Salvată de un buletin fals

0
10

Maria Ribac
Din uşa cămăruţei în care locuieşte de peste 50 de ani, ignorând larma copiilor de pe terenul de sport, priveşte pierdută spre munţii ce răsar ca nişte pumni strânşi bine, dintr-un verde stins. Maria Ribac are 82 de ani şi trăieşte aproape de-o viaţă într-o cameră din Clubul elevilor din Săcele. Un buletin fals a salvat-o de la deportare.

Ajuns în Săcele, dacă întrebi de Maria Ribac afli repede unde o găseşti. „La Clubul elevilor. O clădire albă. În spatele curţii stă. Vă ghidaţi după larma copiilor.” Lumea îi ştie şi povestea. Simplă. A venit în ’44 din Basarabia, refugiată de frica războiului. A ajuns mai întâi la Întorsura Buzăului, la nişte rude. Apoi a venit în Săcele. A lucrat la fosta Şcoală nr. 7 ca femeie de serviciu timp de 24 de ani. A trăit o viaţă printre copii şi a înfruntat destinul din uşa cămăruţei de 15 metri pătraţi pe care i-a dat-o Primăria.

POVESTEA. „Ne-am refugiat din judeţul Hotin, comuna Corjeuţ, că aşa era atunci, cu judeţe. Acum e cu raioane”, îşi începe povestea tanti Maria, cu vocea stinsă şi cu mâinile împreunate ca pentru rugăciune. „Am plecat într-o dimineaţă. Îmi aduc aminte şi acum şi mă trec fiorii. S-a dat alarma. Vuia de ne înspăimântase pe toţi. Şi de la primărie, de acolo, ne spuseseră: când începe alarma, strângeţi ce puteţi şi fugiţi, că vine războiul. Şi a început să urle alarma. Gata, am zis. Am fugit cu căruţele umplute de fiecare cu ce avea. Haine, lucruri diverse, care puteau fi cărate mai uşor.” A trecut Prutul în România până la Iaşi. De la Iaşi, buimaci, toţi refugiaţii au luat-o care-ncotro, pe unde aveau cunoştinţe sau rude. Alţii au rămas în zonă. N-aveau unde să se ducă. „Dumnezeu ştie ce s-o fi întâmplat cu ei. Eu am ajuns în comuna Floroaia Mare, pe la Întorsura Buzăului. Acolo ştiam eu pe cineva. În anul următor, 1945, am născut un băiat. Şi am stat acolo până în 1961, când am venit aici în Săcele la nişte rude, pentru ca băiatul să facă şcoala ca lumea. Că acolo, cel puţin iarna, se chinuia. Trebuia să meargă kilometri prin nămeţi. „Dar imediat după refugiu viaţa Mariei Ribac nu a fost liniştită. A urmat un alt episod traumatizant. Prigoana basarabenilor refugiaţi în România. „Vezi Doamne, ne căutau să ne ducă acasă. Dar nu ne duceau acasă. Ne duceau în Siberia. Şi eu am avut noroc că era să se nască băiatul. Şi am stat la spital o lună, dar o cunoştinţă de la Întorsura Buzăului mi-a făcut un buletin fals. Că sunt din Dorohoi. Când veneau după mine de la Comisariat să mă prezint spuneau că am plecat la Dorohoi să-mi aduc actele. Şi în Dorohoi am fost, şi am scăpat de Siberia. Pe omul cu care am trăit eu l-au luat ruşii şi l-au dus în Siberia. Nu s-a mai întors niciodată. Că acolo, dacă te duci, nu te mai întorci.”

PESTE 23 DE ANI. Maria Ribac s-a reîntors în Basarabia. În locurile pe care le părăsise într-o dimineaţă călduţă, o dată cu sute de alţi refugiaţi. Maria retrăieşte de fiecare dată când povesteşte momentele prin care a trecut
atunci. Deşi nu-şi mai aduce aminte amănunte. Îi pare rău că şi-a părăsit locurile natale la o vârstă fragedă, când era „doar o fetişcană”, şi mare lucru nu pricepea din acel război. O alarmă pornită într-o dimineaţă i-a schimbat brusc destinul, aruncându-l peste Prut. „Când m-am dus să-mi văd locurile, când Basarbia era sub ruşi, am văzut că ăştia erau colhoznici şi o duceau bine. Aveau mai multe. Mi-a părut rău că am plecat. Aveau cereale, tot ce le trebuia. Nu mai am pe nimeni acolo. În 1968 m-am reîntors acolo pentru o lună. Era fratele meu atunci acolo. Dar a murit.” Ar vrea să se reîntoarcă în Basarbia. În locurile natale. Măcar să le vadă şi să simtă mirosul pământului de acolo, pe care nu l-a mai respirat din 1968, când a fost ultima oară în Hotin. Să mai deschidă o dată poarta casei şi să-şi amintească de zilele în care pleca la şcoală. Pe acea portiţă.

Pensie, pisici şi o nepoată

Maria Ribac trăieşte acum dintr-o pensie de refugiat de 50 de lei şi din pensia
de 300 de lei primită de la şcoala unde a muncit 24 de ani. Bănuţii îi ajung. Nu se plânge. Îşi omoară timpul îngrijind două pisici şi stând de vorbă cu elevii. Regretă doar că nu-şi poate recupera pământul şi casa din Hotin. „Nici despăgubiri nu pot să primesc, pentru că eu nu am luat actele atunci. Am avut o casă nu prea mare şi pământ destul, dar nu ştiam ce o să urmeze. Iar ca să umblu după martori sau să recuperez actele îmi trebuie putere. Iar eu nu mai pot la vârsta asta să umblu peste tot. Mi-e tare greu. A zis o nepoată că mă ajută, dar nu cred că se mai poate face ceva.”

http://www.jurnalul.ro/articole/96220/salvata-de-un-buletin-fals

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ