RSS Feed

SĂNGELE APĂ NU SE FACE -Supravieţuitorul de la Fântâna Albă

0

iunie 27, 2007 by Românism

Holovati

Anul 1940. Ruşii ocupă nordul Bucovinei, instaurează un regim de înfometare până la inaniţie pentru români şi de exterminare a celor consideraţi „duşmani ai poporului”. Unul dintre supravieţuitorii masacrului de la Fântâna Albă, în timpul căruia au fost omorâţi sute de oameni care încercau să vină în România, ne povesteşte despre acele timpuri

L-am cunoscut pe Gheorghe Holovati aşa. Plecaţi în Timişoara să aflăm despre soarta dosarelor de despăgubire ale basarabenilor şi bucovinenilor refugiaţi după iunie 1940 în Banat – cei pentru care singura opţiune de a nu trăi cu frica deportărilor în Siberia, a fost să-şi lase de izbelişte gospodăria şi să fugă în România – am dat de numărul de telefon al lui Holovati pe un bileţel lipit pe un zid din apropierea unei cafenele, în care ne anunţa că Asociaţia refugiaţilor din Basarabia şi Bucovina a rămas momentan fără sediu. La telefon, Holovati ne mărturiseşte că s-a născut în partea Bucovinei care astăzi ţine de Ucraina şi că se numără printre românii care au decis în timpul ocupaţiei sovietice din 1940-1941 să încerce să treacă graniţa prin faţa puştilor necruţătoare ale ruşilor. Adică este un martor al genocidului de la Fântâna Albă. Îl rugăm să ne povestească cum a perceput întreaga tragedie despre care istoricii scriu că este locul în care trupele NKVD au tras în plin în circa 3.000 de români. Ne răspunde cu un „da” uşor trist. Şi cu o „rugăminte”: „Vă rog să scrieţi acolo, în ziar, că asociaţia noastră a rămas fără sediu în Timişoara!”.

CUM A FOST. „Eram copil când ruşii or ajuns în sat prima dată. Şi prima dată ce-au făcut? Or avut grijă să adune toate cărţile de la şcoală, din biserică, de peste tot. Cum? Or dat un comunicat la populaţie: toată lumea să-şi ducă cărţile, nu există să rămână la cineva o carte. Aşa cum o fost ordin să predăm armament, dacă o fi avut cineva. Când n-ai carte nu mai eşti om, ai uitat tot trecutul, tot ce-a fost. Asta era şi scopul, să nu mai aibă nimeni nici o legătură cu trecutul, cu istoria, şi să înceapă ei cu istoria lor. Dacă la om îi iei cartea şi mâncarea, poţi să faci ce vrei cu el. Aşa că o început să înfometeze în mod sistematic poporul. O organizat în comună coloane de căruţe cu ostaşi, maşini militare de tip vechi care mergeau din casă în casă cu soldaţi şi adunau tot din pod, te obligau să aduni tot în saci şi să predai. Ce-ai avut: grâu, porumb, orz, secară, cartofi. Dacă ţi-o rămas ceva cartofi, n-o contat că ai copii, mai mulţi sau mai puţini. Şi plângea lumea: Da’ ce faceţi? O să vă dăm noi după aia, o să vă dăm, ziceau ei. Animalele le-am predat pe parcurs, că nu mai aveam ce să le dăm de mâncare”…
LA MUNCĂ. „După ce o înfometat poporul, atuncea o început să aducă ei după câtva timp ceva mâncare, dar numai la cei care mergeau la lucru. Era obligatoriu să mergi la muncă, pe şantiere, că au făcut un aeroport, au făcut în apropiere un garaj mare în subteran, au săpat sub un deal, pentru tancuri, maşini. La aceia le dădeau câte o jumătate de pâine neagră, neagră de-a binelea, în formă de cărămidă dreptunghiulară. Restul, cei care nu veneau la muncă, nu primea nimic. Când m-am făcut mai mare mi-am dat seama că erau bine pregătiţi pentru ocupaţie, nimic nu era întâmplător. Imediat au schimbat toate denumirile oraşelor, străzilor, de exemplu, comuna mea se numea Trestiana şi i s-a spus Dânca, aşa a rămas până azi. Şi a început persecuţia: n-aveai voie să spui o vorbă de rău despre ei… era de ajuns să spună cineva «uite, cutare a vorbit de rău Uniunea Sovietică» şi ras era de pe suprafaţa pământului. Era notat pe o listă şi când s-au adunat mai mulţi pe lista aia, a venit o dubă neagră, aşa-i spunea, şi duşi au fost… n-a mai auzit nimeni de ei. Lumea şi-a dat seama că suntem pierduţi, că murim ca nişte câini şi, ca să-şi salveze pielea, a început să fugă peste graniţă. Însă, la graniţă, ruşii trăgeau în ei ca în nişte iepuri… iar cine era prins viu era îmbarcat şi deportat”.

GENOCIDUL. „Apoi, ruşii au vrut să ştie ce are lumea în cap, cine exact are de gând să plece în România… şi au organizat un sistem de a iscodi omul; au înfiinţat birouri la Cernăuţi şi au răspândit zvonul că cine vrea să plece în România să se înscrie pe nişte liste, că îi lasă să plece legal. La început, lumea n-a mers la înscrieri, şi-a dat seama că e ceva în neregulă, că e o păcăleală. Dar ruşii au reuşit să convingă oamenii de „contrariu” motivând că aşa cum li s-a dat voie, legal, nemţilor de pe teritoriul Bucovinei să plece în Germania, fiindcă se semnase un acord între cele două ţări… tot aşa se va întâmpla şi cu românii. Iar românii au început să prindă curaj şi s-au dus să se înscrie pe listele alea. O fost şi tata. O stat acolo, la coadă, zile întregi, cu mâncare luată de acasă, ca să plătescă nu ştiu ce taxă şi să fie trecut pe listele cu români care vor să plece în România. Dar asta era numai ca să afle ruşii numărul exact al celor care vor să plece în România. Pentru ei România era de fapt Siberia.”

DE LA MARGINEA PĂDURII. „Lumea s-a înscris, însă timpul trecea, iar ruşii nu anunţau pe nimeni când putem noi să trecem graniţa. S-a dus lumea la raion: «Când ne daţi drumul? Doar aşa a fost vorba, că ne daţi drumul…». Ziceau să se adune lumea, o dat de înţeles că, dacă suntem mai mulţi, ne lasă să trecem. Şi lumea s-o adunat. Era la sfârşitul lui martie, în 1941, 30 şi 31. Era multă populaţie acolo. Comandantul ne minţea că ne dă drumul şi, în timpul ăsta , ei de fapt întăreau graniţa, au trimis oameni camuflaţi în gropi, prin pădure, cu câini, armament şi cu muniţie. Şi la 1 aprilie am hotărât să plecăm, eram sute, mii, veniţi din toate satele alăturate. Am trecut printr-o pădure şi, când eram la un kilometru de graniţă, am văzut că o parte din pădure era defrişată. Dar numai pe o porţiune, pe partea dreaptă. Era un şanţ pe marginea drumului de pădure, iar ei erau dincolo de şanţ, la rădăcinile copacilor, în gropi acoperite cu frunze. Noi n-am văzut nimic, dar era om lângă om, cu mitraliere spre noi. Apoi am văzut că a apărut un călăreţ cu un drapel cu care făcea somaţia «stai!», noi n-am auzit şi, când a tras a treia oară cu steagul, s-au pornit mitralierele din pădure. Erau zeci. A fost ca în iad, nu vedeai nici un soldat, numai gura ţevii şi flacăra mitralierelor. Auzeam urlete «vai,vai!», unu’ cădea în faţă, unu’ în spate, ţâşnea sângele peste tot. Cum ţâşneşte din gâtul găinii când o tai, aşa ţâşnea sângele din oameni. Iar eu călcam peste ei, era singura posibilitate ca să mă salvez, şi fugeam cât puteam de tare. Nu ştiu cum am reuşit să ies viu din masacrul ăla. Singura şansă era să fugim către Râul Siret, şi asta am şi făcut cu tata. Printr-un miracol am trecut râul teferi şi iată-mă încă în viaţă.” După spusele istoricilor, nici până în ziua de azi nu s-a aflat numărul exact al victimelor de la Fântâna Albă.

http://www.jurnalul.ro/articole/95853/supravietuitorul-de-la-fantana-alba


0 comments »

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Caută

Comentarii Recente

ChatVorbește instant cu noi !+