Porubin Andrei

0
4

Pentru el o oră nu este doar o simplă oră, dar este o vază umplută de proiecte, de sunete, de atmosfere şi de intensitatea trăirilor. O personalitate puternică, cu multe talente, printre care şi unul vădit – spune multe în puţine cuvinte.

Andrei Porubin, este cel ce m-a pus pe gânduri, din rândul celor mai pozitive…

În ce proiecte sunteţi antrenat în prezent ?

Aşa cum se întâmplă de multe ori în viaţa unui om de creaţie – deşi sunt destul de activ, nu am un proiect mai mult sau mai puţin constant, care mi-ar “înghiţi” tot timpul. După atâta libertate (sunt artist liber, sau cum zic americanii „free-lancer”din 1998) nici nu-mi prea închipui cum aşi putea să stau locului şi să mă ocup doar de ceva strict determinat. Este adevărat, că am câteva oferte de lucru în teatru şi la televiziune, dar e prematur să vorbesc despre ele. Rămân antrenat în proiecte efemere, dar care întregesc conturul meu de creaţie: prezentarea spectacolelor muzicale, cum ar fi inaugurarea Festivalului „Mărţişor”, Festivalul Internaţional al interpreţilor de muzică uşoară „Golden Voices” – 2010, proiectul duetelor revistei „Aquarelle” (am cântat în duet cu Nelly Ciobanu). În această primăvară mai vin curând, Festivalul Internaţional „Barza de cristal” pe care îl prezint de 5 ani la Bălţi, Campionatul mondial de dans sportiv, pe care-l comentez de mai mulţi ani.

Pe ce puneţi accentul, atunci când sunteţi în calitate de prezentator?

În primul rând, sunt în colaborare strânsă cu regizorul spectacolului (dacă acesta există!), pentru a realiza ideea conceptuală a manifestării – fie spectacol muzical, serată corporativă, petrecere privată sau alt gen de activitate. Un artist – fie el actor sau prezentator nu poate ieşi în scenă fără o suprasarcină, fără a şti DE CE a ieşit… CE ARE de spus spectatorului sau telespectatorului. Aşa mă învăţa pedagogul meu de arta actorului, mult regretatul Veniamin Apostol. Dacă nu există regizor, care să creeze această suprasarcină, mi-o pun singur. Aflat în contact cu publicul îmi stabilesc din start câteva priorităţi, sau sarcini imediate: să vorbesc la subiect, să nu spun stupidităţi, să nu plictisesc, să am o reacţie promptă la replică, să am umor, să nu jignesc, mă strădui să provoc curiozitate asupra subiectului la care mă refer. Iar peste toate – un prezentator (moderator, conferans), trebuie să aibă IQ-ul la un nivel mai sus de mediu, o elevată cultură a vorbirii, o dicţiune pusă la punct, o voce plăcută –toate acestea sunt nişte instrumente vii, cu care operează el şi de care trebuie să se îngrijească, pentru că în cazul în care le ignorezi – „ruginesc” … Mai încerc, în măsura posibilităţilor, să nu exagerez în volubilitate, să nu fac exces de zel în raport cu persoanele cu care intru în contact, iar plecând din scenă – să las o uşoară senzaţie de intangibilitate a spectatorului cu mine, senzaţia că aşi mai avea de spus ceva, dar deja o voi face altădată. Şi mai am încă 3 reguli nescrise pe care le-am însuşit de la profesorul Veniamin Apostol:

1) să folosesc regula de aur a comunicării, dar să nu cobor, ci să încerc sa aduc spectatorul la nivelul mesajului meu, să fiu „unul din ei”, dar şi să nu-i permit „să mă tipărească pe umăr”;
2) să fiu onest, să cred personal în ceea ce vorbesc şi să nu fiu populist;
3) să nu aştept că voi fi pe plac tuturor; omu-i om, cu nivelul şi lumea lui interioară, cu felul lui de a înţelege şi a accepta lucrurile, iată de ce a plăcea tuturor – este ridicol.

Odată în timpul unui interviu la Pro FM cu Nata Albot, o doamnă a sunat în direct şi a spus o frază simplă, dar genială, pe care mi-am luat-o drept Lege de existenţă în profesia mea: „Un prezentator adevărat, zicea dumneaei, trebuie în primul rând să iubească oamenii!”

Puteţi da un exemplu de prezentator (show-Man) care vă inspiră prin ceea ce degajează în scenă?

Mă inspiră prezentatorul dezinvolt, tacticos, inteligent, carismatic, spontan, cu spirit şi umor, cu 7 ani de acasă, erudit. Ştiu, sunt prea multe rigori, dar cred că doar aşa ar trebui să fie un prezentator şi mai cu seamă un show-man, care e mai mult decât un simplu prezentator. Prezentatorul poate să iasă în scenă doar pentru a anunţa ceva scurt, a aduce la cunoştinţă un simplu mesaj, o informaţie, iar după se retrage. Pe când un show-man, e trimisul „din interiorul” spectacolului, care duce pe umeri o suprasarcină mai complexă – realizează un interactiv cu publicul, îl provoacă, îl intrigă, cooperează cu el. În acest sens, prezentatori sau conferanţi-etalon sunt foarte puţini. Mi-i interesant să-l urmăresc pe Dan Negru de la „Fabrica de staruri -2” de la noi, respect seriozitatea cu care se pregăteşte pentru a ieşi în scenă Gheorghe Urschi, îmi place maniera pe muchie de umor, indecenţă şi sarcasm a lui Ivan Urgant din Rusia…

Meseria unui prezentator adevărat, este una răsplătită după merite?

Trecând peste aspectul financiar, care este unul privat, nu aşi vrea să zic că munca aceasta este una ingrată cu desăvârşire. Publicul, oricât de divers şi capricios ar fi, simte imediat fluizii pozitivi, sinceritatea, şarmul prezentatorului, căldura cu care acesta iese în scenă. Dacă contactul se întâmplă – publicul e cucerit şi îl răsplăteşte pe prezentator cu aplauze, îi zâmbeşte, ca şi cum i-ar spune că l-a acceptat. Este tulburător de plăcut să-ţi spună cineva că a apreciat replica ceea, sau poanta cutare, sau momentul celălalt. Înseamnă că miza pusă pe cuvîntul spus, încărcătura emoţională şi spirituală a acestuia au ajuns la destinatar. Se întâmplă şi chestiuni mai puţin plăcute – când te faci neînţeles, când spectatorul reacţionează cu greu la ceea ce spui şi faci. În mare parte nu e vina publicului, ci a prezentatorului, care nu a intuit „cărăruşa” pe care urma să meargă. Un spectator pe care nu ai reuşit să-l încălzeşti cu o vorbă, pe care l-ai lăsat „rece”, te răsplăteşte cu răceală.

Cum este Andrei Porubin, în afara serviciului?

Nu vreau să spun că sunt cu totul diferit. Rămân acelaşi Andrei Porubin, doar că pus în altă situaţie, în altă ipostază, sau rol. În afara serviciului nu ţi se solicită mai puţină prezenţă de spirit, ci poate dimpotrivă. Atâta doar că în viaţa de zi cu zi prefer să fiu mai retras, să-mi trăiesc mai închis de ochii lumii micile mele comedii şi tragedii. În afara serviciului sunt mai „încetişor”, mai relaxat, mai puţin vorbăreţ, dar la fel de exigent faţă de mine şi faţă de ceea ce fac. Este adevărat că de tine, de „EU”-l tău nu fugi prea departe. Dar perioadele de pauză sunt un fel de mici vacanţe, în care te recuperezi, îţi aduni din nou energia din care să poţi împărţi celor din jur la următoarea apariţie publică. Mai citeşti o carte, mergi la un spectacol de teatru, pentru a nu-ţi pietrifica intelectul, mai urmăreşti ce se face pe internet – o modalitate operativă de acumulare informativă. Îţi mai completezi agenda cu noi gânduri, idei. Te ocupi, cum s-ar spune, de bucătăria profesiei, pentru a avea ce spune atunci când profesia te va solicita în salon.

Am la această temă şi un caz ilar – soţia mea, văzându-mă odată foarte blazat în timp ce ea îmi vorbea despre nişte chestiuni casnice, foarte importante (la părerea ei), a făcut o pauză şi a zis: – Când mă uit că eu îţi vorbesc, dar tu dormi! – Ştiu ce trebuie să fac pentru ca să te văd treaz şi pus pe treabă – să-ţi pun în faţă o cameră de televiziune, asta ştiu că te mobilizează!

Cum reuşiţi să folosiţi timpul raţional?

Să recunosc, că singur nu prea reuşesc s-o fac. Chiar de am lucrat 18 ani la radio, unde emisia este în direct, îţi cereau să lucrezi pe secunde, în viaţă am rămas corigent cronic la acest capitol – întârzii mereu. E un viciu, ştiu. Şi nu o fac intenţionat. Mereu am impresia că o să reuşesc, că graba strică treaba, dar nu-mi pot explica de ce se întâmplă aşa. Probabil, că am o imagine un pic deformată a timpului şi a realităţii, că încerc să compensez alerta din scenă sau din faţa micului ecran cu reticenţa din spatele profesiei. E ca o reacţie de apărare a organismului la suprasolicitarea zilnică, la graba de a trăi. Dar asta, fireşte, miroase mai mult a scuză, sau e o modalitate de a-mi îndreptăţi propriile erori.

Am noroc de soţia mea Ala, pe care o numesc încă de la studenţie „Coco” (o abreviere a numelui ei de fată), care este „motoraşul” familiei, care ştie să le vadă pe toate, să ne grăbească, să ne certe dacă ne scapă ceva important la părerea ei. Când zic „ne” îl am în vedere şi pe fiul meu, Alexandru-Ioan. Că fiică-mea Sanda e deja măritată.

De la raţional la absurd este…

Este doar un milimetru, o fracţiune de secundă. De atâtea ori spunem una şi imediat facem altceva! De atâtea ori gândim una şi imediat gândurile zboară în absurdităţi! Câte odată, am impresia că dacă nu ar fi această corelaţie dintre absurd şi raţional, sau invers, viaţa ar înceta să aibă culori, să aibă valenţe. Pentru că nu tot raţionalul este de folos şi nu tot absurdul este distructibil. De atâtea ori în viaţă suntem pe faza de a minţi, din considerente raţionale şi de a-i face cuiva vre-o surpriză plăcută, de exemplu, ajungând până la absurdităţi. E şi unul din principiile Teatrului absurdului. Pentru că, de fapt, e absurd să vii pe lume ca pe urmă să mori. Venim în viaţă pentru ca să folosim raţional timpul ce ni se oferă, să ne valorificăm potenţialul şi să ne curăţim sufletul. Din păcate, de multe ori ajungem să înţelegem ce vrea viaţa de la noi abia atunci când ea nu mai vrea de la noi nimic.

Care este reţeta succesului?

Oricât ar părea de straniu, dar fiecare îşi stabileşte pentru sine această reţetă. Nu există reţete universale. Universale pot fi doar instrumentele cu care se atinge acest scop. Despre ele am vorbit tangenţial răspunzând la întrebările anterioare. Dar în acest sens mi-a plăcut un proverb japonez foarte înţelept, care nu necesită comentarii pentru că vorbeşte de la sine : „Are succes doar acela, care cade de 7 ori, dar se ridică de 8!”

Motto-ul care vă însoţeşte pretutindeni?

Sunt câteva:”Fii în pas cu timpul!; Fii bun cu cei din jur şi fă cât mai multe fapte bune, pentru că Dumnezeu nu uită nici o dată să te răsplătească pentru ceea ce faci!; Fă în viaţă ceea ce ştii să faci mai bine!”.

Vă găsiţi împlinit în…

În toate realizările mele, fie mai plăcute, mai reuşite, sau mai puţin reuşite. Nereuşitele sunt un fel de manual virtual care ne învaţă cum nu trebuie să mai procedăm. Chiar dacă Bismarck afirma că doar proştii învaţă pe propriile lor greşeli – e o lipsă totală de perspicacitate să nu tragi concluzii din nereuşite. Mă văd împlinit prin familia mea, care este oaza mea de refugiu, prin casa mea, care este cetatea mea de apărare, prin copiii mei care sunt continuarea mea, fie şi în alte domenii decât cel ales de tatăl lor, prin prietenii, amicii şi pur şi simplu spectatorii mei, de la care învăţ mereu câte ceva.

Interviu realizat de Ina Miţul
Sursa: Allmoldova.com

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ