RSS Feed

Republica Moldova în conştiinţa publică românească

1

mai 8, 2011 by

Săptămâna viitoare, Fundaţia „Soros” România lansează studiul „Republica Moldova în conştiinţa publică românească”. Lucrarea se bazează pe o cercetare cantitativă realizată în România pe un eşantion naţional reprezentativ. Cum nu voi ajunge la dezbaterea de săptămâna viitoare legată de acest studiu, căci voi fi plecat din ţară, o să-mi permit luxul de a vă da câteva concluzii pe care le-am citit. Sper să revin cu o analiză mai amplă.

O să mă opresc la concluziile a două dintre textele care mi-au atras atenţia. Primul este cel al Victoriei Stoiciu, o bună cunoscătoare a domeniului. Textul are ca temă „Naţionalism şi atitudini faţă de Republica Moldova” iar concluziile analizei spun: „A. Rezultatele cercetării ne indică o prezenţă larg răspândită în rândul respondenţilor a unor forme de naţionalism cu accente exclusiviste. Naţionalismul de tip civic, ne-exclusivist, este un fenomen redus ca amplitudine în România. Cei care aderă la formele de naţionalism exclusivist sunt mai ales persoane cu studii inferioare, rezidenţi în mediul rural şi manifestă o nostalgie accentuată faţă de perioada comunistă. B. Deşi rezultatele sondajului relevă, generic vorbind, un grad scăzut de interes şi informare în rândul publicului românesc privind cetăţenii RM, conflictele din interiorul societăţii moldoveneşti, agenda politică a României faţă de RM, se observă variaţii semnificative ale gradului de interes în funcţie de intensitatea şi tipul naţionalismului. De regulă, în rândul celor caracterizaţi prin forme de mândrie naţională scăzută sau prin absenţa oricăror forme de mândrie naţională se înregistrează cele mai înalte rate de non-răspunsuri sau necunoaştere a fenomenelor puse în discuţie. C. În numeroase privinţe, constatăm similarităţi foarte mari în mai multe privinţe între două categorii de grupuri radical opuse: grupul naţionaliştilor exclusivişti şi de distanţare fermă, pe de o parte, şi grupul celor cu o mândrie naţională reţinută şi a celor care nu sunt caracterizaţi prin absenţa oricărei forme de mândrie naţională, pe de altă parte. Aceste atitudini similare se manifestă cu privire la subiecte sensibile, cum ar fi recunoaşterea limbii moldoveneşti, oficializarea limbii ruse ca limbă de stat, obţinerea independenţei Transnistriei etc. Deşi aceste similarităţi par a fi paradoxale, suntem tentaţi să afirmăm că ele au cauze şi motivaţii profund diferite, fiind provocate de atitudinea de respingere sau acceptare a manifestărilor cu caracter naţionalist sau etno-centrist”.

Al doilea text important mi se pare cel al sociologului Horváth István, „Percepţia şi raportarea la diferenţele culturale”. Concluzia: „Raportarea românilor în termeni de unitate şi diferenţă culturală vizavi de locuitorii RM este complexă, comportând anumite aspecte care, cel puţin la acest nivel al analizei, pot fi dificil interpretate în mod univoc. Interpretat dintr-o perspectivă mai generală (numită sintetică în acest capitol) putem distinge între două raportări majore la problema unităţii şi diferenţierii identitar-culturale. Jumătate din populaţie (51%) accentuează unitatea culturală fără rezerve, şi aproximativ o treime (34,5%) marchează atât asemănările, cât şi diferenţele dintre cele două populaţii. Practic ponderea în populaţie a acelora care aderă la un discurs care accentuează în mod exclusiv diferenţa dintre cele două populaţii, este nesemnificativă. În primul caz (al categoriilor care tematizează în mod exclusiv unitatea culturală) asumarea unităţii se face în mod predominant prin referire la unitatea lingvistică, etnică şi istorică a celor două populaţii. Această categorie reproduce un discurs (major) simbolic dominant în sfera publică românească. Cei care au o raportare diferenţiată (asumând atât unitatea, cât şi diferenţele culturale) creionează profilul diferit al celor din RM prin referire la diferenţe percepute la nivelul limbii, al sistemului de valori şi al raportării la tradiţii. Deci, pe lângă curentul de opinie care aderă fără rezerve la modul de tematizare a unităţii, specific discursului major, poate fi identificat şi un discurs minor (nedominant şi mai puţin articulat la nivelul discursului public). Acesta nu contestă teza centrală (a unităţii culturale) a discursului major, ci mai degrabă o susţine.

Diferenţele lingvistice nu sunt asumate în termenii în care puterea sovietică a exploatat graiul moldovenesc, definindu-l şi cultivându-l ca limbă separată. O atare raportare la diferenţele dintre varietăţile lingvistice româneşti vorbite pe teritoriul RM şi România este respinsă de majoritatea covârşitoare a populaţiei. În viziunea populaţiei româneşti, graiul utilizat de majoritatea locuitorilor din RM este un dialect, comportând anumite trăsături lingvistice, care implică dificultăţi relativ minore de înţelegere. Semnificaţiile sociale ataşate utilizării varietăţii lingvistice româneşti vorbite în RM sunt în general pozitive, dar, privit în contextul evaluării prestigiului ataşat diferitelor varietăţi regionale ale limbii române, dialectul utilizat de vorbitorii din RM nu este între cele mai apreciate (nefiind neapărat izolat în această poziţie relativ marginală)”.

Autor: Vasile Ernu
Sursa: TIMPUL.MD


1 comment »

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Caută

Comentarii Recente

ChatVorbește instant cu noi !+