Satul Căpriana (Străşeni)

0
35

Pret de vreo 30 de minute de drum faci de la Chisinau pana in inima spirituala a Basarabiei – Capriana, localitate renumita prin manastirea cu acelasi nume. Am mers intr-acolo pe 2 iulie, ziua in care, acum 501 ani, Voievodul Stefan cel Mare si Sfant pleca in eternitate. Urcand prin padure, pe un drum serpuitor, ajungi pe un deal si observi intr-o vagauna un sat cu multe case aratoase – e Capriana, dar de fiecare data ochii cauta lacasul inaltat de faimosul Domnitor.

Desi e ziua de comemorare a Voievodului, la Manastire sunt cam putini enoriasi. Observ langa Biserica „Sfantul Gheorghe” o icoana imensa. Este imaginea lui Stefan cel Mare si Sfant, adusa in dar manastirii de catre urmasii domnitorului de la un liceu din Chisinau care-i poarta numele. „Am dorit si noi ca in aceasta zi sa ne inchinam slavitului Domnitor si sa aducem un omagiu sacrificiului sau intru binele neamului si credintei”, imi spune Nicolae Stratulat, directorul institutiei. Icoana este o creatie a artistului plastic Iurie Lungu, la sugestia profesoare de matematica Elena Babin si cu sustinerea parintilor, profesorilor si elevilor de la Liceul „Stefan cel Mare si Sfant” .

Discut cu oamenii din Capriana si-i intreb daca mai au locuri ce aduc omagiu Domnitorului. Aflu ca in mijlocul satului este o Troita. E de lemn si e impunatoare. „Glorie vesnica marilor domnitori ai Moldovei – pasnicului Alexandru cel Bun si puternicului Stefan cel Mare si Sfant, mari ctitori de biserici si manastiri, indemnandu-ne sa pastram sfanta credinta a neamului romanesc”. Aceasta Troita are suflul istoriei si e adusa tocmai din Tara Lapusului – Maramures de catre familia Alexandru, Aurica, Cristina si Adriana Perta-Cuza din Targu-Lapus, Romania.

… In timp ce admiram frumusetile locului, ale caselor taranesti, oamenii locului abia de mai aveau timp sa stea de vorba. Din spusele lor, din cataturi observam ca sunt simpli, dintr-o bucata, preocupati de mersul bun al gospodariei, dornici sa de-a ce au mai frumos. Grabiti, cu pielea arsa de soare, se gandeau ca mai au atatea de facut, ca au mult de prasit, de cosit. Viata la tara isi contina cursul firesc, iar oamenii sunt tot cu gandul la codrul de paine care sa le indestuleze traiul. Totusi se gasesc din cei care sa-mi spuna ca satul Capriana ar fi unul din cele mai vechi din Moldova, fiind pomenit pentru prima data in anul 1420.

Merg prin sat si zaresc o casa de toata frumusetea, de parca e din basmele romanilor, cu barne si ornamente nationale. Doua femei, cam pitigaiate, se aud intrebandu-se „Oare a cui o fi fiind si ce cauta?”. Cea mai tanara, iute de picior si de limba, se apropie. O intreb unde este stapanul casei cu pricina. Imi spune ca o ingrijeste matusa Dorica. Alearga intr-un suflet s-o cheme. Poarta mi-o deschide o femeie de vreo 80 de ani, Teodora Barcari. Urcam pe treptele care duc spre un pridvoras cu cortine de vita de vie, locul in care ieseau la intalnire, iar vara chiar dormeau, asternand fan. Matusa Teodora deschide usa, scartaie „istoric” lemnul. „E veche, eram copil…”, zice ea. Am ramas mirat cand la intrare, pe perete, am vazut pictata o icoana. Dar, mai departe, am avut impresia ca sunt intr-un muzeu de arta. Pe toti peretii imagini cu biserica satului, ingeri, arhangheli, sfinti si Mantuitorul Isus Hristos. In casa mare pe un perete imens e pictat portul de la Constanta si drapele tricolore. Ma intreb si o intreb si pe matusa Teodora, cum de au rezistat aceste imagini pe timpul comunistilor? Imi spune ca nici ea nu intelege, ca nici nu si-a pus vreodata aceasta problema. Gandesc ca e vorba de o mare si puternica credinta, ce nu poate fi stearsa, nici la propriu, nici la figurat. Manastirea Capriana a fost inchisa prin 1961, transformata in spital pentru copii bolnavi de tuberculoza. Insa aceasta casa a ramas, ca sa fie un bastion al credintei si spiritualitatii romanesti din Basarabia. Proprietarul casei Toma Barcari a fost padurar si oaspetii dadeau mai des pe la canton decat pe la casa lui, asa ca adevaratele frumuseti au fost salvate de ochii „binevoitorilor” si politrucilor. Acum, insa, ramane ca cei interesati de pastrarea trecutului sa valorifice ceea ce a lasat acest neinfricosat codrean, mai ales ca nepotii au de gand sa darame casa.

Trec pe la biserica satului, e din piatra si caramida si a fost zidita la 1863. Se incheiase deja slujba, dar am intrat in lacasul sfant si am admirat icoanele vechi alaturi de imaginile murale improspatate. Biserica de multe ori este vaduvita de enoriasii din Capriana, pentru ca mai toti pleaca la manastire. Doar din cand in cand, mai stau in carja cate o babuta sau mosnegel. Probabil isi amintesc ei, in acele clipe, de anii in care au asteptat sa se redeschida biserica si sa ingenuncheze la Domnul.

Satul Capriana impresioneaza si prin casele acoperite cu olane rosii si cu portile de lemn, care parca au ceva din „Poarta sarutului” una din faimoasele sculpturi ale lui Brancusi. Una din aceste „intrari ca-n rai” ne-a fost deschisa de Maria Macovei, care si-a amintit ca sotul si-a dorit ca poarta lor sa fie din lemn de stejar si tei, continuand traditia stramoseasca. Si casa lor, chiar daca e noua, pastreaza suflul de altadata – acoperis din olane, barne din lemn si ornamente, ce-i drept stilizate.

La un moment dat aveam impresia ca m-am ratacit. Mahalalele parca au o lume a lor, un fel de hotar, dupa cativa pasi buni parcursi, cu gandul ca ajungi in alta parte a satului, dai de o poarta care-ti intretaie calea si esti nevoit sa faci drum intors. Dar nu m-am simtit in pierdere, am fost cel mai faimos „talhar” la visine si dude. In adevaratul sens al cuvantului „m-a plouat” cu dude, numite prin partea locului si sorcovi, ca mai tarziu sa aflu ca cei din partea locului se ocupau cu crestere viermilor de matase, care mananca frunze de dude.

Drumurile de tara, desi te obosesc, au farmecul lor. Este fantastic, sa te lasi “amorezat” de sunetele, fosnetele, miracolul naturii. Sa fii un calator care ar face colb umbland descult prin sat. Esti de-al lor si simti cu adevarat ca esti al pamantului, ca toate pornesc de aici. E zapuseala, cerul e de un albastru profund, nici pomina de vreo boare de vant. Descult urc dealul Caprianei, lasand in urma un loc de poveste, cu un peisaj fermecator. De sus, se vede ca-n palma satul scaldat de verdeata la care m-as intoarce oricand.

Autor: Dinu Rusu
Sursa: Natura.md

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ