Politica ţaristă de deznaţionalizare şi asimilare

0
65

Politica de deznaţionalizare şi asimilare promovată de ţarism în provincia dintre Nistru şi Prut şi mişcarea de rezistenţă a românilor basarabeni în perioada de ocupaţie rusă a Basarabiei constituie o problemă majoră, din păcate puţin cunoscută în România. Printre istoricii din Republica Moldova care manifestă o permanentă preocupare pentru această problematică merită a fi menţionaţi: E. Danu, Gh. Negru, V. Popovschi, I. Colesnic, N. Ciubotaru, D. Poştarencu, A. Moraru, I. Negrei, D. Grama ş.a.

Scopul politic pe care şi l-au propus autorităţile ţariste în Basarabia, conform mărturiilor lui I. Capodistria, era „de a face din această ţară un azil pentru persoanele şi transfugii compromişi în raport cu turcii şi în favoarea cărora tratatul de pace de la Bucureşti nu conţinea nici o prevedere protectoare (Arhiva de Stat a Regiunii Odessa – A.S.R.O., fond 1, inv. 214, d.1, f. 3-3v.). În afară de aceasta, Basarabiei i se rezerva rolul de bază strategico-militară pentru viitoarea expansiune a Imperiului Rus în Balcani şi de furnizor de cereale şi alte materii prime pentru armata rusă în viitoarele campanii militare. În anii care au urmat anexării Basarabiei şi a teritoriului din stânga Nistrului la Rusia, ţarismul considera aceste teritorii drept coloniile sale interne, la fel ca şi alte zone periferice ale imperiului (Ucraina de Sud, Caucazul, Asia Centrală, Siberia etc.) Acestor colonii noi li se rezervase rolul de furnizor de produse agricole pentru guberniile centrale ruse industrializate şi de exportator de cereale peste hotare. Împroprietărirea cu imense suprafeţe a moşierilor şi ofiţerilor ruşi, aflaţi în serviciul ţarismului, a creat o bază socială a dominaţiei ruseşti în zonă. În scopul excluderii unor eventuale tensiuni în acest teritoriu de margine, I. Capodistria a elaborat în mod operativ o lege specială, numită „Regulamentul privind instituirea administraţiei provizorii a Basarabiei“, semnată de către amiralul Ciceagov, comandantul Armatei Dunărene, dislocate în Principatele Române. Regulamentul acorda ţinutului o anumită autonomie. Locuitorilor Basarabiei li se permitea să se folosească de legislaţia locală, adică de cea în vigoare în Ţara Moldovei. Guvernatorul civil al Basarabiei era declarat şeful administraţiei locale.

Provincia avea un organ executiv – Guvernul provizoriu, care, conform Regulamentului, era alcătuit din două departamente. În competenţa primului departament au fost incluse problemele de ordin legislativ, judecătoresc, poliţienesc şi cele ale învăţământului. Cel de-al doilea departament se ocupa de problemele privind întocmirea statisticii regiunii, gestionarea vămilor, cele ale comerţului şi industriei. Prevederile Regulamentului din 2 august 1812 demonstrează fără echivoc intenţia autorului acestui document de a-i acorda provinciei înstrăinate instituţii similare cu cele care funcţionau în Principatul Moldovei. Guvernul regiunii Basarabia, alcătuit din cele două departamente, avea multe similitudini cu Divanul Moldovei. Ţinuturile, ca unităţi administrativ-teritoriale de bază ale Principatului, au fost conservate, avându-i în frunte pe aceiaşi ispravnici, care moşteniseră şi arbitrariul lor. (A. Boldur, Istoria Basarabiei, Bucureşti, 1992, p. 326; L. Casso, Rusia şi bazinul dunărean, Chişinău, 2003, p. 202-203). În ciuda faptului că deciziile adunării generale a celor două departamente ale guvernului Basarabiei erau considerate decisive, frecvent se iscau nemulţumiri, generate de insatisfacţia uneia dintre cele două părţi în procesele civile care-şi revendicau dreptul de a face recurs la Senat, după modelul georgian. Georgia, care se bucura de un statut autonom ca şi Basarabia, dispunea de o prerogativă suplimentară, care prevedea reexaminarea deciziilor guvernului de la Tbilisi de către Senat.

Revendicările nobilimii basarabene au fost satisfăcute abia către sfârşitul anului 1815, când prin ucazul din 26 noiembrie s-a stabilit că litigiile civile din Basarabia urma a fi reexaminate de Departamentul IV al Senatului (Полное Собрание Законов Российской Империи, №26.000; L. Casso, op. cit., p. 209). Această prevedere a fost în vigoare doar până în 1818. Guvernul era subordonat direct amiralului P. Ciceagov. Limba română continua să fie utilizată în organele administrative, judiciare, în oficierea serviciului divin şi în şcoală. Aceleaşi drepturi au fost acordate şi limbii ruse. Aceasta va permite în perspectivă autorităţilor ţariste să limiteze în mod fraudulos arealul de folosire a limbii române în viaţa Basarabiei. În 1813, la Chişinău a sosit Baikov, funcţionar al Ministerului de Interne al imperiului, însărcinat să investigheze starea lucrurilor în provincia anexată. La întoarcerea la Sankt Petersburg, acesta a prezentat un raport în care-i incrimina guvernatorului civil al Basarabiei „lipsa de experienţă, bătrâneţea şi lipsa de tărie de caracter; incapacitatea de a pune capăt abuzurilor ispravnicilor. (Al. Boldur, op. cit., p. 326). Baikov se referea în raportul său şi la starea nesatisfăcătoare a lucrurilor în domeniul legislaţiei celor două Principate Române, unde prevala „voinţa guvernului şi câteva porunci ale împăratului Iustinian, iar obiceiurile [locale – n.n.] constau în dreptul celui mai tare“ (ibidem). Ca urmare a acestui raport, la 17 iunie 1813 primul şi unicul guvernator civil al Basarabiei de origine română, Alexandru Scarlat Sturdza, a fost suspendat din funcţie „din cauza bolii, până la însănătoşire“, dar, de fapt, pentru totdeauna. În realitate, a mai existat o cauză care a determinat autorităţile ţariste să-l concedieze pe guvernatorul de origine română. Atitudinea sa intransigentă într-un şir de probleme, dezacordul său categoric în legătură cu intenţia unor demnitari ruşi de a coloniza Basarabia cu ţărani şerbi din guberniile ruseşti a provocat irascibilitatea Sankt Petersburgului.

Funcţia de guvernator civil a fost preluată de generalul I. Harting, care o exercita şi pe cea de guvernator militar al Basarabiei. Acesta, în scurt timp, se transformă într-un adversar înverşunat al autonomiei ţinutului. Ignorând stipulaţiile Regulamentului referitoare la conservarea legislaţiei şi obiceiurilor locale, Harting accelerează procesul de transformare a Basarabiei într-o gubernie rusească obişnuită. Are loc substituirea funcţionarilor moldoveni cu funcţionari ruşi, legislaţia locală este ignorată tot mai frecvent. Printre cei 27 de funcţionari ai cancelariei guvernatorului civil şi militar al Basarabiei nu figura nici un reprezentant al populaţiei autohtone. Toţi, fără nici o excepţie, erau alogeni. (Arhiva Naţională a Republicii Moldova – A.N.R.M, fond 17, inv.1, d.15, f. 19-20). Protestele boierilor autohtoni şi ale clerului contra unei atare politici au determinat autorităţile ţariste să-l destituie pe I. Harting din funcţia de guvernator al Basarabiei. În urma promisiunilor generoase făcute de împăratul Alexandru I, la 1 aprilie 1816, s-au radicalizat şi revendicările partidei naţionale a nobilimii din Basarabia, care, la 11 august 1816, i-a prezentat un memoriu rezidentului imperial A. Bahmetiev, prin care era revendicată administrarea Basarabiei doar în limba română. La fel se cerea ca şi justiţia să se facă în limba română şi în baza legislaţiei autohtone. (A.S.R.O., fond 1, inv. 214, d. 1, f.29-38 v.). Prin intermediul unei misive expediate la 4 iunie 1816 din Sankt Petersburg, Capodistria îi comunica guvernatorului militar al guberniei Podolia, generalului A. Bahmetiev, despre decizia împăratului de a-l numi în funcţia de rezident imperial în Basarabia. (A.S.R.O., fond 1, inv. 214, d. 1, f. 3-6), cu însărcinarea de a realiza o reformă menită să asigure „prosperitatea acestei provincii, a cărei bunăstări ar putea contribui la cimentarea relaţiilor noastre paşnice cu Turcia“ (ibidem, f. 4-4v.).

Către sfârşitul anului 1816 rezidentul imperial A. Bahmetiev a dispus constituirea unei comisii speciale care urma să sistematizeze toate legile în vigoare în cele două Principate Române. Din respectiva comisie urma să facă parte spătarul Ioan Başotă, banul Teodor Başotă, ajutaţi de Angelo Bali, funcţionar în cancelaria lui Bahmetiev, şi avocatul Vasile Costici, pe post de translator din limba greacă în română (A.N.R.M., fond 4, inv. 1, d. 80, f.3). La 29 aprilie 1818, cu ocazia vizitei lui Alexandru I la Chişinău, este promulgată legea numită „Aşezământul privind înfiinţarea regiunii Basarabia“, al cărui proiectul fusese elaborat cu concursul boierilor moldoveni. Conform prevederilor sale, în fruntea provinciei funcţiona un guvernator civil împreună cu un Consiliu Suprem (Înaltul Sfat), care era organul administrativ, legislativ suprem şi judiciar, compus din 11 membri, dintre care 5 erau numiţi, iar 6 aleşi pe un termen de 3 ani din rândul boierilor băştinaşi. Limba română, alături de limba rusă, era recunoscută ca limbă oficială în instituţiile publice din Basarabia. Ispravnicii de judeţe, precum şi subalternii lor erau aleşi de către boierimea locală. Acest act legislativ a avut o anumită importanţă pentru ţinutul dintre Prut şi Nistru, deoarece îi conserva, pentru o anumită perioadă, o relativă autonomie. În scurt timp, ţarismul procedează la suprimarea treptată a elementelor de autonomie locală. În componenţa Consiliului Suprem au fost incluşi încă doi membri permanenţi din partea guvernului rus. În consecinţă, boierii moldoveni pierd votul preponderent în luarea deciziilor. În 1820 rezidentul imperial A. Bahmetiev, care exercita funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem, obţine dreptul de veto asupra deciziilor în toate problemele, cu excepţia celor judiciare. În vara anului 1825, Înaltului Sfat i-au fost suprimate atribuţiile judecătoreşti, pentru ca, după încă aproape trei ani, el să fie desfiinţat. La 28 februarie 1828, printr-un ucaz al ţarului Nicolai I, este anulat „Aşezământul“ de la 1818 şi promulgat unul nou, care a fost elaborat fără concursul boierilor locali. Prin noua lege autonomia Basarabiei era suprimată. Această lege introduce „instituţiile guberniale ruse şi sistemul imperial de impozite, cu subordonarea tuturor instanţelor judeţene de către organele administraţiei centrale… Limba moldovenească era exclusă în ţinerea registrelor în toate instituţiile regionale“. (L. Casso, op. cit., p. 226). În locul Consiliului Suprem a fost instituit un Consiliu provincial, membrii săi fiind numiţi de guvernator. Atribuţiile acestui organism se rezumau la elaborarea unor rapoarte informative, referitoare la chestiunile de ordin economic.

Ultimele rămăşiţe ale particularităţilor naţionale în viaţa social-politică a Basarabiei au fost anulate la 1873, odată cu transformarea regiunii într-o simplă gubernie a Imperiului Ţarist. Pentru a stimula afluxul de noi colonişti, administraţia rusă le garantează celor sosiţi numeroase privilegii: scutirea de impozite şi alte prestaţii pentru o perioadă de 10 ani, acordarea unor imense loturi de pământ (între 10 şi 60 de desetine), a unor credite avantajoase pe termen lung, scutirea de încartiruire şi de serviciul militar pentru o perioadă de 50 de ani (etnicilor germani – pentru totdeauna), autonomie religioasă şi culturală etc. Cel mai mare aflux de colonişti străini venea însă din guberniile ruseşti. Ruşii soseau în Basarabia pe două căi: în mod organizat şi spontan. Coloniştii ruşi, sosiţi în Basarabia în mod organizat, erau aşezaţi, de regulă, pe imensele domenii obţinute de înalţi demnitari ruşi, în special în sudul provinciei, unde exista o lipsă acută de braţe de muncă. Contele Benkendorf, spre exemplu, obţinuse 28.000 desiatine de pământ, contele Kankrin tot 28.000, iar generalul Sabaneev, 10.000. În pofida colonizărilor masive cu populaţie alogenă a Basarabiei, politica ţarismului n-a avut efectul scontat. După un secol de ocupaţie străină, provincia dintre Prut şi Nistru continua încă să rămână cu populaţie preponderent românească, cu toate că ponderea acesteia se micşorase aproape de două ori.

Raptul de la 1812 a condus la izolarea Moldovei dintre Prut şi Nistru de restul spaţiului românesc, periclitând astfel legăturile sale economice tradiţionale cu alte ţinuturi ale Principatului Moldovei, situate în dreapta Prutului. Au fost sistate, pentru o anumită perioadă, şi relaţiile comerciale cu Austria şi Imperiul Otoman. În acelaşi timp, o perioadă îndelungată, până pe la 1830, au fost menţinute posturile vamale la Nistru, care stânjeneau relaţiile comerciale cu guberniile ruseşti. Abia din anul 1818 s-a permis exportul grâului din Basarabia, dar numai printr-un singur punct vamal – cel de la Ovidiopol. Paralizia care afectase comerţul provinciei a fost depăşită treptat, în urma insistentelor solicitări din partea negustorilor basarabeni, care au obţinut, în cele din urmă, restabilirea vechilor legături comerciale. Celelalte sfere ale economiei ţinutului erau gestionate la fel de neinspirat de către noile autorităţi. Istoricul rus (de origine română) Leon Casso, în lucrarea sa de referinţă deja citată, editată pe la 1913, menţiona în această ordine de idei: „…călătorii ruşi care străbătuseră [Basarabia – n.n.] la sfârşitul anilor ’20 şi care o cunoscuseră mai înainte susţineau că Basarabia era mult mai prosperă pe timpul domnitorilor români, decât după 15 ani de oblăduire a acestei regiuni sub sceptrul rus“ (p. 222-223).

Istoricii sovietici au vehiculat frecvent teza în conformitate cu care economia Basarabiei ar fi cunoscut sub administraţia ţaristă o adevărată înflorire. Este adevărat că lucrurile au evoluat după ce fusese depăşită criza economică, provocată de raptul de la 1812, dar aceşti istorici nu au căutat să urmărească aceste evoluţii în comparaţie cu cele din guberniile ruseşti învecinate, care obţinuseră performanţe mult mai avansate decât Basarabia. Aceasta a rămas pentru toată perioadă ocupaţiei străine un apendice agrar al Imperiului Rus, cu o economie rudimentară, cu elemente patriarhale. Dezacordul şi totodată protestul faţă de răşluirea Moldovei de Răsărit şi faţă de politica rusificatoare şi-au găsit expresie şi în emigrările masive ale populaţiei moldoveneşti în dreapta Prutului. În primii ani de ocupaţie ţaristă, peste 5.000 de familii de români au părăsit Basarabia – cifră impunătoare, dacă se ţine cont de faptul că, la acel moment, aici locuiau vreo 43.000 de familii (Zapiski Bessarabskogo statisticeskogo komiteta, tom. III, 1868, p.114—115). Zona de codru din ţinuturile Făleşti, Lăpuşna, Orhei, Soroca, cu un procent mare de populaţie răzeşească, a constituit principalul izvor al acestui exod. Printre cei care părăseau Basarabia erau reprezentanţi ai clerului, ai nobilimii, dar grosul şuvoiului de refugiaţi l-au constituit ţăranii moldoveni. Fenomenul migraţiei masive a populaţiei româneşti din Basarabia avea la bază mai multe motive. Unul dintre ele a fost teama ţăranului moldovean de eventuala introducere a şerbiei în provincia ocupată. Unii boieri, prin povestirile lor despre starea de sclav a ţăranului rus, despre birurile şi impozitele apăsătoare la care era supus, au contribuit la amplificarea acestui exod.

Unele episoade ale fugii peste Prut a românilor basarabeni au fost înregistrate de documentele timpului. Astfel, în iunie 1813 locuitorii a trei sate – Călineşti, Hoţeşti şi Drojineni (în total 56 de persoane) – şi-au abandonat toate bunurile din Basarabia, găsindu-şi refugiu pe malul drept al Prutului. Fiind anchetaţi, ţăranii din cele trei sate au mărturisit în mod unanim, sub jurămînt, că au fost determinaţi să se refugieze în Moldova din cauza purtării proaste şi vexaţiunilor din partea cazacilor, aflaţi la ei în gazdă (I. Varta, Contribuţii documentare la istoria Basarabiei, în Revista de istorie a Moldovei, nr. 2, 1992, p. 62-63). Într-un mod aproape similar au procedat locuitorii satului Toporu, ţinutul Lăpuşna, care, împreună cu preoţii bisericii din localitate, „au fugit peste Prut, biserica [din localitate] rămânând pustie cu toate podoabele ei“ (Arhivele Basarabiei, nr. 2, 1935, p. 117). Ce-i drept, în alt document citim că „preoţii, care au slujit la vechea biserică din satul Toporu, trecând peste Prut, au luat şi antimisul cu ei“ (ibidem, nr. 1, 1935, p. 24). Protopopul Lăpuşnei Ioan Dimitriu comunica în luna mai 1814 mitropolitului Gavriil că în această localitate veniseră, între timp, alţi oameni, dintre care cei mai mulţi sunt ruşi, iar preot fusese hirotonisit un rus din gubernia Kievului, care „ştia a citi, a scrie şi a cînta doar în limba rusă“ (ibidem, nr. 2, 1935, p. 117). Că migrările au continuat şi în deceniul trei al secolului al XlX-lea ne-o mărturisesc indicaţiile guvernatorului general al Novorosiei şi Basarabiei, adresate, la 4 mai 1833, viceguvernatorului Basarabiei I. Climşa, privind difuzarea informaţiei despre măsurile de pedeapsă pentru cei care treceau clandestin hotarul de pe Prut. Procesele de rusificare a provinciei anexate cresc în intensitate după anul 1828, însă ele se ciocnesc de rezistenţa populaţiei autohtone. O împotrivire fermă se opunea tentativelor de rusificare a şcolii româneşti din ţinut. La sfârşitul anului 1831 consfătuirea învăţătorilor din judeţul Hotin s-a pronunţat împotriva instruirii copiilor în limba rusă. La sfîrşitul anilor ’30 se înteţesc demersurile boierimii autohtone în favoarea extinderii şi perfecţionării predării limbii române în instituţiile de învăţămînt de toate nivelurile. În 1841 nobilimea basarabeană înaintează noi revendicări în favoarea asigurării procesului instructiv cu manuale în limba română şi a angajării în fiecare şcoală judeţeană a profesorilor de limba română. Se cerea editarea unui număr suficient de manuale în limba română sau comandarea lor în Moldova de peste Prut sau în Ţara Românească (P. Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru, 1812-1918, Chişinău, 1992, p. 190-191). Ţăranii basarabeni au revendicat şi instituirea de şcoli cu predarea în limba maternă. Autorităţile ţariste s-au văzut nevoite să ţină cont, cel puţin parţial, de aceste cerinţe. În toamna anului 1842 a fost aprobată predarea limbii române în şcolile din oraşele Chişinău, Bălţi şi Hotin. Dar acest compromis a fost acceptat doar pentru o anumită perioadă. La începutul anilor ’60 au fost anulate alocările pentru achitarea salariilor profesorilor de limbă română în şcolile judeţene. Ulterior au fost lichidate şi posturile de profesor de limba română (P. Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru, 1812—1918, Chişinău, 1992, p. 191).

Înfrângerea Imperiului Rus în Războiul Crimeei, răscoala antiţaristă din Polonia (1863), ce agravaseră situaţia externă şi internă a Rusiei, erau considerate de fruntaşii basarabeni drept un moment favorabil pentru realizarea idealului naţional. Gruparea naţionaliştilor români din Basarabia care opta pentru o atare idee a încercat să impună punctul ei de vedere şi celorlalţi boieri. Actele oficiale ale administraţiei locale atestă, la 1863, faptul că partidul boierilor, „care visează să restabilească naţiunea moldovenească în Basarabia, în vederea împrejurărilor ce ar da naţiunii dreptul [de] a cere unirea cu Moldova“ a împiedicat nobilimea basarabeană să redacteze o adresă către împărat, cu prilejul evenimentelor din Polonia. „Am primit informaţia că nobilimea basarabeană, pregătindu-se a redacta o adresă împăratului, cu prilejul evenimentelor din Polonia, este împiedicată de opoziţia partidului boierilor, care visează să restabilească în drepturi naţia moldovenească din Basarabia, în scopul de a crea circumstanţe care să-i dea dreptul de a cere unirea cu Moldova“ (Guvernatorul general al Novorosiei şi Basarabiei către guvernatorul civil al Basarabiei I. Velio, 28 mai 1863). Activitatea acestui grup patriotic va continua cel puţin un deceniu şi jumătate, fapt atestat şi de autorităţile ţariste. Tendinţele unioniste ale românilor basarabeni, care se manifestă după Unirea Principatelor Române, pun în gardă autorităţile ţariste. Se înăspreşte şi politica de rusificare în ţinut.

Pentru a curma contactele românilor de pe ambele maluri ale Prutului sunt adoptate măsuri severe la frontieră şi în interiorul provinciei. Românii sosiţi în Basarabia din Regat şi Bucovina sunt supuşi unei supravegheri vigilente. Sunt suspectaţi şi boierii basarabeni care nu inspirau încredere autorităţilor ţariste. Nobilimea naţionalistă basarabeană întreţine legături permanente cu naţionaliştii din dreapta Prutului din dorinţa de a pregăti condiţiile unei eventuale uniri a Basarabiei cu România. Acest fapt îl confirmă un act emanat de cancelaria guvernatorului general al Novorosiei şi Basarabiei din 1864: „Am primit în Moldova informaţii că între Cahul şi Chişinău s-a înfiinţat de către revoluţionari o poştă pentru trimiterea corespondenţei lor şi pentru trecerea fără paşapoarte a oamenilor, de la care iau pentru aceasta cîte trei ruble şi că astfel de poştă există între Ismail şi Cetatea Albă; că moldovenii de la Chişinău (tineri din bune familii) au legături cu Iaşii şi Bucureştii pentru unirea Basarabiei cu Principatele prin mijlocirea moldovenilor care vin din principate la Chişinău pentru scrisori“. Reanexarea celor trei judeţe sud-basarabene (1878) la Rusia a condus la înrăutăţirea relaţiilor ruso-române. În consecinţă, aceasta afectează şi mai mult contactele economice şi culturale dintre românii de pe ambele maluri ale Prutului.

În ciuda politicii de rusificare şi de deznaţionalizare, Basarabia îşi păstrează caracterul etnic românesc, românii continuând să constituie populaţia majoritară a provinciei. Începând cu anii ’60, în Basarabia efectuează nenumărate turnee trupe de actori profesionişti, în special de la Iaşi, care au contribuit la menţinerea conştiinţei de neam în rândul românilor basarabeni. Acest fapt îl constată în mod univoc chiar guvernatorul general al Novorosiei şi Basarabiei: „Convingându-mă, spre regret, în timpul călătoriei mele prin oraşele Basarabiei din vara trecută că atât de dorita însuşire a limbii ruse de către moldovenii basarabeni evoluează extrem de lent şi că în mijlocul populaţiei se manifestă chiar simptomele unei rezistenţe faţă de politica de rusificare, eu consider că pentru anihilarea unor atare manifestări ale unui separatism nestins, o indulgenţă continuă faţă de montarea spectacolelor româneşti în oraşele guberniei, ce v-a fost încredinţată, devine insuficient de întemeiată şi că atare activităţi urmează a fi permise cu o extremă circumspecţie sau cu consimţământul guvernatorului general“. Intensificarea politicii de oprimare şi rusificare în perioada guvernării ţarului Alexandru al III-lea (1881-1894) a îngreunat dezvoltarea mişcării naţionale a românilor basarabeni.

Autor: Ion varta

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ