Reportaj: Basarabia e România

0
41

545269_464693553581489_248482614_n După întoarcerea de dincolo de Prut, e greu să te aduni pentru a scrie. De-aici pleci cu o imagine oarecum predefinită a ceea ce urmează să vezi. De-acolo vii trezit cu totul.

Scuturat bine de drama încă vie şi de destinul atât de nedrept al acestui petec de pământ românesc. N-ai cum să înţelegi pe deplin Basarabia şi spiritul ei, n-ai cum să pretinzi că ştii ce vor, ce simt şi ce trăiesc zi de zi oamenii săi, dacă n-ai trecut, măcar o dată, Prutul.

O stare de nelinişte te încearcă imediat ce treci graniţa spre Republica Moldova. Uniformele vameşilor, ce n-au suferit prea multe modificări după perioada comunistă, atitudinea sfidătoare, răutăţile gratuite, tirul nesfârşit de întrebări despre scopul vizitei, ca şi cum ai fi un suspect duşman al statului moldovean, toate creează disconfortul intrării într-un spaţiu închis şi (încă) foarte atent controlat. Relieful splendid, ce însoţeşte drumul dinspre vama Leuşeni spre Chişinău, atenuează ceva din asprimea primelor impresii. De sus, de pe şosea, se văd sate compacte, închegate în căuşul văii, de un cenuşiu ce-mi aminteşte de anii comunismului de la noi. Casele – construite după acelaşi tipar, doar tencuite cu ciment şi acoperite cu azbest. Toate la fel, toate gri. Nici un strop de culoare nu răzbate, nici o pată de var alb de nicăieri. Noroc cu verdele crud al lui aprilie, de pe coclauri, altfel imaginea ar fi cu adevărat sumbră. Aceeaşi senzaţie, de copleşitoare tristeţe, şi în cartierele de blocuri din Chişinău. Acelaşi gri implacabil, acelaşi stil al construcţiilor. Faţadele, degradate de trecerea timpului, schimonosesc aspectul unui oraş cu răni arhitecturale încă deschise. Distrus în proporţie de 70% de bombardamentele din timpul celui de-al Doilea Război Mondial (monumentele istorice şi clădirile administrative fiind cele mai afectate atunci), Chişinăul a cunoscut refacerea în timpul erei socialiste. Foarte puţinele clădiri ce-au mai rămas din perioada interbelică, ascunse pe străduţe tainice, păstrează ceva din farmecul capitalei de odinioară. În rest, oraşul nou poartă amprenta arhitecturii de tip sovietic, cu clădiri administrative-gigant, fără preocupare pentru latura estetică, pentru proporţionalitate sau pentru încadrarea în peisaj. Poate şi de aceea, din punct de vedere urbanistic şi arhitectural, oraşul dă impresia de incoerenţă. Străzile proaste, traficul haotic, pietoni trecând printre maşini, în orice loc, ţinându-te, ca şofer, cu reflexele încordate la maximum, întregesc tabloul unui oraş ce încă îşi caută reperele.
Atmosfera e cam de mijlocul anilor ’90 în România. Cursul valutar se schimbă de câteva ori pe zi, tonete stradale se găsesc la tot pasul. Pe trotuare, chiar şi în zona centrală, ţăranii vând legume proaspete sau lapte. Preţurile – mari, serviciile – oferite încă după modelul comunist, mai ales în fostele hoteluri de stat, toate se suprapun pe încă o foarte prezentă stare de incertitudine socială.

Dar Chişinăul are ceva care te face să-l iubeşti necondiţionat. Acolo nu respiri aerul sobru al unei capitale, ci simţi căldura oraşului peste care istoria a trecut în valuri primejdioase şi care, asemeni unui bunic blând, are ce povesti. Pe urmă, Chişinăul e verde, împânzit de copaci şi parcuri. De pe podurile ce duc către suburbii, oraşul pare protejat de o uriaşă umbrelă de clorofilă. Şi apoi n-ai cum să nu-i iubeşti oamenii, românii adevăraţi, suficienţi la număr, simpli, sinceri, măsuraţi în judecată şi în vorbe şi încă animaţi de idealuri înalte.

* * *

Românismul, un miracol
Aşa stând lucrurile, e aproape incredibil că, după atâta opresiune sovietică, atâta denaturare a adevărului istoric, atâta manipulare şi intoxicare, filonul românesc autentic a supravieţuit. Şi totuşi s-a putut, graţie celor formaţi în şcoala românească interbelică, educaţiei din familie şi credinţei. „Cred că în privinţa adevărului despre cine suntem şi de unde ne tragem, prima dată m-a trezit mama. Căci noi, la şcoală, învăţasem orbiţi de ideologia sovietică. Nu ştiam nimic altceva. Iar mama mi-a trezit dragostea pentru credinţă. Pe urmă mi-am dat seama – credinţa nu poate să existe în afara neamului. Când am înţeles asta, am pus cap la cap lucrurile pe care le auzisem în sat, de la bunici, de la mama, din cărţile pe care începusem să le citesc. Pe la 28 de ani eram trezit de-a binelea. S-au păstrat, cu ajutorul familiei şi al bisericii, limba, credinţa, obiceiurile, istoria, dar voinţa şi dârzenia noastră nu s-au păstrat, pentru că ruşii ne-au apăsat şi ne-au spălat creierele continuu“, consideră Petru Şarcov, directorul Editurii „Cu drag“ din Chişinău. Acum, în Republica Moldova, o mână de intelectuali luptă încă pentru ideea de românism şi pentru o limbă românească corectă şi curată. Cu un entuziasm nebun, lipsit de interese personale, aproape de neînţeles în spaţiul de dincoace de Prut, unde azi, dacă te declari patriot, eşti etichetat rapid ca naţionalist, legionar sau extremist…

Articolul integral poate fi acces aici.

Sursa: Ziarul LUMINA

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ