PF Teoctist responsabil pentru reactivarea Mitropoliei Basarabiei

0
11

PF Teoctist
Fără părticica minţii şi inimii sale nu ar fi fost posibilă canonizarea Sfinţilor Ortodocşi ai neamului românesc, inclusiv cea a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt sau a lui Constantin Brâncoveanul. Fără Patriarhul Teoctist, fără meritele lui de decan de vârstă al patriarhilor ortodocşi, nu ar fi fost posibil nici dialogul frăţesc în Biserica ortodoxă, mai ales după destrămările din anii 1989-1991, nici apropierea dintre bisericile creştine, nici vizita Papei Ioan Paul la Bucureşti.
Opera părintelui Dumitru Stăniloaie, unul din cei mai mari teologi ai epocii moderne a lumii, noua redacţie a Bibliei, cu cel mai adânc comentariu din toate vremile ortodoxiei româneşti, realizată de mitropolitul Bartolomeu Anania, zidirile mitropolitului Antonie Plămădeală în Ardeal, de mare perspectivă pentru întreaga ortodoxie, învăţăturile duhovnicilor Cleopa sau Pârvu, dăruirile părinţilor Sofian sau Dobzeu, toate astea, şi multe altele, au devenit flori binemirositoare şi preafrumoase ale ortodoxiei româneşti, fiindcă întâistătătorii ei, şi nu în ultimul rând Patriarhul Teoctist, prezent şi participant la luarea celor mai importante decizii ale Bisericii Ortodoxe Române după cel de al doilea război mondial, adică în cumplitele vremi ale stalinismului şi Internaţionalei comuniste, şi-au asumat şi responsabilităţile politice ale epocii, şi pe cele de interes ortodox şi naţional.

Părintele Teoctist a avut o relaţie specială cu Basarabia. Doi din cei trei mitropoliţi care l-au întronat în 1986 erau basarabeni, Antonie Plămădeală şi Nestor Vornicescu. De altfel, anume aceşti basarabeni, la care ar trebui să-l adăugăm şi pe Arhiespicopul Antim Nica, prin vicariatele lor la Patriarhia română, prin alte misiuni şi zidiri ortodoxe şi româneşti, au fost şi stâlpi de nădejde ai Părintelui Patriarh în cele mai grele perioade ale activităţii sale. Patriarhul Teoctist a luptat necontenit, încă din perioada Patriarhului Justinian, pentru salvarea Basarabiei, a clerului şi poporului ei, iar atunci când timpurile au fost mai blânde, a reactivat fără a ezita, şi, din câte se ştie, chiar în pofida deciziilor politice ale acelui moment, Mitropolia Basarabiei, făcând posibilă re-unirea Basarabiei cu Patria prin biserica strămoşească. Marile personalităţi ale Basarabiei, care i-au fost şi prieteni apropiaţi, Ion Ungureanu, Grigore Vieru, Mihai Cimpoi sau Nicolae Dabija, au fost oaspeţi doriţi mereu la Patriarhie, cu ei a discutat cele mai serioase probleme ale lumii, ortodoxiei şi neamului românesc. Şi tot cu ei a pus la cale vizita în Basarabia pe care şi-o proiectase pentru toamna anului 2007.

„Bun, blând, atent”, aşa îl caracterizează cei mulţi pe Părintele Patriarh Teoctist. Inteligent, impozant şi simplu, iubit de oamenii simpli şi iubitor de oameni simpli, slugă a lor şi a lui Dumnezeu, el a ştiut întotdeauna să stea drept şi hotărât în calea distrugerilor politicianiste, nu a cedat nimic atunci când a fost vorba de fundamentele ortodoxiei, de unitatea bisericii ortodoxe române sau de cea a neamului românesc. El a construit şi a învăţat şi pe alţii să construiască biserica ortodoxă română pe terenul dezechilibrat al Globalizării, a zidit contraforturi solide între temeliile cele vechi ale creştinismului şi tendinţele renovatoare din biserică, inclusiv între cele din lumea catolică şi protestantă, a fost conştient de necesitatea înnoirilor, inclusiv pe tărâmul relaţiilor dintre oameni şi structurile lor sociale. Aceste merite, în condiţiile nesigure ale crizelor globale ce bântuie lumea, au fost, se vede, decisive pentru viitorul României şi al poporului român mai ales după 21 decembrie 1989, în perioada tulbure a revoluţiilor şi mineriadelor, a pseudodemocraţiei şi a pseudoeconomiei de piaţă, a pseudovalorilor şi a diversiunilor mediatice care s-au abătut ca uragane nemiloase asupra României şi a întregului neam românesc.

Patriarhul Teoctist, pe numele lui de ţăran român Teodor Arăpaşu (adică tot cu radical dumnezeiesc în nume, dar şi cu cel de păstrător al dorului străbun), nu a reuşit să realizeze cel mai mare vis al său, Catedrala Mântuirii Neamului. Se vede că puterile lui omeneşti, dăruite de el pentru trecerea prăpăstiilor de după 1989, nu au putut birui aiurelile antinaţionale şi antiortodxe ale celor care au luat decizii „arhitectonice” în ultimii ani. Dar, poate, Harul lui Dumnezeu, ne-a trimis supliciul lui pământesc anume în ziua de 30 iulie 2007 pentru a se urgenta şi această lucrare a minţii şi inimii lui întru statornicia dreptei credinţe şi a mântuirii neamului românesc. Dumnezeu să-l odihnească împreună cu toţi drepţii acestei lumi!

Chişinău, 31 iulie 2007

http://www.info-prim.md/?x=24&y=9641

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ