Reîntregirea naţionalã în conştiinţa istoricã a poporului român

0
94

    În epoca migraţiilor, spaţiul etnogenetic românesc, închis între Nipru (E), Dunărea Mijlocie (V), Carpaţii Păduroşi (N) şi linia Skok-Jirecek-Philippide (Albania, Nordul Greciei actuale, Rumelia) (S), a servit drept culoar de tranzit, bază de aprovizionare şi atac pentru populaţiile care s-au revărsat spre Bizanţ sau Roma, forţând frontiera nordică a Imperiului, menţinută până în anul 602 pe linia Dunării. Iar această determinantă geo-politică, plasarea, potrivit lui Grigore Ureche, “în calea răotăţilor”, la care s-a adăugat, ulterior, tentaţia bogăţiilor solului şi subsolului românesc, pentru statele cu pretenţii de dominaţie în zonă (Ungaria, Polonia, Hoarda de Aur, Imperiile otoman, habsburgic şi rus) avea să marcheze sensul întregii istorii a românilor, conferinu-le, în evul mediu şi modern imaginea, plastic definită de Simion Mehedinţi de “popor asediat”. Într-adevăr, concluziona Nicolae Iorga, “Când Nordul a vrut să meargă spre Sud, când Apusul a vrut să se atingă cu Răsăritul, aici s-au întâlnit”. În aceste condiţii, românii au fost obligaţi, pentru a rezista, să găsească, pornind de la modul social specific – obştea ţărănească – forme adecvate de structurare socială şi organizare politico-militară.

    Evoluţia socială în cadrul asociaţiilor de obşti (“obşti de obşti” sau ţări) a condus în secolele X-XIV la apariţia, pe coordonatele pluralismului statal specific medieval a statelor feudale româneşti: voievodatele (principatele) sau Ţările Transilvaniei (Valaquia Transilvana), Moldovei (Valaquia Minor), Munteniei sau Ţării Româneşti (Valaquia Major), ultima fuzionând în 1389 cu “Ţara românilor” (Alualak) dobrogeni dintre Dunărea de Jos şi Marea Neagră şi, la sud de fluviu, Imperiul Asăneştilor (“Valaquia care este Ţara lui Asan”) şi “vlahiile balcanice”.

    Unirea cea Mare, într-un singur stat a tuturor teritoriilor locuite de români, temută şi prevenită de vecini prin forţa armelor şi a jocurilor politice, nu a putut fi însă înfăptuită în evul mediu decât pentru un scurt moment în anii domniei principelui Mihai Viteazul (1593-1601), intrat în conştiinţa istorică românească sub numele de “domnul Unirii”. Dar, în această conştiinţă colectivă, ea a existat întotdeauna ca o trecută realitate de referinţă şi un ideal peren, constituind pentru acţiunea politică, un obiect urmărit permanent, cu mijloacele şi în conjunctura internaţională specifică fiecărei epoci în parte. Relevantă sub acest aspect este imaginea românească a Eden-ului pierdut, a Epocii de Aur primordiale, invocată de ţăran în vremuri de răstrişte, sub chipul personificat al Daciei. Aspră uneori, întotdeauna atotputernică, “Baba Dochia”, introducea în folclor imaginea vechii Dacii, unificată sub Burebista (c. 821 î.Chr. – 44. î.Chr.) şi Decebal (86 î.Chr.-106d. Chr.), iar tânăra şi frumoasa “Ana Dochiana”, varianta ei transilvană, pe aceea a Daciei renăscută ca Dacie Felix sub vulturii Romei. Asociate uneori, între personajele masculine de legendă la care se face apel în marile momente ale anului calendaristic în invocaţii şi colinde, se remarcă figurile lui “Bădica Traian” – “Traian împăratul” (98-117) care, prin victoria asupra lui Decebal (106 d. Chr.) a semnat actul de naştere a poporului român şi “Ler împărat” – Aurelianus (270-275), împăratul de origine traco-dacă, cel care a reuşit să oprească valurile barbare pe linia Dunării, invocat cu nostalgie, ca un părinte pierdut de daco-romanii rămaşi să biruie singuri, fără protecţia legiunilor, furtunile istoriei, după retragerea strategică a armatei legiunilor şi autorităţilor imperiale din anul 275.

    Alt fapt dovedind că Unirea a impulsionat, potrivit revoluţionarului paşoptist Cezar Bolliac “sentimentul naţional în toate părţile României de când istoria a început a ne spune ceva despre Dacia”, fiind după Mihail Kogălniceanu, acest Cavour al României moderne “visul de aur, ţelul isprăvilor marilor bărbaţi” români, îl constitue semnificaţia cuvântului “ţară”. La noi, fapt specific, acest cuvânt provenit din terra-ae nu desemnează solul, pentru care românul, cu nostalgia vechii civilizaţii urbane, apusă la începutul secolului VIII, foloseşte termenul de “pământ” de la pavimentum (pavaj), ci teritoriul locuit de români, “Ţara Românilor” tradusă de străini prin “Valahia”, “Wlachenlant”, “Blockumnnalant” etc., formaţiunea lor politico-militară primitivă, “obştea de obşte” apoi însăşi statul şi, prin extensie, “oastea cea mare”. Dacă autohtonii acestui pământ şi-au spus întotdeauna români de la ROMANUS, până în pragul epocii moderne când au luptat pentru România, ca moştenitoare a Romaniei orientale, patria şi-au desemnat-o prin termenul “Ţara”, care intra în titulatura oficială a statelor feudale româneşti: Ţara Ardealului, Ţara Moldovei, Ţara Muntenească. Iar hotărârea de unificare a ei in integrum, a fost înscrisă de la jumătatea secolului XIV în programul de domnie al voievozilor dintre Carpaţi şi Dunăre care-şi proclamau primatul faţă de omologii lor din Ardeal şi Moldova, adăugând apelativul “Io” simbolizând aspiraţia la demnitatea imperială în vechea tradiţie romană şi titlurile semnificând neatârnarea şi calitatea de “singur stăpânitor” al pământului Ţării “marele şi singur stăpânitorul voievod şi domn (dominus)” – precizarea “a toată Ţara Românească”.

    Începută sub urmaşii lui Basarab Întemeietorul (c. 1310-1352) care unifică Ţările Românilor, Banatul de Severin şi, din Ardealul intrat sub suzeranitate angevină, ducatele intracarpatice ale Amlaşului şi Făgăraşului, apoi, prin acţiunile fiului său Nicolae Alexandru, sud-estul Moldovei istorice (părţile “tătărăşti”) cu fâşia nordică a Dunării maritime până aproape de “Vlahia” Cetăţii Albe, numită, în amintirea dinaştilor munteni, “Basarabia”, etapa finală a procesului de edificare statală medievală românească a fost întreruptă în chiar anul unificării Dobrogei şi “Vlahiilor” sudice ale Deliormanului, Dristorului şi Cărvunei, 1388, de declanşarea agresiunii otomane, agresiune care a stopat afirmarea statală a Vlahiilor sud-dunărene ale armânilor, rămănilor şi rumânilor timoceni! Noii primejdii, românii i-au făcut faţă timp de trei secole, uniţi, demonstrând că formala frontieră carpatică dintre cele trei voievodate nu constituia o barieră din punct de vedere politico-militar, cum nu constituia nici din punct de vedere etno-geografic, economic, social şi spiritual. De fapt, “pe o bază de interese comune” – nu mai vorbim de Moldova şi Muntenia care formau economic o ţară – cea dintâi unire a românilor a existat – nota Nicolae Iorga – când în capul cărturarilor nu răsărise încă această idee, în unitatea perfectă a vieţii generale, şi Ardealul a intrat şi el în această viaţă prin intercirculaţia românească. Un singur corp, un singur sistem am zice, vânos prin care străbătea acelaşi sânge viu”. Era o realitate putenic simţită, îndeosebi în clipele de primejdie când, în corespondenţa dintre voievozii celor trei Ţări Române nord-dunărene, boieri (nobili) sau negustori putem întâlni expresii de genul: “voi fără noi nu puteţi fi şi ţara voastră… fără ţara noastră nu poate fi” sau “dacă ar fi să piară această ţară săracă a noastră, veţi pieri şi voi”, realitate sesizată în veacul XV şi de străini, care au făcut ca ţările române să apară pe Mapamondul Borgiano sub numele de “Magna Valahia” – Marea Ţară a Românilor.

    Conştiinţa originii comune, a identităţii locuitorilor de pe ambii versanţi ai Carpaţilor, a unităţii patriei, s-a manifestat cu putere în secolele XV-XVI, în contextul rezistenţei antiotomane. Astfel, ca suprem argument, menit să determine intervenţia lui Matia Corvin, rege al Ungariei (1458-1490) dar fiu al românului Iancu de Hunedoara, în sprijinul Ţării Româneşti Muntene, atacată de otomani în 1462, Vlad Ţepeş (1446-1452-1462, 1476-1477) face apel la conştiinţa de neam a acestuia, cerându-i după Laonic Chalcocondil, “să nu-i laşi să ne nenorocească şi să ne strice neamul”. De altfel tatăl lui Matia, Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei (1441-1446, 1448, căpitan general 1444-1446, guvernator şi regent al Ungariei 1446-1453), având în vedere tocmai necesitatea rezistenţei armate române, propuse în 1448-1450, stipulând chiar în tratate principilor din Moldova şi Muntenia ca cele trei ţări “să fie una”. Considerându-se, potrivit celor mai vechi cronici moldovene, “creştini şi de acelaşi neam”, transilvănenii îl chemau trei decenii mai târziu pe Ştefan cel Mare al Moldovei (1437-1504) “cu mare dor şi dragoste” să le fie “domn prea îndurător”, considerându-l “trimis de Dumnezeu pentru apărarea şi cârmuirea Transilvaniei”. Iar solilor urmaşului său, Petru Rareş (1527-1538, 1541-1546), tot transilvănenii le declarau în 1529 “ţara noastră şi ţara Măriei Sale au fost totdeauna o ţară”. Cum se numea această ţară? “Ţara românilor a cărei parte dinspre răsăritul soarelui de vară se numeşte Moldova – nota în 1526 istoricul de curte al regelui Ungariei – odată se numea Dacia”. Bun cunoscător al realităţilor patriei sale, marele umanist Nicolaus Olahus nota în anul 1536 în monumentala operă “Hungaria”: “În Dacia se găsesc provinciile: Valahia numită şi Transalpina, Moldova, Transilvania, Maramureşul, Ţara Someşului, Ţara Crişului, Nir şi Ţara Timişului”. Iar pentru cei pe care sasul Georg Reicherstorffer îi numea” “românii, înşişi băştinaşi ai acestor provincii”, unirea tuturor teritoriilor care, după Antonio Bonfini, “odinioară au fost Dacia”, reprezenta în secolul XVI o necesitate vitală şi, în acelaşi timp, potrivit istoricului Nicolae Bălcescu “visarea cea mare a tuturor voievozilor noştri cei viteji, a tuturor bărbaţilor noştri cei mari”. “Ideea dacică”, a reunificării in integrum a Daciei, deci a unirii tuturor părţilor de Ţară românească avea deja ca suport, în veacul XVI, al Renaşterii şi umanismului românesc, conştiinţa naţională, ilustrată de Petru Perembski, secretarul reginei Isabella Zapolya prin motivaţia că se vor uni lui Petru Rareş al Moldovei, nu numai cei din Ţara Românească, dar şi toţi ardelenii “pentru identitatea limbii”. Relevant este îndeosebi faptul că, pentru acelaşi motiv, în anul 1526, când a declanşat ofensiva încheiată cu dispariţia statului Ungariei medievale de pe harta Europei, Suleyman Kanunî (1520-1566) şi-a asigurat prin tratate neutralitatea celor trei Ţări Române: “Se temea Soliman – nota umanistul Antonius Verantius – ca nu cumva când ar încerca el să ocupe Transilvania sau Ţara Românească sau Moldova, toate aceste ţări să se unească împreună şi să se apere”.

    Dacă Ştefan cel Mare, la curtea căruia solii Poloniei aflau că cele trei ţări au fost cândva Dacia, vedea procesul unificării prin prisma mentalităţii medievale, urmărind să-şi asigure vasalitatea voievozilor transilvani şi munteni, principele Petru Rareş, prezentat de Ivan Peresvetov în “Jalba cea Mare” (Îndreptar politic pentru ţarii ruşi, realizat prin adaptarea lui “Il Principe” la realităţile Europei răsăritene) drept model răsăritean al “Principelui” ideal descris de Nicolo Machiavelli, a făcut tranziţia spre modernitate, urmărind prin “lăţirea” stăpânirii sale realizarea unui stat puternic, centralizat, al tuturor românilor. “Ambiţiunea cea Mare – nota umanistul Paulo Giovio – era ca, profitând de confruntarea dintre Habsburgi şi otomani” să unifice Moldovei Transilvania pe care o “cerea pentru el”. Înstăpânindu-se asupra domeniilor Unguraşului, Bistriţei, Ciceului, Cetăţii de Baltă, Rodnei, el şi-a extins controlul asupra întregului principat până în 1531 când a proclamat: “Ardealul este ţara mea… şi nu o voi da nimănui nici unui crai, nici lui Ferdinantos craiul (Ferdinand I de Habsburg, pretendent la coroana defunctei Ungarii) nici la nimeni altul”. Cu puţin timp înainte de a muri, în 1542, el a reuşit să încheie cu domnul muntean Radu Paisie şi fruntaşii transilvăneni nu numai un acord de comerţ vizând crearea unei pieţe unice româneşti, dar şi proiectul unei “diete” (parlament) comune celor trei ţări. Urmându-i programul politic, mulţi principi români şi pretendenţi ai celei de-a doua jumătăţi a veacului XVI începând cu fiii săi, Ilias (1546-1551), Ştefan (1551-1552) şi Constantin, aveau să sfârşească asasinaţi din ordinul Habsburgilor sau sultanului. Între succesorii săi, cea mai interesantă figură este însă un aventurier străin, Despot Vodă (1561-1563), care reuşeşte cu câteva sute de mercenari să ia în 1561 domnia Moldovei, profitând de marea popularitate a ideii Unirii. La intrarea în ţară, el a dat o proclamaţie prin care se anunţa ca prinţ al “celor trei Dacii”, boierii, curtenii, târgoveţii alăturându-i-se şi părăsind pe domnul legitim Alexandru Lăpuşneanu (1552-1561, 1564-1568). Unirea însă avea să fie realizată abia patru decenii mai târziu, în contextul victoriilor obţinute, în anii 1595-1598, de români, în cadrul războiului antiotoman al Ligii Sfinte patronată de Habsburgi, sub conducerea lui Mihai Viteazul (1593-1601).

    Creându-şi în Transilvania o puternică partidă, sub conducerea cancelarului român Ştefan Iojica, la fel în Moldova, Pocuţia şi Dobrogea unde se bizuia pe “Oamenii noştri de acolo”, după ce a încercat să obţină în anii 1597-1598 asentimentul Imperiului romano-german, Poloniei şi, în secret, al Porţii care i l-a şi oferit, Mihai şi-a împlinit visul sintetic exprimat în cuvintele ce i-au fost atribuite – “Şi hotarul Ardealului. Pohta ce-am pohtit, Moldova, Ţara Românească” – pe calea armelor, înfrângând, cu sprijinul populaţiei, noblimea maghiară şi forţele de ocupaţie polone. “Domn al Ţării Româneşti al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei”, eliberând pentru scurt timp Bugeacul, Pocuţia, “Basarabia” istorică şi nordul Dobrogei (1600), revendicând Hustul, Seghedinul, Debreţinul şi Chioarul iar, în răsărit, tot teritoriul românesc până la Nipru, el avea să fie, după concreta intervenţie armată polono-otomano-habsburgică, asasinat din ordinul şi în interesul Europei romano-germane, pe Câmpia Turzii, la 9/19 august 1601. Faptele sale însă şi motivaţia pe care, după Ioannes Bisselius, el însuşi le-a dat-o – “De partea noastră e dreptul şi dreptatea, cu noi e cauza cea bună, cu noi e Dumnezeu” – au continuat să impulsioneze acţiunea politică românească în tot cursul secolului XVII, domni ca Radu (1602-1611) şi Constantin Şerban (1654-1658 în Muntenia, 1659, 1661 în Moldova), Mihnea al III-lea Radu (1658-1659), Gheorghe Ştefan (1653-1658), Matei Basarab (1632-1654), Vasile Lupu (1634-1653), Constantin Brâncoveanu încercând să-i refacă opera. Ilustrative sunt pentru această epocă cuvintele domnului Moldovei, Gheorghe Ştefan, programatice pentru anii 1657-1662, când cele trei Ţări Române luptau confederate pentru înlăturarea suzeranităţii otomane: “Mai bine să ne mănânce câinii pământului nostru decât pe alte melaguri străine să izidim” sau cele ale cărturarului Miron Costin în condiţiile pustiirii ţării sale, în deceniul opt, de desele invazii polone şi otomane: “Să nu dăm locul, că pământul acesta este frământat cu sângele moşilor şi strămoşilor noştri!”.

    În secolul XVIII, când otomanii instaurează aşa-zisele domnii “fanariote” în Principatele dunărene, iar Habsburgii, prin rapt la masa tratativelor sau ocupare în forţă se înstăpânesc în Transilvania, Crişana, Maramureş (1699), Banat (1718), temporar Oltenia (1718-1739) şi Moldova de nord (1775), căreia-i vor schimba numele în “Bucovina”, pentru a-i şterge identitatea (1786), se conturează, având la bază gândirea unor patrioţi ca Pârvu şi Răducanu Cantacuzino sau Şofronie din Cioara, călugărul conducător al luptei pentru păstrarea ortodoxiei în Transilvania, două idei majore care vor fi dezvoltate în scrierile sale de Nicolae Bălcescu în anii 1849-1850: realizarea Unirii pe etape, pentru a nu fi înfruntate simultan cele trei imperii vecine direct interesate (habsburgic, ţarist şi otoman), prin unirea mai întâi a Moldovei şi Ţării Româneşti (cerută în Congresul de pace de la Focşani – Bucureşti din anii 1772-1773) şi crearea unei armate “moldo-munteano-transilvane”, adică NAŢIONALE puternice, moderne, pe bază de voluntariat din toate provinciile, care să obţină independenţa în raport cu Poarta a statului român extracarpatic unificat, apoi să contribuie la eliberarea şi unirea Transilvaniei. Dacă unirea in integrum continuă să fie susţinută de toate categoriile sociale, aşa cum rezultă din apelativul dat conducătorului revoluţiei românilor ardeleni de la 1784 – Horea Rex Daciae, din programele reformatoare neoficiale elaborate între 1790-1840, sau din cererea zecilor de mii de ţărani adunaţi pe Câmpia Libertăţii de la Blaj la 5/17 mai 1848 “Noi vrem să ne unim cu Ţara” – programul realist, dictat de raţiuni politice, avea să fie urmat de revoluţionarii democraţi în frunte cu Ion Ghica şi Nicolae Bălcescu.

    Ca primă “chestie de viaţă şi putere”, se cerea în 1849 – “Unirea Principatelor deocamdată”. În paralel, urmau să fie susţinute propunerile episcopului ardelean Andrei Şaguna de “întrunire a tuturor românilor din statele austriece într-o unică naţiune de sine stătătoare” cu “un cap al naţiei” şi unul “bisericesc” cu o adunare anuală, “a toată naţia spre consultare periodică a intereselor naţionale”. Odată realizate cele două mari unităţi statale româneşti, unul sub suzeranitatea Habsburgilor, celălalt sub garanţia marilor puteri concluziona Nicolae Bălcescu, “cine le va mai putea împiedica să se unească? România noastră va exista deci”. Evident, programul românesc de acţiune politico-diplomatică şi militară în vederea realizării Marii Uniri ca “dorinţa cea mai mare, cea mai generală, aceea hrănită de toate generaţiile trecute”, potrivit lui Mihail Kogălniceanu, a fost intuit de adversari. În pofida adversităţilor însă, profitând de conjuncturi externe favorabile – Războiul Crimeei (1853-1856) şi cel ruso-turc (1877-1878), “partida naţională”, cu sprijinul populaţiei din toate provinciile româneşti, s-au impus atenţiei Europei, reuşind să-şi atingă obiectivele: la 18/30 martie 1856 cele trei judeţe Cahul, Ismail şi Cetatea Albă, care alcătuiau Bugeacul şi Basarabia istorică, reveneau la trupul Ţării; la 24 ianuarie 1859 s-a realizat, apoi, împotriva vrerii Europei, prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, Unirea Principatelor definitivată la 11 decembrie 1861 când, prin Proclamaţia către Ţară, Cuza (domnitorul Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei, 1859-1861, domnitorul României, 1861-1866) a impus numele de România. Ea a fost însoţită de ample reforme în toate compartimentele vieţii economice, sociale şi politice. Iar la 9 mai 1877, un alt punct al programului elaborat în veacul XVIII a fost atins – proclamarea independeţei noului stat care, din 1881, îşi ia oficial numele de “Regatul României”. Martor activ al începutului, liderul românilor transilvăneni, Timotei Cipariu, în numele locuitorilor provinciilor răpite şi al întregii naţiuni declarase anticipând: “Am început domnilor, abia am început, dar nu am terminat, rămâne ca să continuăm şi să terminăm”.

    Trecerea la etapa finală a programului unionist, eliberarea teritoriilor aflate sub ocupaţie străină şi realizarea unirii in integrum se impunea ca necesitate, îndeosebi în condiţiile în care, pentru prima dată în istoria existenţei sale statale, Transilvania fusese declarată unilateral parte a Ungariei la care a fost încorporată prin sifidarea oricăror norme de drept, în cadrul statului dualist, în anul 1867, iar în 1878 Rusia introdusese în practica intenaţională negoţul cu teritorii româneşti: Basarabia istorică adică fâşia litorală a Dunării Maritime şi Bugeacul la schimb cu Dobrogea. În acest scop, România s-a pregătit cu tenacitate pe plan economic, politic şi militar la sfârşitul secolului XIX, optând, în pofida originii şi legăturilor de rudenie ale monarhului său, spre apropierea de Antantă. Sub presiunea opiniei publice, armata sa avea să intre în prima mare conflagraţie mondială, urmărind eliberarea părţilor de teritoriu ocupate şi realizarea, cum avea să se exprime poetul Emil Isac, “pentru toate veacurile”, a unui vis milenar – Marea Unire a tuturor românilor, într-un singur stat, democratic şi independent ca garanţie a progresului naţional.

Mircea Dogaru

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ