Răzleţirea (Refugiul basarabean, anul 1944 )

0
25

Nu-mi imaginez că ar putea fi categorisită altfel decât tragedie drama pământenilor noştri nescrisă încă, rupţi de la sânul baştinei – casă, masă, pământuri, prieteni, nu arare, părinţi – într-un cuvânt, tot de ce eşti înlănţuit cu legături ancestrale, însuşi sufletul nemuritor. Fără a mai pune la socoteală pagubele materiale – agoniseala multor generaţii lăsată de izbelişte, la cheremul năvălitorilor ce aveau să vină, al elementelor declasate. Să pleci dintr-o gospodărie alcătuită cu sufletul şi cu câteva boccele de haine, albituri, nişte crăticioare…
Regimul antonescian făcea maximum de ce se putea face, dar era război. Căile ferate supraaglomerate, bombardamente anglo-americane, distanţa Chişinău-Bucureşti se parcurgea în săptămâni. La 4 aprilie ’44 cel mai masiv bombardament al acestei aviaţii a surprins în triajul Gării de Nord garnituri cu refugiaţi, care luară calea (de veci!) spre Cimitirul înfiinţat ad-hoc în preajma Podului Grand, numit „4 Aprilie”, unde şi-au găsit odihna de veci şi ceferiştii-muncitori de la uzina „Griviţa”, mai târziu, „Griviţa Roşie”. Tablou dantesc.
Din Cobâlca Orheiului se refugiaseră 37 de familii, aproximativ 170 de persoane. Din fericire – ajunşi la destinaţie. Satul văduvit de intelectuali: plecaţi toţi învăţătorii, preoţii, medicii. Ba şi viitorii virtuali intelectuali: elevii şcolilor secundare, studenţii. Reveniţi în ianuarie ’45 foarte puţini: Gh. Poclitaru, cu familia, Pantelimon Leancă cu jumătate de familie, Pavel Untilă cu soţia, subsemnatul, Benedict Popandopol cu sora sa mezină – Tamara. Fratele Gheorghe, demobilizat în ’43, revenit, tranzitând lagăre de prizonieri din Astrahan, ca şi mulţi alţi cobâlceni, foşti combatanţi în Armata Română. Trei refugiaţi, ca şi fratele, după 28 iunie 1940 peste Prut: locotenent Vsevolod Popandopol, sergenţii Ion Untilă şi Ion Poclitaru au căzut pe câmpul de luptă în iulie 1941, la Ţiganca. Remarcăm aici, exodul din iunie-iulie ’40 a fost nesemnificativ. Au plecat în refugiu doi preoţi, notarul, jandarmeria. Basarabenii nu gustaseră moartea „regimului bolşevic” distrugător de valori. Ba unii dintre bătrânii nostalgici, amintindu-şi anii de tinereţe sub Nicolae al II-lea, socoteau că ruşii vin cu belşug, fără impozite, cu înviorarea exporturilor de producţie agricolă. N-a fost să fie. S-a înviorat doar „exportul” de vieţi omeneşti: primii arestaţi în iulie ’40 – fostul primar, Leonid Popandopol, şi fostul perceptor – Nicolae Burlacu. Apoi: mobilizări în Donbas, în alte regiuni industriale ale necuprinsei Uniuni. Deportările masive din 13 iunie 1941 au băgat frica în oameni, făcându-i să înţeleagă esenţa criminală a acestui regim. Gropile cu var, execuţiile masive din închisori au fost argumente decisive ce-au determinat proporţiile exodului din martie ’44. În cazul de faţă teroarea a fost factorul determinant. Chiar dacă, răspunzând unui S.O.S., instinctiv, oamenii plecaseră cu sufletul doar, lăsând în urmă bunurile agonisite de ei, părinţi, buni şi străbuni.
Dificil – dacă nu chiar imposibil – a reda calvarul celor plecaţi răzleţiţi de baştină – sat, oraş natal – de agoniseala mai mare, mai mică.
Guvernul antonescian făcea totul pentru ajutorarea năpăstuiţilor: în marile gări ei puteau căpăta ceva hrană şi ajutor medical. Se făceau chete de milioane în acelaşi scop. Dar era război. Şi apoi nu era vorba de câteva mii de persoane acolo, ci de sute de mii. Se vehicula cifra de un milion. Dacă fac un calcul al celor plecaţi din Cobâlca, raportat la populaţia de atunci a Basarabiei, obţin… jumătate de milion. Dar ţinând seamă că oraşele au dat un număr mai mare, e posibil să ne apropiem şi de milion.
Şi dacă funcţionarii sperau ca la noul loc de trai să fie încadraţi după specialitate, deci asiguraţi cu salarii, apoi simplii ţărani, foşti gospodari cu stare, la ce puteau spera, lipsiţi de masă-casă, vite, pământuri? Doar ca să fie angajaţi ca zilieri, argaţi…
Situaţie descrisă cu lux de amănunte de jurnalista Ana Eremencu-Barbăneagră în cartea recent apărută la Editura „Pontos”, volumul „Suferinţă în tăcere”, unde dumneaei, ca martor ocular (refugiată cu familia, cu alţi nouă gospodari durleşteni, în Oltenia), zugrăveşte, între altele, soarta gospodarului fruntaş din Durleşti Ion Bostan, în convorbirea cu părintele naratoarei. Acela îi riposta:
„– Cum adică nu sunt rob? Dar nevasta şi copiii mei? Cum? Dar ce suntem noi dacă n-avem nimic: nici casă, nici masă, nici pământ? Eu lucrez din noapte în noapte cu fiul alături, Nadea cu fetele toată ziua-s la prăşit” (Op. citată, pag. 109). Or fi fost şi excepţii (mai fericite, dar…).
Paul Goma descrie în „Arta refugii” drama refugiaţilor sub alt aspect: urmărirea lor de securitatea sovietică cu scopul de a-i „repatria”, precum şi mizeriile cotidiene, inerente situaţiei date.
Părinţii rămaseră la vatra lor cu toate insistenţele noastre. Bătrâni în pragul neputinţei, unde să pornească? Rămaseră în voia sorţii, cu toate că nu aveau la inimă puterea sovietică şi „noua ordine”. Un alt motiv, fratele pe front. Ce-o fi? Cum o fi?
Se zguduia tot satul la exploziile proiectilelor. Nădejdi spulberate.
Surorile, cumnatul, nepoţelul (care nu se dădea dezlipit de bunică-sa) plecară la început de martie. Subsemnatul îi urmase ceva mai târziu, ca tocmai să mă pomenesc la 4 aprilie sub vestitul, tragicul bombardament anglo-american. După restabilirea circulaţiei trenurilor îi regăsii: sora mai mare cu familia la Comana de Sus, cea mai mică – la Veneţia de Sus (judeţul Făgăraş). Reangajaţi toţi în serviciile lor, n-au îndurat mizerii, afară de aceea a despărţirii de casă şi de pierderile suferite în legătură cu asta.
Ardelenii se arătau înţelegători, binevoitori, dar ceva mai închişi, aspri, nu ca basarabenii, deşi graiul mlădios, îndulcit, aducea cu cel de acasă. Cumnatul, medic, e solicitat în Săptămâna Patimilor de un gospodar.
De acolo (alde Coman, frate cu episcopul Banatului) se duse, o scoase din criză pe gospodină şi ieşi din curte, mai că nu şi înjură (or fi fost certaţi soţii). Revenit din misiune, constata: ardelenii nu-s basarabeni.
În situaţii similare, scoţând omul din gura morţii, la Cobâlca ar fi ieşit din curtea omului cu o pasăre, cu un boţ de unt, mai ştiu eu…
Cei reveniţi din refugiu (nu mulţi), vai şi-amar de ei; găsiră casele, alte acareturi devastate sau – şi mai rău – ocupate de nou-sosiţii „oaspeţi”: miliţieni, preşedinţi de soviete săteşti, şefi de cluburi, alţi şefuleţi. Autoarea pomenită istoriseşte drumul pătimirilor. Mai întâi, lagărul „de filtrare” din Chişinău (pe teritoriul actualei Universităţi de Medicină), apoi alte mizerii fizice şi morale.
Pomenita autoare istoriseşte chinurile îndurate de părinte (era în vizorul securităţii KGB-iste, ca fost primar), căruia la „cercetări” i-au dezbătut rinichii, ani de-a rândul fiind chemat iar şi iar la „cercetări”. „Îl băteau crunt, fără milă, până leşina. Îl dezbrăcau, îl aruncau în boxele cimentate de pe bulevardul Lenin şi-l udau cu apă rece ca gheaţa, apoi închideau uşa şi reveneau tocmai a doua zi. Îl lăsau acasă o săptămână, cel mult două, apoi din nou îl luau la securitate” (Ibidem, pag. 135-136). Nu mai bine „petrecură” acei care direct din lagărul de filtrare luară calea Siberiei.
Nespuse sunt suferinţele refugiaţilor rămaşi în Ţara-Mamă (mă refer aici şi la „Jurnalul” preotului-savant Paul Mihail; deşi preot şi cunoscut cercetător-istoric, gustase din plin din amarul pahar al refugiului din 1940-I941).
Dar şi mai terifiante au fost supliciile celor „repatriaţi” şi stigmatizaţi de vestitul KGB ca „trădători de patrie”.
„Patria”, după definiţia lui Reagan, era Imperiul Răului, pe care marea Uniune nu a dezminţit-o în toată perioada de după marele octombrie şi până la despărţire.
Dar care anumite forţe ale Federaţiei Ruse şi-l iau drept „credo” politic şi-n zilele noastre.

Constantin BOBEICĂ
sursa: literaturasiarta.md

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ