(re)trăiri

1
112

Dimineață. Atmosferă apăsătoare. Soare puternic. Raze răzlețe intră prin geam. Pisicul jucăuș caută atenție. Privirea se focalizează pe acele ceasornicului. E mai târziu decât credeam. Un telefon, câteva secunde de așteptare … voce caldă, de om „mare”. Prietena face majoratul. Gânduri sincere și calde, oameni buni, viziuni pregresiste, diferite de ale sistemului, urări de bine, iar simbolicul la mulți ani își face loc în suita dialogului matinal, avem datorii, astăzi merg la vot. Încheiem discuția. O invidiez într-un oarecare fel. Da, e 5 aprilie. E sărbătoare, nu pentru mine. Vreau și eu să fiu „mare”, dar n-a fost să fie anul acesta. Rolul de observator pasiv e și el o opțiune. Plimbare pe străzile orașului. Troleu, afișe, PCRM, întrebări, răspunsuri – nu putem scoate, lipite bine au fost, stație, alee, flori primăvăratice, iarăși PCRM – secera și ciocanul de data aceasta în buricul târgului – oamenii de onoare ai orașului Bălți stau schingiuți pe obiectul arhitectural comunist.

Biblioteca universității e un loc bun pentru a te refugia. Intru. Sala 2. Istoria răbufnește pe rafturi. Exemplarele de democrație se prăfuiesc. N-avem timp să deschidem cărțile. Istoria ne pedepsește. Istoria se repetă. Un răsunet înădușit pătrunde în templul depășit de timp. Undeva în apropiere e o secție de votare, e chiar în Colegiul unde învăț eu. Ies din bibliotecă. Pașii grăbiți mă duc spre acea muzicuță. Nu simt ritm, nu aud versuri. E doar ceva ce susură. Nu am curaj să intru, sunt mică. În lunga perioadă de observare nu reușesc să văd prea multă lume intrând … nici ieșind. E ora amiezii, ăsta e motivul.

Telefonul sună iarăși. E tata. A votat. Zice el, pentru viitorul tău. Nu văd eu viitorul, cel puțin nu acum. 5 minute. Fosta prefectură, acum Stare Civilă. Îl văd. Nu s-a schimbat. Credeam că exprimarea votului schimbă ceva în oameni. Mergem. Analizăm. Ceva îl neliniștește. Nu vrea să îmi spună. Eu am griji și mai mari. Afară e cald, aerul e încărcat, la fel ca și zăpușeala dinaintea unei ploi. Ceva ne așteaptă. Ceva va fi. Prognoza meteo nu știe, dar eu știu. Mai am niște datorii. Săptămâna ce vine va fi încărcată. Prima teză. Fizica. Dar, mai are vreo importanța legea atracției universale când astăzi se decide soarta noastră, a mea?

Plimbarea ia sfârșit. Mergem spre casă. Nimic deosebit. Natura revine la viață, păsările zboară stoluri semn că e timpul renașterii. Doar cerul e cam ciudat. Știe el ceva. Posturile de știri nu potolesc setea-mi arzândă. Mă pierd printre cărți, caiete și calcule. Ceva mă frământă. Abia spre seară îmi fac curaj. Deschid calculatorul. Conectez internetul. Caut rezultatele exit poll-ului. Mă sperie. Știam eu că nu a ajuns votul meu. Votul meu ar fi făcut totul. Puterea era în mâinile mele, dar eu eram prea mică.

Urmează noaptea. Mai bine ar fi fost zi. Am fi mers cu toții să votăm. Noi, toți cei ce am fost ocupați ieri. Încerc să uit, dar nu pot. Toți colegii au votat ieri. Prima dată. Eu nu. Eu sunt mezina. Urmează o zi plină de dezbateri. La pauze mișună șoaptele pe coridoare. Colegii mai mari mă întreabă de cele ce se întâmplă la Chișinău. Tăticul tău trebuie să știe. El e profesor. Eu nu știu. Nici el nu știe. Presupune. Au fost fraude în masă. Cine știe? … Așteptăm.

Marți. 7. 7 dimineața. Ies din casă. Ceva mă apasă în piept. Curios. Nici un telefon. Au trecut 2 zile de când nimeni nu mă sună. Telefonul e încărcat. O fi pățit ceva? Încerc eu să sun. Nimic. Numărul apelat se află în afara ariei de acoperire. Chiar și tata … care e lângă mine? Am doar 2 ore astăzi. Profesorii s-au îmbolnăvit. Ora 11. Poarta universității. Directorul mă vede. Să nu ai ce căuta în centru. Prima dată cineva îmi interzice să fac ceva. Nu reacționez. Curiozitatea e mare. Mă întâlnesc cu câțiva prieteni. La ora 16 ne vedem. Până atunci mai e o viață de om. Trebuie să acționăm. Nu știu ce se întâmplă. Nu știm ce se întâmplă. Semnalul TV e bruiat. Încerc să sun, nu reușesc. Căutăm alternative.  Vecinul de la parter e membru de partid. Ne-a văzut. Mergeți cu mine. Mergem. La ei la sediu fiecare centimentru pătrat e valorificat. Fiecare vrea să știe ce se întâmplă. PRO TV. Nu se prea înțelege. De fapt nu se aude de loc. Văd tineri. Mulți tineri. Protestează. Președenția. Parlamentul. Emancipare generală.

Și eu sunt cu voi, și eu. Dar ce pot face eu aici, la Bălți? Dorință să fie, restul se găsește pe parcurs. Eșarfa albă, panglica tricolor și înainte. Tata e prezent și el. Mă ceartă. Eu nu aud. Izbucnește ceva în mine. Mâine ai teză. Mâine nu va fi revoluția. Astăzi sunt aici. Mâine nu contează. Am auzit că primăria va fi punctul de întâlnire. Refuz, rezist, sunt anticomunist. 1-2 comuniștii la gunoi. Ciudat. Șocant. Pentru întâia oară în Bălți cineva nu este mulțumit de comuniști. Că de, comuniștii sunt majoritari, absoluți în capitala nordului. Drapele. Un drapel rupt. E cel din ’89. Ne-am dezamăgit strămoșii. Ei au luptat cu el, dar noi, noi l-am lăsat pe mâna asupritorilor, pe mână milițienilor. Tricolor. Tineri, mulți tineri. Nemulțumire. Scandări pașnice. Mulțime. Nu e atmosfera de la Chișinău, dar ceva este. Strig și eu. Nimeni nu iese din primărie. Tinerii își doresc un dialog. Stop fărădelegilor. Doar Ștefan e să ne asculte. De jur împrejur oameni în negru ne urmăresc. În spatele primăriei au parcat câteva autospeciale. Coboară. 1, 2, 3 … 300 să fi fost? Noi nu avem frică. Noi scandăm … și cam atât. Cei mai în vârstă stau pe margini. Mulțimea nu poate sta mult pe loc. Ceva îi mănâncă din interior. Văd că pornesc. Nu înțeleg unde. Eu stau. Profii nu mă lasă să merg și eu. Eu îi înțeleg. Străjerii ne sunt veșnicia, Marele Ștefan, cerul și biserica. Suntem puțini. Maxim 50 de suflete. Rămânem pe poziții. Apusul își face apariția. Revolta din sufletul meu nu. Cu lacrimi de crocodil părăsesc câmpul de luptă. E întuneric și tăticul își face griji. Are o singură fiică.

Autobuzul e plin. Am de mers 7 stații. Babele fac scandal. Nici măcar în limba de stat. Ei sunt vinovați de tot ceea ce se întâmplă. Drumurile sunt blocate din cauza lor. Și da. Ne deranjează de cele ce se întâmplă cu soarta noastră doar atunci când aceasta ni se hotărăște. În rest ne simțim destul de bine. Ajung. Explodez. Nu realizez ceea ce se întâmplă. Mă culc. Dorm. Agonie.

Zilele ce urmează sorb din mine toată vlaga. La 8 aprilie, doi colegi de colegiu  ce veneau de la antrenament și treceau prin centru, au fost luați pe sus de poliție. Două nopți în comisariat. Subsol. Bătuți. La 9 aprilie, un alt băiat, în același context a fost acostat de către comsomoliști. Bătut. Două coaste rupte. Ochi vineți.

Urmează recuperarea. Spital. Covrigi. Iaurt. Ochelari de soare și … ascunziș. Nici vorba de poliție. Au fost odată acolo, ba chiar s-au și odihnit.

Au trecut trei ani! Suntem tot noi. Aceiași ce pe 7 aprilie nu am stat acasă … Aceiași? Cantitatea se măsoară în kilograme, calitatea – nu se măsoară. Ea se verifică în timp. Astăzi am ieșit în stradă noi, cei pentru care mesajul REFUZ, REZIST, sunt ANTICOMUNIST e valabil în fiece clipă a vieții, nu doar atunci când se hotărăște soarta de mai apoi.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ