centrul oraşului este ars. Aşa cum sunt arse toate oraşele din care au fugit bolşevicii. Unde au fost clădirile instituţiilor, acum sunt mormane de cenuşă şi de moloz. Magazinele au fost jefuite şi prin uşile sparte şi ferestrele arse, se văd ligheane, mese rupte, rafturi sfarâmate şi tot soiul de lucruri distruse.

Răsadurile de flori, grădina publică, străzile, sunt năpădite de bălării şi de iarba crescută la voia întâmplarii. Nimeni nu s-a îngrijit aici, timp de un an, de frumuseţea acestui oraş. Pare că de la plecarea noastră a românilor, nimeni în Ismail nu a mai măturat străzile şi nu a mai curăţat grădinile şi fâşiile de verdeaţă de pe marginea uliţelor. Lumina dimineţii, care se revarsă limpede şi curată ca argintul peste oraşul devastat, ars şi murdar, îl face şi mai trist.

După o oră de mers, mă întorc la Legiunea de Jandarmi. Simt în gură un gust amar, pe care ţi-l dau totdeauna imaginile acestea de sălbaticie şi distrugere. Parcă mă dor ochii; cu ei am văzut în ultima vreme atâtea tablouri de dezolantă tristeţe!

Pe drum fac bilanţul: hotelul Palace a fost ars; toate magazinele de pe strada principală au fost arse şi devastate; depozitele, marile depozite de cereale pe care nu le putuseră transporta de aici, bolşevicii le-au ars.

Am văzut câteva vagoane de porumb scoase din flăcări! Stiţi ce durere îţi lasă în suflet imaginea unui depozit de porumb ars? Care pictor va putea aduna pe pânza în culori cernite, dezolantul aspect al unui depozit de porumb şi cereale, scoase din flăcări pe jumătate arse?… Fabrica de ulei şi morile au fost mistuite de focul pe care l-a pus mâna criminală.

Dar de abia ajuns în curtea legiunii de jandarmi, aveam să aflu ştiri care să mă cutremure.

Ismailul a fost, după, câte am aflat, un centru politic foarte important pentru bolşevici. Erau în acest oraşel câteva mii de funcţionari şi se făcuseră depozite considerabile de tot felul de provizii şi de muniţii. In planul de invadare a României, pe care ruşii îl pregătiseră mai de multă vreme, Ismail era un punct important de unde aveau să pornească proviziile. Echipele de poliţişti bolşevici aveau aici o foarte vastă activitate.

Bineînţeles că într-un oraşel care devenise un centru important pentru bolşevici şi în care se pregăteau în taină atâtea planuri criminale, prezenţa românilor era, cât se poate de supărătoare. De aceea, s-a început o cruntă prigoană împotriva populaţiei de origine românească.

Familii întregi erau arestate în fiecare noapte de agenţii poliţiei şi în special de faimoasa poliţie N.K.V.D.

La ora douăsprezece noaptea, sau după miezul nopţii, dar niciodată mai devreme, automobilul duba al N.K.V.D.-ului oprea în faţa unei porţi unde locuiau români. Tatal, mama, copiii şi bătrânii trebuiau să fie îmbrăcaţi, cu bagajele făcute şi urcaţi în camionul dubă, într-un sfert de oră. După ce se urcau în automobil, nimeni nu mai ştia nimic despre ei. Poliţia spunea celor rămaşi că familiile ridicate de la domiciliile lor de N.K.V.D., sunt duse în Siberia, unde le merge foarte bine.

Se întâmpla uneori, ca acei deportaţi în Siberia să scrie rudelor câte o scrisoare, în care le comunicau că sunt sănătosi şi o duc foarte bine acolo… In chipul acesta a dispărut din oraşul Ismail, ca şi din celelalte oraşe şi sate basarabene, un număr considerabil de români. Populaţia Ismailului a fost redusă la jumătate şi în locul ei au fost aduşi oamenii regimului bolşevic, în majoritate evrei.

Iată însă că deabia intraţi în oraş, jandarmii noştrii au făcut descoperiri senzaţionale. În cimitirul evreiesc au fost g ăsite, chiar în prima zi a intrării trupelor noastre în Ismail, 29 de cadavre.

Ele erau aruncate de mai multa vreme acolo în cimitir şi peste dânsele era presărată puţina ţărână, care camufla movila de trupuri omeneşti intrate în putrefacţie. S-a stabilit că între cele 29 de cadavre, găsite în cimitirul evreiesc, nu este nici un evreu.

Toţi cei asasinaţi acolo, erau creştini.

Populaţia a venit şi a dat ajutor autorităţilor care au reuşit să identifice o parte din cadavre.

Primul care a fost identificat era un român din Ismail, arestat într -o noapte de N.K.V.D. şi transportat în Siberia.

Ce este mai de necrezut, e faptul că la două săptămâni după arestarea sa, familia primise de la el o carte postală, în care spunea că e sănătos; a ajuns în Siberia şi o duce…. foarte bine.

Adevărul este că această scrisoare a fost compusă, în beciurile N.K.V.D.-ului din Ismail. Înainte de a-l asasina, poliţiştii l-au pus pe arestat să scrie cartea postală pe care i-au dictat-o ei.

Când scrisoarea a fost terminată, ea a fost luată de unul dintre poliţişti, care a expediat-o, după două saptamâni, familiei celui care o scrisese.

Arestatul a fost imediat luat de poliţiştii ucigaşi ai N.K.V.D.-ului şi coborât în pivnită, unde a fost ucis, împreună cu alţi 28 de români, cărora li se luaseră la fel scrisori către familiile lor, în care spuneau că sunt în Siberia şi o duc foarte bine.

Cadavrele, găurite de gloanţe, au fost transportate în cimitirul evreiesc, unde asasinii nici nu s-au ostenit să le îngroape, ci au aruncat numai puţină ţărână peste ele.

Iată care era destinaţia spre care porneau cei mai mulţi deportaţi din oraşele şi satele româneşti din Basarabia!…

Majoritatea arestaţilor erau însă ucişi dincolo de Nistru, în închisorile din Ucraina, unde erau camere spaţioase şi amenajate cu toate uneltele necesare pentru tortura şi de crima.

Cu câteva saptamâni înainte de a începe războiul, bolşevicii, care ştiau ca în Ismail exista nişte catacombe vechi, s -au hotărât sa le transforme în închisoare şi au început lucrările în acest sens.

Catacombele din oraşul Ismail sunt nişte galerii subterane, r ămase de pe timpul cetăţii Ismail. De atunci nu s-a ocupat aproape nimeni de ele şi populaţia uitase de existenta lor.

Iată însă că N.K.V.D.-ul s-a botărât să le utilizeze şi să le transforme în camere de tortură şi în inchisori subterane, din care cel arestat nu trebuia sa mai iasă niciodată, şi după ce murea nici nu mai era nevoie să mai fie înmormântat, fiindcă putrezea acolo.

Fără să ştie nimeni. I

Inainte de a amenaja aceste galerii subterane în închisoare, bolşevicii s-au servit de ele aruncând într-însele cadavrele celor pe care îi asasina N.K.V.D.-ul.

In timp ce mă aflam eu la Ismail, se făceau cercetări pentru scoaterea cadavrelor din aceste galerii.

Dar şirul crimelor săvârşite de bolşevici era departe de a se sfârşi.

Aflu, tot din izvor demn de crezare, de la autorităţile jandarmereşti care au anchetat cazul, că înainte de a fugi din oraş, bolşevicii au pus dinamită la închisoarea în care se aflau arestaţi câteva zeci de oameni, apoi i-au dat foc.

Toţi cei arestaţi au murit în chinuri cumplite, arşi de vii.

Tipetele lor sfâşiau văzduhul.

Totuşi, nimeni nu se putea apropia să le dea vreun ajutor şi să-i salveze, din pricina exploziilor puternice care se produceau în interiorul închisorii, în timpul incendiului.

Agenţii poliţiei şi evreii din batalionul de distrugere , care aveau misiunea să ardă oraşul şi să distrugă totul, şedeau apoi la răspântiile străzilor, cu armele lor automate în mâini, şi nu lăsau pe nimeni sa circule.

Cine sunt acei care au murit arşi de vii, ca nişte torţe, în închisoarea din Ismail?

Pâna acum nu se ştie. Din închisoare nu a mai rămas decât moloz ars, scrum şi cenuşă. Mirosul de cadavru ars se simţea însă departe.

Si existau apoi atâtea închisori în Ismail! Unde nici nu te aşteptai, acolo era o închisoare.

Bolşevicii au transformat în inchisori, de care ştiau aproape totdeauna numai ei, magaziile, pivniţele şi casele particulare.

In timp ce ascultam poveştirea acestor orori mai nemaipomenite decât în timpurile Inchizitiei, a venit o fetiţă de vreo cincisprezece ani, împreună cu mama ei. Deşi nu este reportericeşte, totuşi numele acestei fete nu îl vom scrie, din menajamentul pentru ea şi pentru familia ei bat jocorită. Fetiţa era îmbrăcată cu o rochiţă albă, ieftină şi purta nişte pantofi de pânza: părea o fată foarte săracă. Mama era la fel de modest îmbrăcată.

Adolescenta aceasta nu era frumoasă, dar avea nişte ochi albaştri şi curaţi ca de copil. Aceeaşi candoare o avea şi în vorbă.

Povestea pe care ne-o narează mama ei este înfiorătoare şi ea zugrăveşte singură raiul bolşevic. Într-o seară, când fata se afla cu mama ei la masă, a apărut la poartă un N.K.V.D.-ist cu banderolă roşie la şapcă. De câte ori vedeai o şapcă din acestea cu banderolă roşie, te cuprindeau fiorii şi groaza. Aceasta era şapca poliţiştilor militari şi dacă aveai de-aface cu ei sau te căutau acasă, ştiai că nu este a bine şi că sau vei fi ucis sau vei pleca în Siberia, ceea ce însemna cam tot acelaşi lucru. Spaima celor două femei era şi de data asta justiflcată.

Poliţistul a scos din buzunar o hârtie: era un ordin de arestare pentru tânara fată.

Se putea cineva opune? Fata ştia că nu a săvârşit nici o faptă pentru care ar putea să fie băgată în puşcărie. Dar cei care erau arestaţi, nenumăraţii locuitori pe care îi ridicaseră poliţia, făcuseră ei vreun rau? Nici unul. Si totuşi fuseseră arestaţi. Ca să fii arestat în Rusia bolşevică, nu era nevoie de motive. Stia acest lucru şi fata şi mama sa, aşa că nici nu au mai cerut vreo explicaţie, fiindcă ar fi fost zadarnic.

Fata, plângând, şi-a sărutat mama care plângea şi ea şi a plecat. Nu ştiau dacă se vor mai vedea vreodată.

Timp de două zile nu a ştiut nimeni unde a fost dusă tânăra şi care s-ar putea sa fie motivul arestării ei. Unii spuneau că ar fi fost prinsă facând spionaj, alţii că ar fi încercat să treacă grăniţa, şi fel de fel de presupuneri se vânturau în mahala.

A treia zi, fata a venit însă acasă. Avea ochii roşii de plâns şi ordinul de eliberare din închisoare iscălit de autorităţile competente. De ce fusese arestata?

Pentru un motiv foarte simplu: unul dintre şefi obişnuia să petreacă două zile cu o fecioară şi atunci a dat ordin să fie arestată una din fetele frumoase din oraş şi adusă la el acasă.

Subalternii s-au conformat. Au făcut ordinul de arestare pe numele acestei adolescente de 15 ani, au adus-o la şeful poliţiei acasă, iar el a ţinut-o două zile şi două nopţi. Pe urma i-a dat drumul, dându-i şi biletelul de ieşire din închisoare, pentru a fi legal! Dacă nu ar fi de faţă tânăra fată, cu ochii înroşiţi de plâns şi cu obrajii dogoriţi de ruşine, nu aş putea crede faptul acesta.

Dar în cei două mii de kilometri pe care i-am parcurs în Basarabia şi Bucovina dezrobită, am mai întâlnit şi alte cazuri similare.

Cât de cruntă şi de sălbatică a fost purtarea bolşevicilor, în acest an! Cum de a putut poporul basarabean să sufere atâta? Dar cum au putut suferi timp de 22 ani popoarele din U.R.S.S.?

De abia a plecat aceasta fetiţă şi mama ei din curtea Legiunii de jandarmi şi plutonierul Tomita Gheorghe îmi spune:

– Vrei să vezi camera de tortură şi de executie a N.KV.D-ului? Până în Ismail, deşi străbătusem toate oraşele basarabene şi bucovinene, nu reuşisem să văd o cameră de tortură şi de execuţie. Toate erau distruse cu dinamita şi arse.

Iată, acum aproape de sfârşitul acestei călătorii, aveam să văd şi o cameră din acestea faimoase, pe care se sprijinea ordinea regimului bolşevic.

Pe strada Bolgrad, în imediată vecinatate, se aflau casele unui comerciant unde îşi avusese unul din sedii, N.KV.D-ul din Ismail. Magazinele erau transformate în închisoare, iar camerele în birouri. Cum am intrat în casa, ne-a lovit un miros acru: era peste tot o murdărie de nedescris. Geamurile sparte, hărţiile aruncate pe jos şi arse, ciorapi murdari, lenjerie într-un hal groaznic de murdărie, şepci rupte, ziare, registre, fotografii şi călimări vărsate. (Trebuie să notăm că bolşevicii nu
întrebuinţează deloc stilourile. Ei scriu cu condeie şi cu cerneală violetă şi toate birourile lor sunt pătate de cerneală din aceasta ieftină. Chiar şi birourile celor mai importante instituţii. Dup ă ce trecem prin aceste camere de jalnică murdărie şi dezordine, din care se vedeau limpede condiţiile de igienă şi gradul de civilizaţie al celor care lucrau în ele, coborâm o scară
nouă de ciment, în pivnită.

– Asta este intrarea în camera de execuţie… îmi spune plutonierul care mă conducea. E o cameră construită recent.

Pereţii erau umezi. Bâjbâiam prin întuneric. Am aprins lanterna şi am continuat coborârea.

La capătul scărilor era o uşă de fier masiv, cu încuietori zdravene.

Nu ştiu de ce simţeam un fior rece care îmi străbatea prin tot corpul.

Era suficient sa cobori, aceste scari, pe lângă pereţii umezi şi prin întuneric şi te apuca groaza.

E lesne de închipuit starea în care se aflau nefericiţii români arestaţi când coborau în camera de tortură şi de execuţie.

Deşi sunt extrem de curios să văd această încăpere, dacă aş fi singur, aş renunţa imediat de a o mai vedea. Simt că mă doare capul la gândul că acolo au fost coborâţi şi împuşcaţi atâţia oameni de -ai noştri, atâţia români nevinovaţi, atâţia oameni.

Dar acum nu mai pot să mă întorc. Mi-e ruşine să spun că nu am puterea sufletească de a vizita camera de execuţie. Aşa ca îmi continui drumul. Plutonierul de jandarmi apasă clanţa uşii şi împinge cu putere. Uşa se deschide scârtâind sinistru. Scrâşnetul ei face să ne treacă un fior prin şira spinării.

Camera de execuţie este complet obscură. Nu vedem nimic înăuntru, totuşi în obraji ne loveşte un miros tăios şi un aer rece vine dinauntru. Aprindem încă o lanterna şi coborâm cele trei scări de piatră, în camera în care bolşevicii omorau oameni.
Pereţii sunt de o culoare cenuşie închisă şi sunt vopsiţi cu ulei.

– Sunt spoiţi cu ulei ca să se poată spăla mai uşor de…sânge, ne spune cineva dintre călăuze.

Tăcem cu toţii. Călăuza continuă:

– Am găsit şi un burete aici. Era probabil buretele cu care călăul spăla de sânge pereţii acesteia, după fiecare execuţie.

Nici unul dintre noi nu deschide gura. Privim cu atenţie arhitectura camerei. Pe jos e ciment. Un ciment rece şi umed.
In mijlocul camerei este un grătar care are legătură cu canalul. Prin el se scurge apa.

– Incă nu am cercetat acest canal, ne spune plutonierul de jandarmi. Se poate ca bolşevicii să fi aruncat în canalul acesta şi cadavrele victimelor, întrucât nu s-au putut stabili ce au făcut cu ele, căci crematoriu nu există în Ismail. Dar asta nu este decât o presupunere. Rămâne de văzut dacă este aici o instalaţie specială de aruncat cadavre sau nu.

Deocamdată nu anticipam, ne mulţumim să credem că prin grătar se scurgea în canal, apa cu care se spăla pe jos. Numai atât.

In jurul pereţilor se află un şană adânc de vreo şapte centimetri. Sanţul acesta care e săpat de jur-împrejurul camerei, e făcut pentru a se scurge prin el apa de pe pereţi.

Si sângele celui executat tot pe aici se scurgea…

In fundul camerei se afla un perete de scândură roşie în dosul acestui perete se afla un spatiu de vreo câţiva centimetri. Un spatiu gol, apoi urmează un perete de pământ.

Cel condamnat la moarte era aşezat lângă peretele de scândură şi împuşcat.

Glontul trecea prin trupul victimei, apoi prin peretele acesta roşu de scândura pe care noi îl atingem acum cu mâinile, apoi se pierd ea în peretele de pământ.

Sângele care curgea din trupul executatului se scurgea prin şanţul de beton, pe lângă pereţi, în canal. Sângele care stropea pereţii era spălat cu buretele, ca şi sângele de pe jos.

Deasupra uşii, la intrare, se află un bec. Atunci când este aprins, el luminează numai peretele de scanduri şi fundul camerei. Scările şi uşa, adică locul unde şedea călăul, erau întunecate.

Tot lângă uşă, în partea stânga, se află un robinet.

În cazul când cel condamnat la moarte nu ar fi încetat din viata, din cauza glonţului şi ar fi trebuit să i se aplice câteva lovituri în cap cu patul armei, desigur că ucigaşul i le dădea, şi apoi îşi spăla mâinile de sânge, la acest robinet. Probabil că această cameră servea şi de cameră de tortură.

Aici arestatul putea să fie chinuit în cele mai groaznice moduri, căci oricât de tare ar ţipat, strigătele lui s-ar fi pierdut în adâncul acestei pivniţe, fără ca să fie auzite de nimeni altcineva decât de călău.

Cercetăm totul în această încăpere, cu emoţie şi cu deamănuntul. Umezeala camerei de execuţie a N.KV.D.-ului ne pătrunde până la piele, odată cu fiorul groazei.

Oare mai există în vreo ţară din lume astfel de camere de execuţie şi de tortura? Nu cred. Acestea sunt numai specialităţile din raiu bolşevic. Ieşim din această cameră şi când ajungem la lumină, simţim o bucurie grozavă.

Îmi iau rămas bun de la cei care mi-au arătat închisoarea cu câteva zeci de celule şi cu această cameră de execuţie a N.K.V.D.-ului, apoi pornesc spre port. Aştept un remorcher care pleacă spre Tulcea. Alături de mine, pe bancă, stă un preot tânar care priveşte cu ochii trişti valurile argintii ale Dunarii. Vrea să meargă şi dânsul tot la Tulcea.

Începem să stăm de vorbă. Părintele, care se numese Vasile Bodnarenco, a rămas pe timpul ocupaţiei bolşevice la Ismail, îndurând aceeaşi prigoană, pe care au îndurat-o, ca nişte adevăraţi martiri, toţi preoţii pe care comuniştii i-au găsit în Basarabia.

– E tare frumos oraşul dumneavoastră, îi spun eu părintelui Bodnarenco, privind malul verde al Dunarii şi grădinile care coboară până la picioarele apei…

– E frumos, într-adevăr, dar pagânii au voit să ni-l ardă tot… Numai prin minune a scapăt Ismailul şi nu este astăzi transformat în cenuşă.

Au fost minate toate clădirile importante ale oraşului. Minele erau îngropate în pământ, în faţa scărilor, sub uşi, erau aşezate în sobe, preţutindenea.

Echipele speciale, însărcinate cu aruncarea în aer şi incendierea oraşului Ismail, lucrau cu o repeziciune uluitoare.

Populaţia românească a aflat îngrozită că peste câteva ore oraşul va fi transformat într-un infern de flăcări, ca peste câteva ceasuri casele vor zbura în aer, iar tot oraşul va fi o vâlvătaie.

Vestea s-a răspândit cu iuteala gândului, de la ureche la ureche. Locuitorii au ieşit din case, neştiind ce să facă. Bolşevicii văzând că populaţia a prins de veste, au început să îndemne pe locuitori să le ajute la executarea sinistrului plan de distrugere.

– Daţi foc tuturor caselor!… Să nu găsească românii decât cenuşă, când vor veni!… spuneau ei.

Poporul nu se putea împotrivi, căci toţi criminalii incendiatori erau înarmaţi cu puşti şi pistoale automate. Mitralierele erau instalate la toate colturile.

Si nici unul dintre cetăţeni nu putea spune nici un cuvânt de împotrivire.

Toţi taceau, înspăimântaţi şi neliniştiţi.

Femeile şi copiii au început sa plângă şi să ţipe.

In aceasta vreme, echipele de criminali îngropau mereu mine în fiecare colt, sub fiecare clădire.

Incendiatorii îşi controlau, din când în când, ceasurile şi alergau grăbiţi, pe toate străzile.

– La ce ora vor să dea foc?
– Ce ne facem noi?

Intrebările erau puse disperat, de toţi locuitorii.

Bolşevicii spuneau că cine nu va părăsi oraşul în timp de o oră, va fi împuşcat.

Toate acestea se petreceau cu o iuteala de necrezut.

Nu trecuse nici o jumătate de ora de când se auzise de vestea incendierii oraşului şi toţi cetăţenii erau pe strada, cu boarfele în spate. Inca nu răsărise soarele.

Preotul Bodnerenco intrase în biserică pentru a face rugăciuni fierbinţi către Dumnezeu, ca să salveze oraşul şi populaţia creştină de urgia care se abate asupra-le.

Atunci a intrat în biserica Cimitirul Mare, locuitorul Victor Borisov, un barbat de vreo treizeci şi doi de ani.

– Cucernicie părinte a spus el, vreau să mă spovedesc sfinţiei tale şi să-ţi cer sfatul: ce sa fac? Vreau să anunt pe ai noştri că jidanii dau foc oraşului… Vreau să-i închin să ne scape de urgia care se abate asupra noastră…
– Pai cum ai să-i poţi anunţa? a întrebat preotul.
– Cu ajutorul lui Dumnezeu, părinte… Uite că acuşi au să vină să mineze şi biserica… Spun că nu vor să lase decât cenuşă şi pulbere; să nu mai ramâna nimic din Ismail. Vor să ardă şi altarele.

A urmat, acolo în biserica, la acea ora la care soarele nu răsărise încă, un scurt sfat de taină. Afară se auzeau strigătele disperate ale populaţiei care se pregătea sa fuga din oraş.

După câteva minute, hotărârea era luată:

– Eu trec Dunărea înot părinte, şi îi anunţ pe ai noştri ca să vină fără întârziere…

Trecerea Dunării înot, la armatele româneşti care se aflau pe malul celălalt, era extrem de periculoasă.

Îndrăzneţul tânar nu avea decât una la sută şansa că vă putea trece până pe malul celălalt, fără să fie zărit de bolşevicii care vor trage după el în apă şi îl vor împuşca.
– Crezi tu că ai să poţi ajunge dincolo? l-a întrebat preotul.
– Cu ajutorul lui Dumnezeu, părinte…

Victor Borisov s-a aşezat în genunchi în faţa altarului şi a primit sfânta împărtăşanie, apoi a ieşit din biserica. S-a fofilat printre tufişurile de pe mal, apoi s-a aruncat în apa argintie a Dunării.

Soarele tocmai răsărise. Razele lui se revărsau peste apele curate care şerpuiau domoale.

O ploaie de gloanţe a tulburat însă apele argintate de soare. Detunaturile au sfâşiat văzduhurile şi au speriat păsările de baltă. Populaţia nu ştia ce se întâmplă. S-a produs panică în oraş. Gloanţele cădeau mereu în apele Dunării, urmărind pe înotător şi făcând să spumege apa, parcă fierbea în jurul lui.

Dar nu l-a nimerit nici un plumb.

Inotatorul a ajuns pe malul românesc şi s-a pierdut între tufişurile dese şi verzi.

Panica produsa în oraş a fost mare, începuseră a trage şi cu mitralierele şi cu tunurile.

Nici nu se ştia cine mai trage.

În invălmăşeala produsă, câţiva oameni au răspândit în oraş zvonul că armatele româneşti au trecut Dunărea.

Câţiva tineri au înalţat deasupra portului şi a altor case, pe furiş, drapele române şi germane.

Incendiatorii, văzând tricolorul fluturând deasupra portului, au aruncat bidoanele cu gaz şi dinamita, începând să se retragă în fugă.

Cetăţenii au început să-i atace pe incendiatori.

S-a iscat atunci o luptă crâncenă. Criminalii nu aveau însă gust să lupte. Le era teama să nu cada prizonieri. De aceea căutau să se facă nevăzuţi cât mai repede.

Unul dintre incendiatori a fost ucis în timp ce voia să aprindă fitilul unei mine. Cadavrul lui a rămas acolo, pe strada, câteva zile. Bineînţeles că şi acest incendiator, care avea pe cămaşă iniţialele N.K.V.D., era tot evreu. El avea în sac tot felul de explozibile, şi era elegant îmbrăcat. Tot în cursul acelei zile, armatele noastre au cucerit oraşul, care a fost salvat de la distrugere numai datorită îndrăznelii cu care au acţionat cetăţenii. Căci dacă nu s-ar fi produs această învălmăşală şi bolşevicii ar fi fost lăsaţi să lucreze în tihnă, peste câteva ore Ismailul avea să fie aruncat în aer şi cuprins de văpăi.

Aşa, în fuga lor, incendiatorii nu au avut timpul să aprindă decât o mică parte din minele puse. Poveştirea acestor fapte mă emoţionează. Mă uit la părintele Bodanarenco şi la Victor Borisov, care a venit şi el lângă noi.

Încerc să le spun un cuvânt de lauda. Dar şi preotul şi tânarul Borisov se scuză:

– Noi nu avem nici un merit… Numai lui Dumenzeu trebuie să-i mulţumim că ne-a ajutat să facem ce am făcut.

Victor Borisov îmi arată o hârtie scrisă de comandantul unităţii româneşti, care se afla în dimineaţa aceea pe malul celălalt al Dunarii. In câteva cuvinte simple, comandantul arăta cât de importante au fost pentru dânsul informaţiile date de Victor Borisov în dimineaţa aceea. Ele au ajutat mult la cucerirea oraşului Ismail.

Înainte de a mă urca în remorcherul care oprise în port, un alt cetăţean care se afla cu copilul de mână îmi spuse:

– Nici nu vă închipuiţi, domnule, cât am suferit. Mai ales căutau aceşti criminali să ne ia credinţa şi să facă din copiii noştri nişte pagâni.

Copilul, care nu avea decât vreo treisprezece ani, îmi spune apoi că învăţătoarea evreica de la şcoala din Ismail, la care învăţa el, nu le spunea când intra în clasa buna ziua sau buna dimineaţa.

– Dar ce vă spunea? Întreb eu curios.
Copilaşul, care are un obraz foarte palid, îmi spune:
– Când intra învăţătoarea în clasă noi trebuia să zicem în cor:
– Nu exista Dumnezeu.
Invăţătoarea evreica răspundea:
– Nici nu a existat vreodată.
Noi trebuia să spunem:
– Si nici n-are să existe vreodată. Apoi ne aşezam fiecare la locurile noastre, în bănci şi începeam lecţiile.
Aceasta era formula cutare se începeau cursurile, în fiecare zi.

Aş vrea să mai stau. Dar vaporul era gata de plecare. Îmi urc bicicleta pe punte, apoi păşesc şi eu pe scară.

Făcând acest pas sunt cuprins de un sentiment de durere, mă despart de pământul Basarabiei!

Călătoria începută în Nord se termina aici, cu acest ultim pas pe pământul de pe malul basarabean al Dunării, la Ismail.

O, dar parcă mi s-au umezit ochii de lacrimi!…

De aţi şti cât mi-e de drag acest pământ, mai ales acum după ce i-am ascultat cu urechea, dar mai ales cu inima, toată jalea îndurată un an întreg!

Zăbovesc mult, cu un picior pe punte şi cu altul pe pământ. Nu îmi vine să mă despart de ţărâna acestei Basarabii îndurerate, jefuite şi sângerate în cel mai crunt chip, timp de un an.

Mă prefac, fără să mă observe nimeni, că îmi ridic de jos batista şi pun o mână de ţărână:

E ţărâna sfinţită de atâtea lacrimi şi atâta sânge din pământul mănos şi fără seaman de frumos al Basarabiei!..

Acum m-am urcat în vapor şi mă întreb: De ce i-a fost dat acestui pământ din care creşte atât de îmbelşugat pâinea, strugurii şi poamele, să strângă atâta jale şi atâta sânge, între brazdele lui?

De ce le-a fost dat basarabenilor – acestor nesfârşit de buni „oameni de pâine şi nu haiduci”, să sufere atât?

Dar remorcherul nostru se desprinde de ţărm.

Scot batista alba din buzunar şi o flutur celor de pe mal.

Apoi îmi şterg cu ea ochii.

Si iarăşi o flutur, nu numai, celor de pe mal, ci întregului pământ al Basarabiei.

(Constantin Virgil Gheorghiu, Ard malurile Nistrului, Ed Gheea, Bucuresti, 1993; pg. 117 – 127)

(Constantin Virgil Gheorghiu, scriitor român, (n. 1916, satul Războieni, Moldova – m. 1992, Paris), autorul mai multor volume de poezie, de reportaje: „Am luptat în Crimeea„,”Cu submarinul la Sevastopol„, „Ard malurile Nistrului„, sau nuvela „Ora 25„, ecranizata cu mare succes.

Ard malurile Nistrului” – este o culegere de reportaje scrise pe câmpul de luptă, dupa recucerirea Basarabiei, in 1941 – o marturie cutremuratoare a distrugerilor, genocidului si atrocitatilor bolsevice savarsite de la 28 iunie 1940, de la cedarea Basarabiei, nordului Bucovinei si Herta in urma ultimatumului Uniunii Sovietice, pana la eliberarea acestor teritorii de catre Armata Romana in iulie 1941.). Poate fi citita aici

NICIUN COMENTARIU

  1. am si eu o intrebare dece nu apare orasul izmail pe youtube numai sunt romani pe acolo sau rusificat cumva si eu nu stiu lamuritima sunt din tulcea dar as vrea poze cu orasul izmail si daca se poate si video mai bine , romaniilor fiti unti izmailul este oras romanesc furat de rusi desteptativa odata voi cei tiner ca cei batrani au ramas cu comunistiii desi nu au dus o viata mai buna cum nu am dus si noi cei lalti deci unitiva

  2. Ingrozitor cand citesti aceste marturii. Eu am locuit vre-o 7 ani in Ismail in perioada URSS si asa numita Ucraina. Cineva mi-a trimis la Ismail niste fotografii marturii legate de catedrala din localitate. Cand a fost eliberata Basarabia si Ismailul de rusi in 1940 catedrala a fost profanata in asa maniera ca te treceau fiorii.Toate picturile din catedrala au fost ciuruite de gloante iar ochii sfintilor pictati ierau scosi de baionetele rusesti. Iar la Babele, satul de bastina a maresalului Averescu a fost inaltat un monument in perioada interbelica in memoria ostasilor cazuti in primul razboi mondial. Batranii din sat povesteau cum ocupantii rusi se antrenau sa nimereasca din armele de foc in monumentul respectiv. Generatiile de astazi din Ismail nu cunoaste nimic despre aceste atrocitati.

LĂSAȚI UN MESAJ