Pe Nistru în jos, pe un mal frumos…

2
207

Oamenii de pe malurile Nistrului se confruntă cu o problemă în care sunt implicaţi fără voia lor. Multe familii din satul Delacău sunt aşezate pe ambele maluri ale râului. Vorbitorii de română şi de rusă s-au împuşcat între ei în ’92. Acum au stat. S-au mai liniştit. Dar situaţia este încă tensionată.

La Delacău am trecut Nistrul înot şi cu barca. Aşa trec şi localnicii, aproape zilnic. Pe malul vecin, satul are acelaşi nume, dar este în Transnistria. Moldovenilor din Delacău le este permisă intrarea pe teritoriul transnistrean, în limita a şase kilometri, fără paşaport. Acolo se duc la piaţă. Cei de dincolo şi cei de dincoace se întâlnesc adesea la târg. Animalele sunt trecute dincolo pe apă, legate de bărcile mari, construite de ei. Pentru cei care trăiesc acolo, pe malurile Nistrului, e ceva obişnuit. “Până în ’92 era aici un pod peste râu, dar l-au stricat”, ne-a explicat, chiar pe malul moldovenesc al Nistrului, Marina Catansus. Ea a trebuit să părăsească teritoriul transnistrean împreună cu familia sa când a izbucnit conflictul separatist. Ca şi ceilalţi refugiaţi, se uită adesea cu dor de casă spre malul celălalt. Acolo îşi făcuse un rost. Visa la o viaţă liniştită la Tiraspol, unde s-a căsătorit şi a născut primul copil. Dar n-a putut să rămână. Şi malul drept al râului îi e drag, dar a trebuit să renunţe la confortul vieţii de la oraş, pentru a se instala într-o gospodărie de la ţară.

FAMILII MIXTE ÎNTRE MALURI. “Tinerii se mai căsătoresc între ei, de-aici şi de dincolo. Sunt băieţi de-acolo care iau fete de-aici şi se-nţeleg bine”, spunea Vera Eremia, educatoare la Delacău. Satul de dincolo de Nistru se numeşte la fel, dar i s-a adăugat termenul de “recunoaştere”, “Nou”, ca şi cum râul ar fi rupt în două o bucată de pământ. Dar apa n-are nici o vină. Aşa cum îi dezbină, tot ea îi şi uneşte. Totul depinde doar de oameni. “De la noi se duc peste Nistru la piaţă, de câte ori se face”, ne-a explicat un localnic. “Aicea roşiile îs mai ieftine şi le ducem dincolo. De la ei luăm cărămizi.” Oamenii vând, cumpără sau fac schimburi de mărfuri după legi ştiute de sute de ani. Trocul încă mai funcţionează foarte bine în această parte de lume, unde se descurcă fiecare cum poate. Sărăcia şi nevoile îi învaţă să supravieţuiască în cele mai vitrege condiţii. Iar de-o parte şi de cealaltă a Nistrului, oamenii se înţeleg la piaţă la fel de bine ca şi înainte de separarea Transnistriei de Moldova. “Vindem viti, porci, lapti, ce-au ei nevoie. Şi cumpărăm mai ales produsi industriali, că toată industria a rămas la ei. Noi, aici, suntem agricultori”, ne-a lămurit una dintre femeile din sat, venită pe malul râului la scăldat într-o zi caldă de vară. În această parte a Nistrului, situaţia tensionată se simte mai puţin decât în alte zone. Totuşi, cei care au trecut prin războiul de la începutul anilor ’90 încă se mai tem. “S-o tras atuncea în noi de pe malul celălalt. Mulţi or plecat din sat de frică. Nu mai vor să se-ntoarcă”, ne-a mai spus Vera Eremia, care a trăit întreaga viaţă în acest sat. Luptele cele mai grele s-au dus în Raionul Dubăsari. Puterea economică a localităţilor româneşti din stânga Nistrului a fost vizată de separatişti, iar acesta este în continuare motivul tensiunilor din această regiune. Valeriu Miţu, primarul satului Corjova, ne-a explicat de ce: “Nu-s uzine, nu-i nimic acolo, în alte sate. De ce problema apare-aşa în Corjova? Uzinele se află pe teritoriul nostru. Asta a fost una dintre cele mai bogate primării după Chişinău. După administraţia lor s-o distrus totul. Noi avem uzină de beton armat, fabrică de confecţii. 7.000 de locuri de muncă cu totul. Românul e gospodar, da’ acum s-o distrus. În ’39 o venit, i-o-ncărcat în trenuri şi i-o dus în Siberia. Acum, aşa o politică o dus, că oamenii-s nevoiţi tot ca-n ’39, numa că pleacă sânguri. Totu-i lăsat.”

REFUGIU LA VECINI. Tinerii, însă, sunt mai puţin afectaţi de acest conflict. “Noi venim aici de obicei să facem grătar, dacă vrem să stăm între noi şi să nu ne deranjeze toţi din sat”, ne-a mai mărturisit o adolescentă de 17 ani, chiar când am traversat împreună râul înot. Malul celălalt, accesibil aventurierilor care ştiu să înoate sau fac rost de o barcă improvizată, de la pescarii de ocazie, este refugiul perfect pentru un picnic liniştit. Şi fără musafiri nepoftiţi. Chiar dacă partea moldovenească este mult mai pitorească. Malul moldovenesc, din dreapta, e stâncos şi împădurit. Acolo sunt izvoare de apă minerală, căprioare, mistreţi şi alte vieţuitoare ale pădurii. Satul Delacău are ceva din specificul dobrogean. Oamenii sunt săraci, dar gospodari. Şi cu acea ospitalitate despre care se spune că ar fi specifică poporului român, dar care în România nu prea mai e de găsit. Dacă ajungi la ei în curte nu mai pleci până nu te aşezi la masă şi, mai ales, până nu mănânci şi nu bei tot ce ţi se dă. Vinul de casă, de care sunt foarte mândri, coniacul de Tiraspol şi bomboanele “Bucuria” nu lipsesc atunci când au oaspeţi. Malul din dreapta e sterp. Întindere de câmp şi “ctitorii” industriale cât vezi cu ochii.

ÎNTÂLNIREA CU TRANSNISTRENII. După ce ne-au asigurat localnicii că nu e absolut nici o problemă dacă ajungem de cealaltă parte a Nistrului, ne-am aruncat în râu. Şi l-am trecut în mai puţin dezece minute. Noi şi trei adolescenţi din sat, Liliana, Veronica şi Dorin. Colul meu, Dan Marinescu, a făcut rost de-o barcă de la pescari şi a trecut cu aparatul foto. Pe celălalt mal am găsit şapte adolescenţi transnistreni veniţi la iarbă verde pe perioada week-end-ului. Pentru că la ei e mai greu să dea o petrecere după lăsarea întunericului. Miliţia patrulează prin oraşe, iar oamenii au grijă să intre în case înainte de înserat. Erau cu o maşină veche, o bicicletă şi mai veche, un cort dintr-o singură foaie şi nişte conserve. Am făcut cunoştinţă, le-am explicat că nu vorbim limba rusă şi ne-am aşezat pe iarbă la “schimb de impresii”. Şi de expresii… La început a fost mai greu, pentru că au vorbit doar în limba rusă. Dar după o jumătate de oră, cinci dintre ei au început să vorbească româneşte. Ba au şi recunoscut că sunt la clase de limbă română. Ceilalţi doi au rămas la rusă, dar ne-au mărturisit că înţeleg perfect ce spunem. Am reuşit să comunicăm, dar o urmă de teamă se citea şi pe chipurile lor, şi pe ale noastre. Noi ştim că putem fi atacaţi în orice clipă, iar ei învaţă la şcoală că noi suntem fascişti. Când am plecat pe malul nostru, puştiul care părea liderul grupului şi care a vorbit doar în limba rusă, a ţinut să le mulţumească basarabenilor care ne-au însoţit. Pentru vizită şi pentru că le-au adus oaspeţi aşa de drăguţi.

VÂNĂTORII DE OAMENI. În timpul conflictului din 1992, izvorul de pe malul Nistrului a devenit capcana perfectă pentru cei care “vânau” români, de pe partea cealaltă. Urmele de gloanţe încă se mai văd şi le amintesc localnicilor de zilele de coşmar din acei ani. “Se zice că cine bea apă de aici, tot aici îşi găseşte perechea şi rămâne toată viaţa”, ne-a spus Marina Catansus, alt ghid al nostru prin sat. Dar ne-a spus după ce am băut toţi, când era deja prea târziu să ne răzgândim. “Eu n-am vrut să stau aici, în sat. M-am măritat la Tiraspol şi credeam că acolo o să rămân toată viaţa. Dar până la urmă aşa a fost să fie”, a mai oftat ea, mai mult pentru sine, cu privirea spre partea cealaltă a râului. “Aici trăgeau de pe malul celălalt, când venea cineva să bea apă. Au murit oameni atunci în sat. Trăgeau când le venea şi mulţi au fugit din sat, pentru că le-a fost frică. Noaptea dispăreau oamenii de pe stradă. Unii au fost duşi în Siberia”, ne-a mai povestit ea. Amintirile recente sunt sumbre pentru cei din satul Delacău. Dar asta nu-i împiedică să se înţeleagă bine cu unii dintre vecinii lor, să formeze, uneori, familii mixte sau să se uite cu dor de casă spre Transnistria. Nu acelaşi lucru se poate spune despre Dubăsari, unde încă persistă situaţia tensionată în satele moldoveneşti din stânga Nistrului. “Suntem mulţumiţi că ne-am putut apăra. Aşa au mai rămas aicea satele astea care sunt ale Moldovei. Noi acum suntem în Moldova, da’ vedeţi, că Moldova se teme cumva ca Rusia să nu înceapă iarăşi”, ne-a spus primarul satului Corjova, când am trecut graniţa pe la frontieră. “Aşa, psihologic, nu pot să merg cu capu’ sus şi să mă mândresc că eu sunt român. Dacă trebuie să mergi cu capu-n jos şi să nu poţi să spui nimic, nu-i bine. Prin câte-am trecut, aiştea 60 de persoane care-au fost ucişi, cu ochii tăieţi şi daţi înapoi să-i vadă oamenii. Tăt, tăt o fost făcut psihologic, ca pe oameni să-i distrugă. Şi-acum, securitatea asta îi duce pe veterani de-ai noştri, care spun, care pleacă, îi duc acolo, prin beciurile-ăstea şi intimidează.”

SUFLET ROMÂNESC. Cei născuţi la Delacău, care au trăit toate momentele grele ale războiului, venerează tot ce e românesc. Ascultă Radio Iaşi, muzică populară românească şi, dacă nu prind posturi româneşti, nu se uită la televizor. “Iaşiu’, mângâierea noastră. Foarte intirisante emisiunile şi nici nu vă-nchipuiţi. Ca Iaşiu’, nici un radiou nu e. Da’ la noi, Voronin s-o sculat, Voronin o mâncat, Voronin s-o culcat şi tot aşa. Io ascult mai ales «Recreaţia Mare», o emisiune extraordinară”, ne-a spus cu entuziasm Vera Eremia, educatoarea.Cu toate acestea, chiar dacă îşi iubesc locurile natale, mulţi pleacă din sat de nevoie, pentru că problemele lor economice sunt foarte mari. Ca şi cele administrative. “Aici e ţara-n care se poate tot”, ne-a spus cu amărăciune un bătrân. Şi se referea la ce e mai rău, nu la ceva bun. Nici de regimul comunist nu se aşteaptă să scape, pentru că oamenii votează în continuare în virtutea inerţiei, spun ei: “Mentalitatea e foarte proastă la alegeri. Din păcate. Întotdeauna se votează “Spic”, “Rândunică” sau “Secera şi ciocanu’”. Altceva nu ştiu ei”, ni s-a explicat, la o discuţie cu mai mulţi oameni din sat.

Soarta

“Eu n-am vrut să stau aici, în sat. M-am măritat la Tiraspol şi credeam că acolo o să rămân toată viaţa. Dar până la urmă aşa a fost să fie. Aici trăgeau de pe malul celălalt, când venea cineva să bea apă. Au murit oameni atunci în sat. Trăgeau când le venea şi mulţi au fugit din sat, pentru că le-a fost frică. Noaptea dispăreau oamenii de pe stradă. Unii au fost duşi în Siberia”

Marina Catansus ,localnică

Dincolo

“Noi venim aici de obicei să facem grătar, dacă vrem să stăm între noi şi să nu ne deranjeze toţi din sat”

Liliana – adolescentă, Delacău

Iubirea

“Tinerii se mai căsătoresc între ei, de-aici şi de dincolo. Sunt băieţi de-acolo care iau fete de-aici şi se-nţeleg bine”

Vera Eremia – educatoare, Delacău

Identitate

Din cauza restricţiilor care li se impun, mulţi ajung să-i urască pe ruşi, cu tot ce este rusesc şi li se bagă pe gât cu forţa. Iar românismul devine un soi de pandantiv purtat cu sfinţenie. Şi de pansament pentru rănile făcute de regimul care-i distruge şi-i lasă săraci. Unii devin chiar extremişti, uneori fără să-şi dea seama. “Io n-am mai vorbit cu fiica mea un an, când am auzit că s-o căsătorit în Germania cu un neamţ şi n-o luat un român”, ne-a mărturisit o femeie din sat. Dar s-au împăcat în cele din urmă, când mama şi-a dat seama că patriotismul ei e deja exagerat. Şi la Delacău au fost împuşcaţi şi mulţi voluntari în timpul luptelor cu separatiştii. Oamenii sunt încă speriaţi. Dar mai rezistă, în ciuda tuturor necazurilor. Încearcă să supravieţuiască şi să nu plece. Dacă ar pleca toţi, ar lăsa pământul liber, aşa cum îşi doresc ceilalţi. Ei încă se mai uită spre noi cu speranţă. Visează la noi ca la nişte fraţi care le pot întinde o mână de ajutor. Ca la salvarea neamului şi a sufletului lor.Pentru ei, limba română e o icoană la care se închină cu fiecare cuvânt pe care-l articulează. Pentru românism au luptat şi luptă în continuare. Sunt umiliţi, bătuţi, înfometaţi, batjocoriţi. Iar când ajung aici, află cu stupoare că “vina” lor cea mai mare a fost întotdeauna accentul moldovenesc…

Motoţâcla cu căleaşcă

Trecând înapoi, pe malul moldovenesc, am avut parte de o scenă pentru care “prietenul” Kusturica ne-ar invidia: o “demonstraţie de forţă” cu “motoţâcla cu căleaşcă”. Adică motocicletă cu ataş. Care a apărut de pe o uliţă a satului, cu trei pasageri înfocaţi. Care, văzând “public din afară”, au făcut o frumoasă cascadorie până s-au oprit fix în Nistru. Cei trei ocupanţi ai “motoţâclei cu căleaşcă” ar fi vrut probabil să ne arate altceva, dar numai atât le-a ieşit…Aşa că au reuşit să ne ofere un spectacol excelent. Şi nouă, şi celor de pe malul “rival”. Drept răsplată, le-am dat mai multe mâini de ajutor, să-şi scoată MT-ul “de colecţie” din apă. Mai ales pentru că ştiam cât de important este acest vehicul în Basarabia. L-am mai întâlnit şi în alte părţi, pus la loc de cinste, ca un adevărat membru al familiei. Care e foarte util, dar consumă prea mult pentru bugetul unora.

Sursa: www.jurnalul.ro

2 COMENTARII

  1. Dacă scrieți și numele autorului – adică eu! – vă iert pentru chestia de la începutul articolului, în care spuneți că e scris de voi!

LĂSAȚI UN MESAJ