Satul Arioneşti (Donduşeni)

0
94

Atestat în 1463 numele acestei mari comune de pe malul drept al Nistrului, pe cursul lui de sus de pe teritoriul Republicii Moldova, e rostit cu o plăcere deosebită de trăitorii ei şi ai altor localităţi din zona de nord poate din cauza muzicalităţii fonetice a acestui toponim sau poate din cauza că aşezarea este pe cât de mare, pe atât şi de pitorească. Ea e situată la 27 km est de oraşul şi staţia de cale ferată Donduşeni şi la 217 km de Chişinău, şi poartă pe umeri un mare noian de istorie. Arheologii au descoperit pe malul Nistrului, pe locul numit Valea Bradului, vatra unei staţiuni umane cu o vechime de 40-42 mii de ani. Concluzia s-a făcut în baza unor oase pietrificate, obiecte de cremene tipice pentru paleoliticul târziu. Pe moşia localităţii arheologii au stabilit existenţa a încă opt vetre de sate părăsite în vechime. Trei din ele se atribuie mileniului IV-II î. Hr. Şi încă una mileniului II î. Hr., iar altele două-sec. II-IV d. Hr. în sfârşit, cea mai apropiată de timpurile noastre, dar dispărută, este o vatră umană ce datează cu sec. VIII-XII e. n. Pe locurile unde s-au aflat aşezările străvechi se găsesc urme de locuinţe, cioburi de vase vechi ş.a., obiecte tipice pentru perioadele menţionate ale istoriei acestor meleaguri.

Denumirea localităţii ne trimite la numele de persoană Arion, derivat ulterior cu sufixul-eşti, sau la antroponimul Arionescu, evoluat mai târziu prin plurizare, Arioneşti, referindu-se la un vechi proprietar de moşie sau la ascendentul unei patronimii locale. Documentar satul e atestat în anul 1463, dar, mic fiind, s-a contopit cu alt sătişor, şi mai vechi, zis şi Conceni. Amândouă s-au aflat pe moşii răzeşti până la 6 martie 1663, când Alexandru Ilieş, domnul Moldovei, confirmă dania făcută de Enache Postelnicul şi de către rudele sale, prin care aceste două sătişoare, Arioneşti şi Conceni, devin proprietatea mănăstirii Sf. Sava din laşi. Dar nu toţi răzeşii au fost de acord cu iniţiativa postelnicului Enache. La 20 octombrie 1637 caută dreptate la scaunul domniei răzeşul din Conceni Gherasim Roşea, iar la 28 octombrie 1639 şi Lupu Projescu din Arioneşti. N-a fost de acord nici Miron Costin, slujerul, care la 25 mai 1658 se plânge la domnie pentru faptul că personalul de la mănăstirea Sf. Sava ţine şi partea sa rămasă de la unchiul său Balica hatmanul. La 12 august 1650 o parte din răzeşii satelor Arioneşti şi Conceni se prezentaseră şi ei în faţa lui Vasile Voievod, dar fără succes. La 18 mai 1672 domnul Moldovei Gheerghe Duca pune capăt acestor neînţelegeri, mai confirmând odată mănăstirii Sf. Sava moşiile dăruite ei de către postelnicul Enache şi rudele sale. Dar răzeşii rămaşi fără pământul propriu, fără să fie împovăraţi prea mult de mănăstire, nu se linişteau. Despre aceasta mărturisesc documentele domniei de la 9 decembrie 1755, 3 mai 1763 şi 2 iunie 1741.

Or, tot greul lor a început în a doua jumătate a sec.XVIII, când armatele ruseşti invadează Moldova şi 49 de sate din ţinuturile Soroca şi Lăpuşna-Orhei s-au răsculat împotriva cotropitorilor străini, care-i puneau la bir, le luau vitele şi hrana, începută în martie 1773, răscoala a fost înăbuşită de către unităţile militare ruseşti spre sf. anului 1774 şi a avut consecinţe grave pentru ţăranii din Arioneşti: din 70 de familii de gospodari, care se aflau în sat în ziua de 18 iunie 1774, spre sfârşitul aceluiaşi an rămaseră 53. Alte familii au părăsit satul chiar la începutul războiului, strămutându-se peste Prut, pe moşiile aceleiaşi mănăstiri Sf. Sava şi nu s-au prea grăbit să se întoarcă, în 1803 la recensământul făcut din porunca domnitorului Alexandru Moruzi, Arioneşti se aflau în 111 gospodării, iar în s.Conceni-50. în 1817 aceşti gospodari au respins încercările administraţiei basarabeane de a-i supune jurământului de credinţă ţarului şi imperiului străin. De Conceni nu se pomeneşte, dar în Arioneşti existau 165 de gospodari cu familii numeroase, aici înregistrându-se şi cei din Conceni.

De un singur sat, Arioneşti se pomeneşte şi la recen¬sământul din 1835. Aici locuiau 160 de familii ţărăneşti, 452 de bărbaţi şi 393 de femei. Moşia aparţinea mănăstirii de la Sf. Mormânt, în sat decedase preotul Vasile Nacu rămânându-i trei copii orfani. Decedase şi diacul Zaharia Calin şi la biserică rămaseră numai dascălul Gheorghe Nacu în vârstă de 21 de ani şi soţia sa Măria în vârstă de 18 ani. Dar în sat erau mulţi bătrâni: Eudochia Plop împlinise 110 ani, Tănase Suveică şi Grigore Bradu aveau câte 99 de ani, Pelagheia Suveică, soţia lui Tănase, avea 97 de ani, Grigore Călugărescu avea 80 de ani.

Şcoala parohială bisericească a fost recunoscută de autorităţi în 1862, dar dascălul Gheorghe declară în 1815 că s. Arioneşti avuse şcoală cu mult înainte de a veni ruşii şi că unul din foştii săi elevi de la şcoală este şi preotul Vasile, originar din acest sat. Departe de oraşele europene, în 1872, în octombrie la şcoala din Arioneşti învăţau şi 25 de fetiţe, în 1871 erau învăţători Ion Simion, lacob Podprigora şi Eudochia Afanasiev. Un elev de-al lor, Ion Tricolici, ajunge să-şi facă studiile la liceul din Soroca, apoi pleacă la Seminarul pedagogic din Bairamcea, dar nu este primit pe motiv că trecuse de vârsta de 17 ani. Din 1884 şcoala are şi un cămin pentru elevii din satele vecine.

În 1887 posesorul moşiei Victor Cotoviţchi, pune la dispoziţia elevilor şcolii din sat o prisacă pentru instructaj şi experienţă. Toate problemele sătenilor-mici şi mari se rezolvau numai în instanţele judeţene. Astfel, un document fixează că la 30 mai 1891 ţăranii s. Arioneşti Nicolae Suveică, Timofei Baltă, Vasile Tricolici, Filip Ignat şi Miron Plop se plâng zemstvei judeţene şi cer un ajutor de 347 rub., căci au avut 4 boi şi 4 vaci muşcate de un câine turbat şi toate au pierit. Nu se ştie dacă cererea a fost satisfăcută, dar fapt este că fără ştirea zemstvei nu se făcea nici un pas.
La 1 octombrie 1897 în sat vine ca director al şcolii tânărul Mihai Oţel, care deschide peste un an o biblio¬tecă pentru elevi, dar şi pentru vârstnici. Peste un an tot el, cu concursul lui Alexandru Oleinic, organizează fanfara şcolii, în care cântau copiii, în 1905 aici învăţau circa 200 de copii de la vârsta de 8 ani până la -12 ani. La 8 decembrie 1908 directorul Mihai Oţel este decorat cu o medalie de aur. De mare sprijin şi ajutor îi era preotul Vladimir Cotiujinschi, care în ultimii 30 de ani preda lecţii de religie şi de comportare creştinească, în 1911 în şcoală învăţau 163 de băieţi şi 22 de fete, învăţători le erau Larisa Oatu, Dorofei Rusu, Dumitru Griţco, Alexandra Gergina. Corul bisericesc în care cântau copiii era condus de diaconul Vladimir Livoţchi.

La 28 iunie 1940 ocupaţia s-a făcut în două zile şi arioneştenii, fără radiou şi fără telefoane, au rămas aproa¬pe toţi pe loc — 3.149 bărbaţi şi femei. Odată cu noua stăpânire, au pornit şi anii lungi de nenorociri şi război provocat de Stalin şi Hitler, şi în luptele de pe diferite fronturi au fost răpuşi de gloanţe mai mulţi arioneşteni.. Apoi a venit foametea organizată de acelaşi regim stalinist şi au mai decedat din cauza subalimentaţiei zeci şi zeci de oameni. Apoi, iarăşi acelaşi regim, i-a strămutat în siberii de gheaţă pe cei mai buni gospodari din sat. Listele lor şi ale celor căzuţi pe front vor fi anexate în unul din volumele următoare. Dacă, desigur, vor fi prezentate Agenţiei „ Moldpres” de către primărie.

Astfel, după 9 ani de foamete şi deportări, la 1 august 1949, în sat rămaseră 2.819 locuitori. Şi totuşi, Arioneştii se numărau printre cele mai mari localităţi din câmpia Sorocii, printre cele mai mari şi cu cei mai harnici gospodari. Cu toate că gospodarii cei mai înstăriţi ai satului se cam spulberaseră. Oricum atmosfera era deja numai bună pentru întărirea colectivizării. Aici e cazul să menţionăm că doar kolhozurilor din cele mai bune sate li se permitea să-şi anexeze numele celui mai mare revoluţionar bolşevic şi deci kolhozul „Lenin” din Arioneşti îi era hărăzită de la bun început o cale luminoasă de dezvoltare şi se părea că aşa şi va fi. Dar nu a fost chiar aşa, pentru că gospodăria se specializa în mai multe ramuri — producerea cerealelor, pomicultura, viticultura, tutunărit, creşterea animalelor şi rezultatele nu erau chiar dintre cele mai bune. La 1 octombrie 1998 în Arioneşti funcţionau o şcoală medie, o bibliotecă, un muzeu etnografic, un ambulatoriu, o maternitate, o casă de cultură, un oficiu poştal, un punct de deservire socială, câteva magazine.
Satul se mândreşte cu oamenii lui harnici, ospitalieri şi mărinimoşi. Printre ei pot fi nominalizaţi:

Victor Puşcaş – fecior destoinic al acestui sat (n. 18.07.1943), până la absolvirea Universităţii de Stat din Moldova a fost kolhoznic, tractorist, apoi consultant principal la Ministerul Justiţiei al RSSM, judecător, preşedinte al judecătoriei raionale din Râbniţa, membru, preşedinte al Judecătoriei Supreme a RSSM. Din 1989 până în martie 1994 lucrează vicepreşedinte al Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM, vicepreşedinte al Parlamentului Republicii Moldova, apoi, confirmat de sesiunea l a Parlamentului RM de legislatura XIII, e ministru pentru relaţiile cu Parlamentul. Din 1995 e preşedinte al Judecătoriei Supreme, iar din 1996 — Preşedinte al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, concomitent îndeplinind şi funcţiile preşedintelui Consiliului Suprem al Magistraturii. Din 2001 e Preşedinte al Curţii Constituţionale a Republicii Moldova.

În domeniul jurisprudenţei activează Mihai Ciobanu, Victor Rusu, Mihai Rusu, Eugen Rusu ş.a.

Arioneştii au dat culturii naţionale din Moldova un reprezentant de seamă al artei muzicale — Victor Nevoie (n. 05.09.1943), cunoscut dirijor de cor şi profesor la Universitatea de Stat a Artelor şi la Şcoala de Arte „A.Stârcea”. E distins cu Medalia de Aur şi Diploma Festivalului de Creaţie Populară. Maestru emerit în artă.
Printre oamenii de vază ai satului îi vom mai menţio¬na pe: Victor Plopa, şef de secţie la Ministerul Culturii, Ion Suveică, doctor în ştiinţe matematice, profesor USM, Sergiu Moscalu, lector superior, Universitatea Pedagogică „Ion Creangă”, facultatea pedagogie, catedra „Metodica învăţământului primar”, Rodica Odineţ-Baltă, doctor în istorie, rectorul Institutului Relaţii Internaţionale „Perspec¬tiva”, Iurie Căpăţină, doctor în ştiinţr tehnice, conferenţiar universitar UTM, Ana Oloinic-Căpăţină, profesor de istorie la Liceul Teoretic „M.Eminescu” din Chişinău (autor de manual „Istoria universală”), Elena Jerega-Tricolici, profe¬soară de limba franceză la Liceul „Ciprian Porumbescu”, Ana Lungu-Puşcaş, profesoară de limbă română, Niculina Scripnic-Carauilean, profesoară de biologie la şcoala nr.65 din Durleşti, Svetlana Rusu, profesoară de limba română la şcoala nr.1 din Chişinău.

Mai avem şi o întreagă pleiadă din domeniul ocrotirii sănătăţii: Vlad Ciobanu, Mihai Nacu, Boris Oloinic, Nicolae şi Mircea Plopa, Ludmila Dutca-Baltă, Nina Gâlcă-Vorobiov, Victoria Carali, Victor Tricolici, Marcela Rusu-Călin.

Un aport substanţial aduc economiei naţionale: Boris Gherasim, Stanislav Rusu, Nicolae Rusu, Oleg Baban, Lilia Suveică-Căpăţină, Boris Tihan, Valentin Ursachi, Ana Ciobanu-Călugărescu, Igor Bujor, Ludmila Ţurcanu, Lilian Banari ş. a.

O enumerare de nume pentru unii înseamnă foarte puţin, dar ele confirmă că satul Arioneşti are talente profund individuale, de o mare valoare civică şi e de datoria noastră să păstrăm veriga de legătură cât mai trainică între generaţii.

REZERVAŢIA NATURALĂ RUDI-ARIONEŞTI

Cine a avut prilejul să poposească în rezervaţia Rudi-Arioneşti, a constatat că acesta este locul unde Dumnezeu a coborât lângă oameni. Cercetătoarea Tatiana Tofan-Burac susţine în cartea sa „ABC-ul naturii” următoarele: „Rudi-Arioneşti este un peisaj geografic de un farmec deosebit, această rezervaţie este una din cele mai de preţ nestemate din coroana de rezervaţii naturale din valea Nistrului de Mijloc. Situată la 10—15 km de orăşelul Otaci, pe malul drept al Nistrului, ea include în limitele sale trei defileie împădurite: Rudi, Arioneşti şi Tătărăuca, cu o suprafaţă totală de 916 ha. Povârnişurile sunt priporoase, chiar abrupte. Fenomene in¬edite, ce însoţesc aceste locuri, se întâlnesc chiar în partea superioară, la începutul defileului-stâncile cu fisuri eolente. Pe parcursul mileniilor vântul şi ploile au şlefuit calcarele sarmatice, creând forme bizare, alveolare de adâncituri şi firide eoliene. În zilele cu o anumită direcţie a vântului, ele emit sunete melodioase. Graţie acestui efect au fost numi¬te „harpe eoliene”. Din izvoare ce clipocesc printre pietre, sclipind peste lespezi, şuviţe de apă se adună într-un râuleţ, ce pe alocuri curge în cascade, ducându-şi cântul tot mai grabnic spre Nistru. Localnicii spun că apa unor izvoare ar fi tămăduitoare. S-au creat şi legende despre minunile ce le-ar fi săvârşit aceste ape izvorând din „farmacia” ascunsă în adâncul pământului. Se spune că domnitorul Moldovei Ghica Vodă, fiind atacat de o boală grea, era ţintuit la pat. Auzind despre izvorul fermecat, a urcat în caretă şi a luat calea într-acolo. După ce a făcut câteva băi cu apă de leac, s-a întors acasă călare pe cal, sănătos.

Pe la mijloc defileul se lărgeşte. Aici, pe una din terasele naturale ale povârnişului stâng, ascunsă de verdele abun¬dent al arborilor seculari se înalţă mănăstirea Rudi. Biserica, datată cu anul 1777, este unul dintre cele mai interesante edificii ale arhitecturii moldoveneşti de cult.

O plimbare prin rezervaţia Rudi-Arioneşti este şi o lecţie de istorie în aer liber. În braniştea numită „La şanţuri”, pe un deal din lunca Nistrului, se găsesc vestigiile unei cetăţui cu patru valuri de pământ, cel exterior având trei bastioane şi fiind căptuşit cu piatră. A aparţinut unei aşezări tracice din secolele VII-VI înainte de Hristos. În văgăuna numită „La trei cruci”, se află vestigiile altei ce¬tăţui getice, amplasată pe un promontoriu triunghiular în plan, protejat de trei valuri de pământ şi şanţuri”.

Eu am avut norocul să călătoresc mult, dar locuri mai frumoase ca la mănăstirea Rudi, nu am întâlnit. Ctitoria a negustorului Simion Donciu din Movilău şi a fraţilor Andronache şi Teodor Rudi, a fost întemeiată în 1772, pe pământul acestora. Datina locală susţine că biserica Sfânta Treime ar fi fost înălţată în semn de protest îm¬potriva răpirii Bucovinei de către Imperiul Austro-Ungar şi a decapitării domnitorului Grigore Ghica.

La început a fost un schit de călugări, iar din 1828 – de maici. Cutremurul din 1829 a afectat puternic toate con¬strucţiile şi aşezarea a funcţionat doar până în 1846.

Biserica Sfânta Treime, unica care a rămas din tot comple¬xul vechi de clădiri, a fost folosită ca magazie pentru stupi de albine până 1921, când a fost redeschisă graţie activităţii membrilor Secţiei din Basarabia a Comisiunii Monumentelor istorice din România, care a apreciat la justa valoare farmecul şi ineditul arhitectural, fiind unul dintre cele mai interesante edificii ale arhitecturii româneşti de cult.

Sursa: Iatp.md

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ