RSS Feed

Reluarea represiunilor în Basarabia şi foametea din anii 1946-1947

0

ianuarie 28, 2010 by Românism

Sovietizarea şi comunizarea Basarabiei este reluată imediat după intrarea Armatei Roşii în provincie în martie 1944. Capitala este fixată temporar la Soroca, unde îşi fac loc de reşedinţă organele de stat şi de partid ale RSSM, evacuate în interiorul Rusiei la începutul războiului. După 23 august 1944, autorităţile Moldovei sovietice se stabilesc, de data această pe următoarele aproape 5 decenii, la Chişinău. Naţionalizarea industriei şi colectivizarea agriculturii după modelul sovietic clasic sunt continuate în plină forţă. Cea mai importantă sarcină era cea a colectivizării, întrucât majoritatea populaţiei era rurală, ataşată proprietăţii
private şi nu dorea să intre în colhozuri. Iniţial puterea sovietică a adoptat strategii mai mult sau mai puţin paşnice, prin diferite înlesniri, şantaj sau presiuni. Acestea însă nu au avut sorţi de izbândă şi în iarna anului 1946/1947 puterea sovietică a declanşat o foamete în masă cu scopul terorizării populaţiei recalcitrante. În total, după estimările făcute de istoricul Mihai Gribincea pe baza documentelor de arhivă, numărul victimelor foametei din anii 1946-1947 se ridică la cel puţin 216 000 persoane. Pentru prima dată în istoria provinciei au fost înregistrate cazuri de canibalism.
Care au cauzele foametei? Istoriografia sovietică a susţinut că de vină erau condiţiile climaterice, seceta care a bântuit cele mai productive zone agricole din URSS, inclusiv Moldova. Responsabilitatea factorului administrativ, al puterii sovietice în ansamblu, a fost recunoscută într-un tratat de istorie abia în plină Perestroikă, în 1988.
Este adevărat că una dintre cauzele foametei a fost seceta care a afectat RSSM în 1946 (ca de altfel şi cea mai mare parte a URSS şi a Europei53), dar responsabilitatea pierderilor umane aparţine, aşa cum arată în mod concludent documentele de arhivă, dar şi mărturiile supravieţuitorilor, autorităţilor sovietice. În primul rând, numărul mare de victime a fost determinat de excesul de zel al conducătorilor RSSM, care şi-au propus realizarea cu orice preţ a planului de livrare a cerealelor către Moscova. În condiţiile în care producţia de cereale în 1946 a fost mult sub media anilor anteriori, volumul planului de cereale trebuia micşorat, aşa cum se pare că a acceptat să facă conducerea de la Moscova în urma scrisorilor primite de la cetăţenii de rând. În realitate, autorităţile republicane în frunte cu prim-secretarul Nicolae Salogor, moldovean din Ucraina, au considerat apelurile la micşorarea planului drept îndemnuri anti-partinice şi antisovietice. În ianuarie 1947, Moscova a alocat Moldovei pentru următoarele 6 luni aproximativ 29 mii tone de produse alimentare, dar noul primsecretar al Partidului Comunist (bolşevic) din Moldova, moldovean transnistrean, Nicolae Coval, nu considera necesar salvarea vieţilor omeneşti. Drept dovadă este faptul că în perioada foametei din cei doi ani, 1946 şi 1947, au fost înregistrate 389 000 cazuri de distrofie, dintre care 240 000 numai în perioada februarie-martie 1947. În condiţiile în care existau ordine directe de la Moscova de a ajuta populaţia, este foarte straniu cum autorităţile locale puteau să sfideze directivele de la centru – şi asta în plină epocă stalinistă. Prin urmare, se poate presupune o complicitate a Chişinăului şi Moscovei în înfometarea oamenilor, autorităţile centrale jucând, „de ochii lumii”, rolul de salvator, în timp ce puterea locală trebuia inevitabil să-şi asume rolul de „ţap ispăşitor”.
Se poate afirma, în egală măsură, că foametea din anii 1946 şi 1947 a constituit un instrument pentru puterea comunistă de a grăbi ritmul colectivizării agriculturii. Astfel, cei care intrau imediat în colhoz, erau ajutaţi cu produse alimentare, iar cei care refuzau – erau lăsaţi să moară de foame. Cu toate acestea, foametea nu a determinat schimbarea radicală a atitudinii populaţiei locale faţă de puterea sovietică. A fost nevoie de organizarea unei operaţiuni de deportare în masă de o amploare mult mai mare decât cea din iunie 1941, pentru a înfrânge spiritul de rezistenţă al ţăranilor faţă de procesul de colectivizare al agriculturii.
Au fost publicate numeroase amintiri ale supravieţuitorilor foametei din 1946-1947. Alexei Guzun din satul Chiţcani, raionul Teleneşti, îşi aminteşte: „Pentru ţărani pământul e sfânt, pentru pământ ţăranul a luptat şi o să lupte toată viaţa…în ’46 eu aveam 14 ani. Şi s-a declanşat tragedia cea mare a poporului moldovenesc,
fireşte şi a familiei noastre. Noi am fost cinci la părinţi, însă doi mai făceau serviciul militar. Acasă rămăsese mama, tata, sora şi doi fraţi – eu şi Pavel. Pricina care a prăpădit atâta lume a fost că ne-au curăţit toate rezervele. N-aş da vina pe nimeni, dar nici adevărul nu-l pot tăinui: soldaţii ne-au măturat ultimele rămăşiţe de orz din pod. În casa noastră bătrânească s-au încartiruit 12 soldaţi într-o cameră şi încă 12 – în cealaltă. Apoi iată, ostaşii ceia – şi numai „ai noştri”, da şi toţi ceilalţi care erau pe la case – hrăneau caii, da nu se uitau la oamenii din sat. Poate că dacă ne lăsau cele câteva puduri de orz din pod, mai ieşeam cumva din nevoi, da aşa ni le-au luat şi când a mai dat şi năpasta asta de secetă, lumea a rămas fără nimic”.
Un alt supravieţuitor, Victor Volcinschi, născut la Bădrăganii-Vechi, raionul Edineţ, redă încă mai viu drama perioadei: „La noi, la Bădrăganii-Vechi, raionul Edineţ, au fost cazuri grave de tot. S-au mâncat frate pe frate şi, peste câţiva ani, cei rămaşi în viaţă şi-au ieşit din minţi… Prin martie-aprilie [1946] s-a început criza. Tata a încercat să ascundă prin grajd la vacă, prin alte părţi, dar cei cu scuturatul au cotrobăit pretutindeni, cu furca şi cu viergea de fier ne-au găurit toate acareturile de-a mărunţelul … Cel mai tângă îţi era că ne-au «vândut» oamenii de sat, cu care-ai cununat şi-ai botezat, cei cu care-ai holteit şi ai păscut bobocii şi
vitele – de cei din raion nici nu mai ziceai nimica… În ’46 s-au suit fără sinchiseală în pod şi au măturat tot puţinul agonisit cu greu – da, e adevărat, nu se făcuse roada vara şi toamna, dar, totuşi, ne trăgeam zilele cu ce ne-ar fi lăsat, măcar nişte cioturi de popuşoi pentru un cir de mămăligă cu un pumn de făină la un ceaun de apă. Da aşa – au pustiit totul, şi nu străinii, da chiar de-ai noştri, cei de sat, ieşindu-se din piele ca să fie la nivelul cerinţelor înaintate de raion!”

Sursă: Raportul final al Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România, p.584-586


0 comments »

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Caută

Comentarii Recente

ChatVorbește instant cu noi !+