RSS Feed

Redefinirea naţionalismelor „civic” şi „etnic” în unionismul cerebral

0

aprilie 24, 2010 by Românism

De-a lungul timpului realitatea istorică ne-a demonstrat că teoria statului naţional care-şi asumă, în genere, o formă civică de naţionalism se bazează şi pe un „naţionalism etnic”.

În următoarele rânduri voi încerca să abordez câteva aspecte esenţiale din acest demers al identităţii prea mult sau prea puţin discutat. Anume „apartenenţa la un popor” este temeiul pentru care naţionalismul civic atribuie drepturi şi datorii de cetăţean. „Numai cei ce împărtăşeşsc cultura publică a unui popor, care aderă la <religia civilă> a statului naţional, sunt îndrituiţi să participe la aceleaşi drepturi şi datorii care compun cetăţenia. Dacă acestea sunt în principiu universale şi presupun  o bază uniformă de aplicare pe tot globul, ele sunt accesibile în practică doar celor care sunt ori au devenit membrii ai unui stat.”[1]

Ernest Gellner ne vorbeşte despre existenţa a patru zone diferite de formare a uniunii dintre stat şi cultură. Cazul Franţei (zona 1), care este ilustrativ în acest sens, ne demonstrează că aici uniunea dintre stat şi cultură a apărut mult mai înainte de epoca naţionalismului. „În această zonă diferenţele culturale erau găsite mai degrabă între păturile sociale decât între regiuni. Carapacea politică exista deja”[2]

Iată de ce evreii, emancipaţi de Revoluţia franceză, „pentru a primi beneficiile modernităţii trebuiau să devină cetăţenii unui stat naţional ca Franţa şi să-şi asume cultura franceză, inclusiv limba franceză şi istoria Franţei în şcoală.”[3]Antisemitismul nu este doar un sentiment şi categorizare premodernă, ce reprezintă şi conflictul dintre concepţia universală a cetăţeniei, cu datoriile şi drepturile sale uniforme, pe de o parte, şi concepţia inevitabil particularistă a „poporului”, deci a comunităţii a cărei membri sunt toţi cetăţenii.

În viziunea lui Gellner, o situaţie cu totul aparte reprezintă zona 4, care a trecut prin perioada bolşevismului. În această zonă, din care face parte atât România cât şi Republica Moldova, naţionalismul a „ars” etapele prin care au trecut ţările din celelalte zone, contribuind astfel la destrămarea imperiului comunist. Acest tip de naţionalism a avut mai degrabă un caracter predominant „etnic” şi exclusivist…acesta nu a dispărut nici până în prezent.

Oricât de paradoxal ar suna, vom constata că, în prezent, la baza statului naţional vom regăsi şi un naţionalism etnic , căci poporul – „comunitatea naţională” este descendentul unui popor premodern care a moştenit amintiri şi tradiţii, simboluri şi mituri, valori. Este vorba despre existenţa unei preistorii de „subordonări, rătăciri, exiluri, suferinţe (…) şi deci un sens al experienţei comune care-i demarchează de alţii şi-i înzestrează cu un sentiment al apartenenţei.”[4]

Ne palce nouă ori nu, dar de aici porneşte sentimentul „superiorităţii morale”, al „unicităţii” cultivat de elitele premoderne.

În concepţia savanţilor anglo-saxoni asumarea identitară se face pe două paliere: „naţionalismul steagurilor fluturate” – exprimarea oficială/oficializantă a identităţii naţionale la ceremonii, parade, date semnificative; şi „naţionalismul steagurilor nefluturate” – este vorba de naţionalismul cotidian şi banal, partea neostentativ vizibilă. Este tipul de naţionalism fără conotaţii negative – infiltrat tacit în manuale, piese, discursuri publice şi care există în forma sa latentă în mentalul comunitar. Manifestarea lui publică apare şi în situaţii speciale. „Eşti ceea ce eşti, dar afli asta sau ţi se aminteşte asta, dacă e cazul în contexte paradoxale, fericite sau dramatice, violente sau festive, emoţionale însă de fiecare dată şi definitorii pentru tine.”[5]

De ce totuşi , în perioada actuală, care se pretinde a fi epoca postmodernă, vom mai auzi scandări şi mesaje unioniste pe străzile Chişinăului de tipul „Basarabia pamânt românesc!”, „Unire!”, „Suntem români şi punctum”? Se pare că nici după aproape 19 ani de „independenţă” a Rep. Moldova, această dezbatere identitară nu a dispărut, dimpotrivă ea rămâne crucială. Anume asumarea propriei identităţi etnice de către cetăţenii moldoveni va legitima sau nu existenţa pe viitor a Moldovei ca stat. Iată de ce fostul regim comunist, în toţi aceşti 8 ani, a recurs la diverse tertipuri sistematice, cum ar fi: „istoria integrată”, „dicţionarul moldo-român”, „limba moldovenească din constituţie”, care au avut un scop bine determinat – instrumentalizarea politică a discursului identitar. S-a ajuns la situaţia bizară în care asumarea propriei identităţi, în special de a fi „român”- deci specia naţionalistă şi cea mai indezirabilă la Chişinău, să reprezinte un act exclusiv politic.

După revolta tinerilor din 7-8 aprilie 2009, pare din ce în ce mai limpede că problema identitară nu va fi soluţionată în viitorul apropiat…dar până când? Cauza principală ar putea fi găsită în absenţa contextului favorabil – spaţiul de comunicare publică, deci contextul favorabil pentru formarea opiniei publice. Iată de ce, introducerea în spaţiul mediatic a cât mai multor posturi tv şi radio, chair şi de peste Prut, nu va rezolva nici pe departe problema. Este inutilă, în acest sens, apariţia a o mie de televiziuni sau posturi de radio, dacă în cadrul lor nu e dezbătută problematica identitară. E nevoie de crearea acelui mediu în care argumentele să fie auzite şi dezbătute fără ca să existe poziţii privilegiate sau defavorizante în dezbatere pentru una sau alta dintre opţiuni. Mass-media nu trebuie să influenţeze „cum” trebuie să gândeşti, dar îţi poate sugera la „ce” să gândeşti. Repet, nu e vorba despre manipulare, ci despre redeschiderea „dosarului identitar” pentru opinia publică. Este ceea ce sociologul Dan Dungaciu numea în cartea sa depolitizarea problemei identitare – „înseamnă că nu va exista niciun blocaj politic nici la nivelul opţiunii şi asumării identitare, nici la nivelul exprimării publice a respectivei identităţi.”[6] Aici intervine şi problema secundară, percepţia de minoritari pe care şi-au asumat-o/şi-o asumă românii din Rep. Moldova. Resimţind în acelaşi timp o presiune din partea celorlalţi aceştia sunt tentaţi să se asocieze cu majoritatea sau tac şi nu-şi mai exprimă propriile opinii în dezbaterea identitară. Teoria, numită metaforic „spirala tăcerii”, a fost elaborată de Elisabeth Noelle-Neumann şi pare că se pliază perfect pe situaţia actuală a spaţiului public din Rep. Moldova. Ceea ce avem astăzi în Moldova pare să prindă conturul unui tablou sumbru ce se materializează prin funcţionarea unui flux dublu: o mass-media (chiar şi din dreapta Prutului) nepermisibilă faţă de problematica „sensibilă” a identităţii şi fluxul opiniei majoritare a „moldoveniştilor” duc împreună la creşterea numărului celor care împărtăşesc opinia dominantă, concomitent creşte şi numărul persoanelor care nu mai reuşesc să dea glas opiniilor diferite.

Atât timp cât pe agenda mass-media din Rep. Moldova nu va figura şi dezbaterea identitară, nu are de ce să ne „irite” prezenţa pe străzile Chişinăului a „naţionalismului steagurilor fluturate”. Acest tip de naţionalism trebuie privit ca un semn al unei necesităţi exprimate prin intermediul unui alt canal, decât cel al mass-media. Din păcate, în prezent, vocile românilor basarabeni au şansa de a fi „auzite” doar pe stradă, prin intermediul protestelor, manifestărilor şi nu altfel…deocamdată.

Sugestia de a participa la o aşa-zisă „apreciere calmă şi calculată a şanselor” dând dovadă, în acelaşi timp, de o viziune opacă asupra realităţii prin intermediul naţionalismului civic, care ignoră total factorul uman, intruziunea elementelor etnice, diferenţelor culturale etc., este mascat de un termen atractiv – unionismul cerebral. Aici avem de-a face cu o grosolană simplificare. Un românism bazat nu pe valori etnoculturale ci pe valori civice şi cetăţeneşti este surogatul perfect al unei „forme fără fond” importat din zona naţionalismului occidental a lui Gellner, iar de aici pornesc toate polemicile, căci nu putem fi siguri că acest plan va avea succes atunci când va fi aplicat în spaţiul dintre Prut şi Nistru. Iar experimentele, după cum bine ştiţi, pot înghiţi inutil resurse şi energii pe teremen lung.

Simpatizanţii unionismului cerebral uită, în fond, câteva aspecte importante: naţionalismele etnice, aşa cum ne arată Smith „sunt de tipuri şi grade felurite, unele fiind paşnice (ca mişcările cehă şi catalană), altele agresive şi exclusive ca cele atestate în Germania antebelică ori în Italia aceleiaşi perioade sau în fosta Iugoslavie.”[7] În plus, unionismul cerebral nu este nici el aşa cum ni se sugerează. El poate fi tot atât de sever ca şi naţionalismele etnice. În fapt, naţionalismul civic adesea „cere, ca preţ al primirii cetăţeniei şi al beneficiilor acesteia, abandonarea comunităţii etnice (…) marginalizarea culturii etnice a minorităţilor dinlăuntrul frontierelor statului naţional.”[8]Aceasta poate duce la o „trezire” a etniilor minoritare subversive (din nefericire RM nu duce lipsă de reprezentanţi), anterior latente, ca urmare a aplicării „carapacei” identitare cetăţeneşti. Atunci în ce măsură actuala elită politică poate face faţă presiunii minorităţilor nemulţumite?

Cam aşa au fost tratate elitele negrilor şi evreilor de către naţionalismul civic francez. Condiţia era ca pentru a deveni cetăţeni ai Franţei, aceştia trebuiau să se transforme peste noapte în negri sau evrei francezi. Şi acum să privim retrospectiv asupra situaţiei din Moldova. Vor fi de acord etnicii ruşi din RM să-şi asume noua identitate de români ruşi?!…se pare că nu, deoarece asumarea identităţii de „rus” şi în acelaşi timp „român” este anatgonică, din păcate…dar să sperăm că nu pentru mult timp. Nici măcar formula de compromis identitar „moldovean” nu a rezolvat pe deplin această problemă. Iar asupra creării acestei situaţii a contribuit pe deplin „moldovenismul” şovin din RASSM, resuscitat în 1994 de agrarieni, iar acum de neocomuniştii de la Chişinău. Ceea ce se întâmplă acum în RM pare a fi mai degrabă un „conflict al simbolurilor”, iar în acest context, palierul naţionalismului civic este lipsit de consistenţă fără un fundament etno-cultural.

Relaţia dintre cele două tipuri de manifestare etnică/civică trebuie să fie coerentă şi nu neapărat cauzală. Este vorba aici nu despre o relaţie paralelă a celor două paliere, ci despre funcţionarea unei dependenţe mutuale, în care naţionalismul etnic alimentează şi legitimează naţionalismul civic, iar acesta îl exprimă şi exemplifică pe cel dintâi. „Naţiunea reprezintă iată, o simbioză uneori dificilă dar necesară între elementele civice şi etnice, edificată pe bazele sociale, birocratice şi populare. Succesul oricărei naţiuni în lumea modernă depinde de simbioza aceasta şi de aceste întemeieri sociale. Această asociere de forţe sociale, una capabilă să comande organele statului, cealaltă să mobilezeze energiile poporului.”[9] Potenţialul unei naţiuni poate fi măsurat numai prin prisma simbiozei dintre cele două paliere. Ceea ce ne demonstrază faptul că unionismul cerebral trebuie să-şi capete dimensiunea de realitate etno-politică, nu numai una demo-politică, civică, adică bazată pe convenţie, contract, bani etc.

Nicu Ţîbrigan


[1] A. D. Smith. „Nation and nationalism in a global era” apud Ilie Bădescu, „Tratat de geopolitică”. Vol. I, Ed. „Mica Valahie”, Bucureşti, 2004, p. 125

[2] Ernest Gellner, „Naţionalismul”, Ed. Incitatus, Bucureşti, 2001, pp. 53-54

[3] A. D. Smith, apud Ilie Bădescu, op. cit, p. 125

[4] A. D. Smith apud Ilie Bădescu, op. cit, p. 126

[5] Dan Dungaciu, „Cine suntem noi?”, Ed. Cartier, Chişinău, 2009, pp. 120-121

[6] Idem p. 117

[7] A. D. Smith apud Ilie Bădescu, op. cit, p.127

[8] Ibidem.

[9] Idem, p. 126


0 comments »

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

ChatVorbește instant cu noi !+