Russo Alecu

0
314
Alecu Russo

Figura lui A. Russo este una din cele mai înălţătoare în literatura  română  din  sec.XIX. Concepţiile  sale pătrunzătoare despre  literatură,  limbă,  folclor,  conturul  artistic  neobişnuit  al prozei sale l-au plasat în rândul scriitorilor de mare prestigiu.

Născut  în anul 1819,  în familia boierului Iancu Russu,locul  naşterii  nu  se  cunoaşte  cu  precizie.  Din  lucrarea „Amintiri” aflăm că este vorba de „un sat frumos răşchirat între grădini şi copaci pe o vale a codrilor Bâcului, cu un păr mare în mijloc”. Această vale  lungă de vreo 130 km trecea prin ţinutul Chişinăului.

Viitorul  scriitor  şi-a  petrecut  copilăria  în  mijlocul naturii  fermecătoare  a Moldovei  şi  a  oamenilor  simpli  de  la ţară, de la care a auzit primele poveşti şi cântece populare. Devotamentul,  dragostea  pentru  ţară  şi  poporul  ei viteaz  au  încolţit  în  inima  scriitorului  în  acei  ani  idilici  ai copilăriei sale.

În 1829, la vârsta de 10 ani, a plecat la studii în Elveţia. Învăţătura lui aici a durat aproape 7 ani. A studiat la şcoala lui Francois Naville,  unde  a  primit  o  educaţie  aleasă.  În  această perioadă Russo face primele încercări literare. În 1835, ia calea spre Viena pentru a studia comerţul. Aici s-a ocupat mai mult de politică  şi  literatură. Scrie  oda  „La mort d’Alibaud”  cu un vădit caracter revoluţionar. Anii  petrecuţi  în  ţările  din  străinătate  cu  natura  lor frumoasă  şi arhitectura monumentală au lăsat urme  în  sufletul scriitorului. Se va întoarce mereu cu gîndul  la această perioadă fericită din viaţa sa. Întors  în Patrie  se  stabileşte  la una  din moşiile  tatălui său, trăind în parte şi la Iaşi. Simţind că se sufocă, în atmosfera de  saloane,  întreprinde  o  serie  de călătorii,  în  cursul cărora cunoaşte  mai  profund  viaţa  oamenilor  de  la  munte,  admiră natura Moldovei,  descoperă  adevărate  tezaure  ale  folclorului, pentru care a nutrit o mare afecţiune. La sfârşitul anilor’30 face cunoştinţă cu V. Alecsandri şi M. Kogălniceanu,  între  ei  se  încheagă  o  prietenie  de  viaţă bazată  pe  sinceritate  şi  idealuri  comune:  dorul  de  libertate  şi propăşire.  8

Bardul de  la Mirceşti vede  în A. Russo un om „de un caracter  original,  de  un  spirit  viu,  de  o  inimă  generoasă, înzestrat  cu  o  imaginaţie  bogată,  capabil să  servească idealurilor noi”.

Din cauza concepţiilor diferite A. Russo rupe definitiv cu  tatăl său  în  anul  1841. Graţie  unei  rezoluţii  domneşti  este numit  asesor  la  Judecătoria  Piatra  Neamţ.  Activitatea  de funcţionar însă nu-i aduce nici o satisfacţie. Reia  iarăşi  calea călătoriilor  anterioare  prin  munţi  şi sate.

În  anul  1844  este  destituit  din  postul  de  asesor  şi  se reîntoarce  la Iaşi. Viaţa  lui A. Russo din această perioadă este mai puţin cunoscută cercetătorilor. Cert este faptul că A. Russo este  preocupat  de  viitorul  şi  progresul  Patriei.  Participă  la întrunirile  de  la Mânjina, moşia  lui C. Negri,  unde  se  urzeau viitoarele  acţiuni  revoluţionare.  Aici  îl  cunoaşte  pe  N. Bălcescu, ce-i devine prieten de viaţă.

În perioada de până  la 1848,  tinerii progresişti căutau să materializeze  ideile  înaintate ale epocii, contribuiau mult  la dezvoltarea ştiinţei şi artei, presei şi teatrului naţional. Natura  combativă,  setoasă  de  progres  a  lui  A. Russo înfloreşte  în  acest mediu  revoluţionar.

Scrie mai multe  opere printre  care  „Piatra  teiului”,  „Stânca  corbului”,  „Studii naţionale”, „Critica criticii”, „Iaşii  şi  locuitorii  lui  în 1840”, 2 vodeviluri „Băcălie ambiţioasă” şi „Jâgnicerul Vadră”. Ultimul este cauza exilării scriitorului  la Mănăstirea Soveja. Cu vechea sa  pasiune  pentru  folclor  valorifică  aici  creaţia  populară. Culege nemuritoarea baladă „Mioriţa”. În 1846, este eliberat şi se reîntoarce la Iaşi.

Între  timp soseşte anul 1848, anul revoluţiei burgheze. A. Russo este printre cei din fruntea ei. Speranţele  luptătorilor însă  sunt  spulberate.  Teroarea  declanşată  de  domnitor  stinge revoluţia. Ostaşii  ei  fideli  pornesc  pe  calea  refugiului. Russo pleacă în Bucovina unde continuă lupta începută. Cu o misiune specială pleacă la Viena, apoi la Paris. Doreşte să se întoarcă în Moldova, dar riscă să fie arestat şi se opreşte la Sibiu. Participă la Adunarea de pe Câmpia Libertăţii din Blaj. Este impresionat de  unitatea  românilor  de  aici.  Trăieşte  nişte  clipe  înălţătoare. Din Blaj  coboară  la Braşov, unde  desfăşoară o  activă  agitaţie revoluţionară  în  diferite  publicaţii  de  presă.  Imprudent  în activitatea  sa  se  trezeşte arestat  şi dus  la  închisoarea din Cluj. După ce şi-a recăpătat libertatea pleacă la Paris, unde militează pentru aceleaşi idei. După trei ani de pribegie se întoarce la Iaşi şi se ocupă de  literatură.  Apar  „Amintirile”, „Cugetările”,  „Poezia poporală”, „Cântarea României”…

Completa  uitare  de  sine  a  dus  la  înrăutăţirea sănătăţii sale.  La  4  februarie  1859,  Russo  trece  la  cele  veşnice,  s-a sfârşit o  viaţă  zbuciumată  asemănătoare unei bărci pe o mare furtunoasă. În faţa morţii, părăsindu-şi prietenii,îşi afirmă  încă o dată patriotismul: „Curaj, prieteni, deşteptaţi-mi Patria, dacă vreţi să dorm în pace”. Această afirmaţie rezumă întreaga viaţă a lui A. Russo.

ORIZONTURILE  CREAŢIEI  LITERARE

Primele sale încercări literare A. Russo le face la vârsta fragedă  în  timpul  studiilor  în  străinătate,  scriind oda „La mort D’Alibaud”,  ce  număra  14  strofe  şi  epitaful.  Poezia  nu  s-apăstrat.  Cunoaştem  doar că  a  fost  consacrată  luptei  pentru libertate.

Călătoriile  întreprinse  de  scriitor  la  reîntoarcerea  în Patrie  au făcut să  apară  scrierile  „Piatra  Teiului”  şi  „Stânca corbului”. Ele îmbogăţesc folclorul român cu câteva legende şi balade despre haiducul I. Chetraru. Descrierea  priveliştilor  Moldovei,  conturarea neîntrecutului  portret  fizic  al  ţăranului  de  la  munte  denotă dragostea  şi  admiraţia  scriitorului  pentru  Patria  sa  şi  oamenii săi harnici.

Lucrările  enumerate  mai  sus  ni-l  înfăţişează  pe  A. Russo  cu  un  fin  spirit  de  observaţie  şi  o  bogată măiestrie artistică.

„Iaşii  şi  locuitorii  lui  în  1840”  este  a  doua  scriere însemnată a lui Russo. Lucrarea zugrăveşte panorama capitalei Moldovei sub diferite aspecte: înfăţişarea geografică a oraşului, câteva date istorice, redarea portretelor tipice ale locuitorilor.

A. Russo  se  dovedeşte  a  fi un  „observator-filosof”  cu aptitudini  de  cercetare  a  locurilor  şi  oamenilor, dăruindu-le acestora din urmă învăţături folositoare pentru desăvârşirea  lor morală. Russo  stigmatizează  boierimea  retrogradă,  care  se opune  propăşirii  Patriei,  scoate  în  evidenţă  obtuzitatea  şi cosmopolitismul ei. Scriitorul  pledează  pentru  egalitatea  dintre  naţiuni  şi popoare.  Astfel  în  anul  1840,  Russo  îmbogăţeşte  literatura română  cu  încă  o  lucrare  şi  anume  „Studii  naţionale”,  care conţine câteva povestiri despre haiduci, vechea  temă preferată a autorului. A.  Russo  elogiază  faptele  nemuritoare  ale  voinicilor care  au făcut  ca   „Moldova să  aibă  analele  sale,  scrise  pe frunzele  codrilor,  evocă  figuri  renumite  de  haiduci, cântate  în creaţia  populară, râde  cu  o  ironie vădită  de  boierii  jefuiţi  de bravii haiduci”. Prima  lucrare  publicată  în  timpul  vieţii  scriitorului  a fost  „Critica  criticii”  –  un răspuns  lui D. Gusti,  ce-i  criticase piesa  „Băcălia  ambiţioasă”,  Russo  ştie să  polemizeze  şi să argumenteze faptele, dând un reproş binevenit criticului Gusti. Russo  ridică  în articol  şi valoroase probleme de  teorie şi critică  literară,  luptă pentru un  repertoriu dramatic naţional, pentru  o  literatură  naţională,  inspirată  din  istoria  şi  viaţa  de toate zilele. La  baza  literaturii  şi  criticii  literare  trebuie să  stea „cunoştinţa  omului  de când  se  naşte  şi până  moare”.  Cu competenţă vorbeşte despre tipizarea artistică.

În  timpul aflării sale  la Mănăstirea Soveja, unde a fost exilat,  A.  Russo  scrie  jurnalul  „Soveja”.  Deapănă  în  lucrare povestea  exilului său:  sosirea,  ocupaţiile  de  aici,  aruncând ironii muşcătoare la adresa stăpânirii. Imediat după 1846 apare studiul  „Poezia  poporală”.  Russo  arată că  folclorul  are  o importanţă  documentară  şi  estetică.  „Datinile,  poveştile, muzica  şi  poezia  sunt  arhivele  popoarelor. Cu  ele  oricând  se poate  reconstitui  trecutul  întunecat”.  Poezia  populară  „trebuie să  fie  obiectul  studiilor  noastre  serioase,  dacă  vrem să  aflăm cine  am  fost  şi  cine  suntem”.  Adevărata  literatură  trebuie să aibă  ca  sursă  de  inspiraţie  folclorul  cu  patriotismul său,  cu particularităţile  sale  artistice  neîntrecute. Studiul propune  şi o clasificare a poeziei populare  în cântece bătrâneşti, haiduceşti, doine şi hore.

Cei mai  rodnici  ani  de  activitate  literară  sunt  anii’50, acum  apar  „Cugetările”,  „Amintirile”,  „Cântarea  României”. Problema  centrală a  „Cugetărilor”  este  cea  a  limbii, problemă despre  care  A.  Russo  a  scris  şi  în  alte  lucrări.  Combate  cu vehemenţă  opiniile  greşite  ale  fabricanţilor  de  sisteme lingvistice,  argumentând  dialectic  concluziile  sale:  „…  lumea merge înainte şi nu se poate întoarce”. Russo apără  slavonismele  în  limba  română,  ridică  just şi  cu  pricepere  problema  neologismelor,  subliniază că adevărata  limbă  literară  ce  consemnează  „sporul  de  idei  al civilizaţiei” este „bogăţia săracului”.

„Amintirile” lui A. Russo cuprind 2 părţi:

1.Amintiri  din  copilărie  şi  adolescenţă;  2.Amintiri istorice.  Cu  un  duios  sentiment  de  nostalgie  îşi  aminteşte scriitorul  de  satul  natal  pe  Valea Bâcului  cu  oamenii  lui generoşi,  de  obiceiurile  de  atunci,  de  perioada  studiilor  din străinătate.  Amintirile  istorice  se  îndreaptă  spre  cele  mai importante  evenimente  din  istoria  Patriei.  Autorul  împarte istoria  în  două  perioade:  1.  Epoca până  la  Petru  cel  Mare;

2.Epoca după Petru  cel Mare până  la 1829. Prima  epocă  este una  de  înflorire,  iar  cea  de-a  doua  a  decăderii. Evidenţiază  2 persoane  importante din  epoca a doua: Tudor Vladimirescu  şi Ionică Tăutu. „Amintirile”  îl prezintă pe Russo ca un adevărat filosof al istoriei, cugetător şi psiholog.

Creaţia  lui  Russo  atinge  cele  mai  înalte  culmi  prin poemul  „Cântarea  României”.  Poemul  constituie  un  adevărat manifest  revoluţionar  ce  cheamă  masele să  continue  lupta pentru  idealurile  revoluţiei  de  la  1848.  Autorul  îndeamnă  cu înflăcărare  pe  feciorii  ţării să-şi oţelească  braţele  pentru încercarea  de  pe  urmă,  surparea  orânduirii  crude  şi  nedrepte. Parafrazând parcă o doină populară, expresia vieţii, încercărilor şi speranţelor omului muncii, autorul plânge durerea plugarilor oprimaţi  şi  proclamă  dreptul  celor  asupriţi  la  lupta  cea  sacră. De  la  verset  la  verset,  topindu-se  într-un  refren  zbuciumat  şi îndurerat,  zbor răscolitoare  interogaţii,  atingând  cele  mai ascunse coarde ale sufletului cititorului: „Pentru ce gemi şi ţipi,ţară bogată? …Pentru ce faţa ta e îmbrobodită? …Pentru ce curg lacrimile tale?”. A.  Russo  aude  dangătul  lanţurilor căzânde,  vede braţele  încordându-se  şi  hotărârea   înscrisă  pe  feţele oprimaţilor.  Poemul  abundă  în  imperative  impetuoase,  ce, repetându-se  în  mai  multe  versete,  se  topesc  într-un  apel tumultos  şi  energic,  patetic  şi  solemn,  scăldat  în  speranţa mântuirii:  „Cinge-ţi  coapsa,  ţară  română…  şi-ţi  întăreşte inima… miază-noapte şi miază-zi, apusul şi răsăritul, lumina şi întunericul… s-au luat la luptă… urlă vijelia de pe urmă… duhul Domnului trece pe pământ”.

Opera  lui A. Russo va rămâne nemuritoare. Ea a adus în literatură adevăratul patriotism, dragostea de ţară şi popor.

Autor: Elena Scurtu
Sursa: Biblioteca Universităţii de Stat ,,Alecu Russo”

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ