Pe contrasens: Comuniştii, ca însufleţitori ai unionismului

0
2

Temperatura înaltă pe care o înregistrează, astăzi, confruntarea dintre unionişti şi moldovenişti, aminteşte de epoca de la sfârşitul anilor ’80. În mod evident, escaladarea acestui „război” este în mare măsură opera comuniştilor.

După anul 1992 şi, mai ales, odată cu venirea la putere a agrarienilor, în 1994, societatea moldavă începe să fie din ce în ce mai puţin bântuită de polemici identitare. Au existat câteva ieşiri antiromâneşti deşănţate ale unui Sangheli sau Moţpan, s-a editat „Moldovanul” etc., dar Sărbătoarea „Limba Noastră cea Română” (devenită „Limba Noastră”) se desfăşura cu aceiaşi anvergură (dar şi cu destulă monotonie), pe Aleea Clasicilor apărea, la fiecare 31 August, câte un nou bust, se producea un intens schimb de turnee între teatre şi oameni de cultură de pe cele două maluri ale Prutului, tinerii moldoveni aveau deschise uşile tuturor liceelor şi facultăţilor din România.
Toate astea s-au transformat, treptat, într-un fel de ritual superficial, fără suflet, o obişnuinţă şi o rutină chiar, românismul fiind promovat adesea de oameni fără imaginaţie, oameni care imitau modelul propagandei marxist-leniniste sovietice, pe care mulţi dintre ei o slujiseră. Entuziasmul se topeşte, oamenii sunt din ce în ce mai marcaţi – unii de recesiunea economică severă de la mijlocul şi sfârşitul anilor ’90, alţii de posibilitatea îmbogăţirii peste noapte.
Şi moldoveniştii, şi unioniştii îşi promovează ideologiile într-un soi de inerţie, nici unii, nici alţii nu întrevăd finalităţi practice ale luptei lor şi polemica dintre ei se produce undeva la marginile interesului public. Moldovenismul evoluează ca un fel de mişcare underground, iar românismul devine unul „de vitrină”.
După ce, la 1989, societatea moldavă se divizase strict în două tabere intransigente, în următorii zece ani se formează un aşa-zis „strat al moderaţilor”. Pe de o parte, apar moldoveniştii moderaţi, care pledează pentru o Moldovă independentă, dar care să înglobeze valorile româneşti, pe de altă parte se conturează grupul unioniştilor moderaţi, care nu resping ideea unei Moldove independente şi al căror punct de vedere ar putea fi formulat cam în felul următor: „Dacă nu putem intra noi în România, să aducem România la noi.”
Bineînţeles, în paralel existau şi cele două tabere ale „ortodocşilor”.
Cam aceasta era structura „identitară” şi starea de spirit a societăţii basarabene (plus grupul indiferenţilor şi al rusofonilor), către anul 2001, când comuniştii vin la guvernare.
Ce se întâmplă în continuare?
Într-o Moldovă obosită şi plictisită de dispute identitare, ciracii lui Voronin declanşează o campanie agresivă de resuscitare a moldovenismului, în paralel cu combaterea, brutală, a românismului. Procentul covârşitor de mandate în Parlament şi acapararea tuturor ramurilor puterii le dezleagă mîinile. În afară de moldoveniştii ortodocşi, ei îi recrutează în rândurile lor pe mulţi moldovenişti moderaţi, dar şi pe unii transfugi „unionişti”.
Efectul atacurilor comuniste, însă, este unul neaşteptat: chiar dacă moldovenismul dobândeşte o mai mare percutanţă, unionismul „se redeşteaptă”. Din unul anemic, adormit, „de vitrină”, acesta devine unul militant, iar mulţi unionişti moderaţi îngroaşă rândurile celor ortodocşi. Mişcările stradale din anul 2002 ne-au întors cu 13 ani înapoi, în anul 1989. Comuniştii vor continua într-un mod îndârjit „războiul moldovenist”, dar asta va menţine într-o stare de veghe formidabilă şi unionismul, care ripostează cum poate la toate provocările ideologice ale guvernanţilor.
Încercările comuniştilor de a reînvia ritualurile şi monumentele sovietice, de a-l împăca pe Lenin cu Cristos, editarea dicţionarului lui Stati, prestaţia TVM-ului şi a publicaţiei „Moldova Suverană” – toate astea şi atâtea alte isprăvi absurde îi dezamăgesc profund chiar şi pe moldoveniştii moderaţi. Cu cât mai brutale sunt atacurile comuniştilor, cu atât mai vehementă este riposta taberei adverse. Senzaţia este că comuniştii toarnă cu bună ştiinţă gaz pe foc.
În timpul primului lor mandat, comuniştii se puteau bizui, în promovarea moldovenismului, cel puţin pe faptul că au asigurat o creştere economică şi au lichidat restanţele la pensii şi salarii. Astăzi, odată cu creşterea galopantă a preţurilor, acest atu nu mai funcţionează. În plus, pe plan politic, comuniştii sunt percepuţi şi acasă, şi peste hotare ca o forţă antidemocratică şi anacronică. Iar 17 iunie 2007 le-a aplicat o lovitură în plus.
…Iată de ce afirm, în titlu, că comuniştii sunt cei care, cu voia ori fără voia lor, i-au transmis unionismului o a doua respiraţie.

Sursa: autor: Constantin CHEIANU Jurnal de Chisinau

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ