Satul Pripiceni-Răzeşi (Rezina)

0
142

Prispele de lut în secolul XXI

Cu desaga încărcată cu daruri vom merge şi anul acesta prin satele basarabene, pentru a ne cunoaşte cititorii, a afla bucuriile şi îngrijorările lor. Primele noastre gazde în 2007 au fost cei de la Pripiceni-Răzeşi, sat cu tradiţii şi oameni gospodari. Dar şi mai mult, cu copilaşi frumoşi la chip şi la suflet, pe care i-am descoperit la întâlnirea organizată la Şcoala medie.

Prispa strămoşilor

În drum spre Pripiceni-Răzeşi, nu poţi să nu faci popas la Trifeşti, pentru a sorbi din apa cristalină a vechilor izvoare, amenajate de curând într-un frumos complex, apoi să te închini pios la icoanele mănăstirii Pripiceni-Curchi. La Trifeşti am găsit lume bună, în frunte cu directorul şcolii, Mihai Sparionoapte. Dar despre acestea şi multe altele, vom reveni într-unul din numerele viitoare.
Pripiceni-Răzeşi, scăldat de apele Cogâlnicului, este pomenit în hrisoavele domneşti cu anul 1630, iar istoria şi-o scriu tot alături de Trifeşti şi Pripiceni-Curchi. Legenda spune că numele satului se trage de la prispele de lemn, specifice caselor de aici. Afară, pe prispă, se mai stă şi astăzi, admirând frumuseţile din împrejurimi. La Pripiceni există şi un monument de importanţă naţională – aici a fost descoperit scheletul integral al unui Dinoterium Gigantismus, cu înălţimea de şase metri, care a vieţuit cu milioane de aici în urmă pe aceste pământuri.

Drag de carte…

Îmbrăcaţi în straie de sărbătoare, elevii ne aşteptau cu nerăbdare în sala sportivă a şcolii, aceasta fiind destul de încăpătoare pentru doritorii de a participa la întâlnirea cu revista „Natura”. De fapt, cam toţi cei peste 200 de învăţăcei, alături de dascălii ce trudesc pentru instruirea lor, erau gata nu doar de a asculta, dar şi a adresa întrebări, care mai de care mai isteţe.
Angela Guzun, profesoară de geografie şi biologie, a moderat întâlnirea, oferind cuvânt elevilor şi profesorilor, dornici de a-şi spune gândul. Ludmila Negară, profesoară de chimie şi biologie ne-a asigurat că elevii ne-au aşteptat cu nerăbdare.
Directorul instituţiei, Vasile Albu (nu am putut să nu observ palmele bătătorite, semn că munceşte cu drag pământul, moştenit de la strămoşi), mi-a vorbit cu drag despre şcoală şi profesori, despre elevi şi părinţi, evident presărând şi câte-o supărare pentru cei care lipsesc nemotivat, pentru părinţii care-şi pun odraslele la muncile câmpului din contul lecţiilor.
Câştigătorii la concursurile revistei „Natura” s-au evidenţiat şi în propria lor şcoală, încurajând şi pe alţi colegi să aboneze „Natura” şi să participe la competiţii.

Lumina vieţii
Era cu neputinţă să nu trecem pe la sfântul locaş – biserica Adormirea Maicii Domnului, unde de 15 ani slujeşte părintele Sergiu Botnari. Am rămas surprinsă când am aflat ca la întâlnirea de la şcoală a fost prezentă şi matuşca Aliona,venită pentru a asista la lecţii în clasa a şasea, unde-i învaţă copila. Astfel că am acceptat cu drag invitaţia de a le trece pragul, împreună cu directorul gimnaziului Vasile Albu, profesoara de geografie şi biologie Angela Guzun, profesoara de chimie şi biologie Ludmila Negară, medicul coordonator la Centrul de sănătate Pripiceni Aurel Guzun.
De vreo şapte ani matuşca Aliona organizează un grup de colindători, pentru a vesti Naşterea Mântuitorului şi a perpetua tradiţia. În haine naţionale, ei colindă în fiecare an diferite mahalale, căci este cu neputinţă să reuşească a ajunge la fiecare casă într-o singură seară. „Mi-e ruşine când gospodarul vrea să ne dea şi un ban pentru colindă. Ne bucurăm când, cu dulciurile în faţa noastră, sătenii ne ascultă cu bucurie şi primesc deschis urarea”, spune matuşca.
Mihaela, fata părintelui, scrie versuri. Despre acest lucru ştiau, până la sosirea noastră, doar părinţii. Fire sensibilă, se retrage într-un colţ al ei şi înşiră pe hârtie trăirile de copil. Talentul, îl moşteneşte, probabil, de la tatăl ei, care ascunde ceva versuri în filele unui caiet. Acum trei ani, în ajun de Sfântul Dumitru, Mihaela a căzut într-o fântână (şapte burlane în pământ şi două cu apă), la mănăstirea Pripiceni-Curchi, dar, spre marea mirare a tuturor, era nevătămată. Venită acasă, copila scrie: „Când mă gândesc că sufletul este în necurăţire/ Şi trupul este în veselie/ Nu am aer sufletesc/ Ci am aer pământesc,/ Dumnezeu mă va pedepsi, dacă eu nu-l voi iubi,/ Căci el îmi dă ispite mititele, / Apoi ispite şi mai grele,/ Dumnezeu mă lasă-un pic, / Să vadă ce-o să fac,/ Dacă-n necazul cel mai mic,/ Voi milui vreun sărac/ Prea Iubite Tată, te iubesc nespus/ Şi vreau să fiu mireasa ta cea adevărată/ Căci cu altă dorinţă nu mai vreau să lupt”.

Prea puţine din clipele frumoase petrecute la Pripiceni şi-au găsit reflectare în cele de mai sus. Oricum, un plăcut sentiment de bucurie că la Rezina avem noi promotori ne face să credem că vizita aceasta de la început de an este, de fapt, doar un început…

Autor: Lilia Curchi
Sursa: Natura.md
Foto: Placelook.com

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ