Satul Popeşti (Drochia)

0
174

La Popeşti, Drochia, unde am ajuns de data aceasta, pentru o întâlnire de suflet cu cititorii fideli, hramul a trecut deja, lăsând loc pregătirilor pentru nunţi şi cumetrii. La asemenea ocazii, toate gospodinele din mahalaua miresei sau a mirelui, depinde la cine se joacă nunta, se adună la „găteală”, cum se spune prin părţile locului. În duminica în care eram aici, la Căminul cultural din sat, s-a jucat o nuntă mare, la care aş fi rămas, desigur, dacă nu m-aş fi grăbit să scriu articolul.

Licărul speranţei

De la traseu, până la intrarea în sat, cale de vreun km, mai mult m-am întristat decât bucurat. Ruinele fostului complex zootehnic, care întâmpină pe oricine intră în Popeşti, nu au cum să creeze o bună dispoziţie. La fel şi clădirile abandonate ale fostului parcauto. Vara, bănuiesc, nu e prea evident peisajul dezolant. Nu vom căuta vinovaţii, doar să nu se înţeleagă că vina o poartă copacii, care, toamnă fiind, şi-au lăsat straiele, dezgolind un trist tablou.
Nu m-am lăsat furată de aceste sentimente, căci cei doi tineri, elevi la Liceul teoretic „Ion Creangă” din localitate, care mi-au ieşit în întâmpinare, aveau licăr de bucurie în ochi. Citiseră ei despre vizitele noastre în diferite sate şi nu ar fi crezut că revista „Natura” va veni în ospeţie şi în localitatea lor. Tinerii de la Popeşti vor să schimbe lucrurile în bine. Dovadă este şi străduinţa cu care au muncit pentru a transforma fosta baie, rămasă de izbelişte, într-un Centru local de resurse pentru tineri, singurul din întreg raionul Drochia.
La Centrul de resurse am şi făcut primul popas. Tot aici am aflat şi primele date despre Popeşti. Cel mai tânăr vizitator al Centrului local de resurse, de numai trei ani, mi-a cântat „Ghiţă” de Cleopatra şi mi-a descifrat taina: Ghiţă nu trebuie să vină cu mâna goală, ci să aducă ciocolate.

O fărâmitură de istorie

Legenda spune că denumirea satului se trage de la numele Popescu, pe care l-ar fi avut unul dintre boierii locului. Documentar satul este atestat la 1552, la început cu denumirea Fântâna Pantei. În dezvoltarea sa, satul s-a format din două părţi – care au început a fi numite Popeştii de Sus şi Popeştii de Jos, lucru valabil până astăzi. La 1802, ambele localităţi au fost dăruite Mănăstirii Sfântul Spiridon din Iaşi. În 1856 creştinii îşi zidesc o biserică de piatră, cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”. Peste şase ani, adică la 1862, este construită Şcoala parohială, administrată de biserică. La 1923, în Popeştii de Sus, erau o bancă populară, o moară de apă, alta cu aburi, o şcoală primară mixtă, o şcoală complementară, post de jandarmi, poştă rurală.
Despre ei popeştenii spun că sunt oameni gospodari, săritori la nevoie, buni creştini. Cert este că prin mahalalele în care am ajuns nu am văzut bălegar la poartă. Şi doar la Popeşti am văzut, deocamdată, ca în magazinele săteşti să se vândă televizoare şi frigidere!

– De ce tragi clopotele? – De funie!
Am avut senzaţia, deşi am sosit în ultimele minute ale vecerniei, că slujba s-a ţinut pentru noi. Intrasem în biserică împreună cu Nelly Iucol, cunoscută în sat mai ales după numele de fată – Scoferţa, cu gând de a vorbi cu părintele. În rest, ţipenie de mirean în sfântul locaş. Vocile coristelor – una dintre ele chiar fata parohului – păreau că vor să cuprindă tot satul, să intre în casele tuturor celor care nu şi-au făcut timp să treacă pe la sfântul lăcaş.
Grigore Lăcustă, parohul bisericii cu hramul Naşterea Maicii Domnului, ne-a întâmpinat cu căldură. Slujeşte la Popeşti deja de 10 ani, din 1996, când a fost redeschisă biserica. Fiind de prin părţile locului, îşi aminteşte cum, în vremurile în care religia era considerată opiu pentru popor, îşi făceau semnul crucii când treceau pe lângă poarta lăcaşului, deşi acesta era închis.
„Slavă Domnului că au fost păstrate cheile bisericii la creştinii – moş Simion Cârăpilă şi moş Chirică Trifăilă. Nu au permis nimănui să intre ca să ponegrească sfântul lăcaş. Moş Simion era chemat pe la instanţele raionale şi întrebat: „De ce tragi clopotele?”. Da el le răspundea: „De funie”.
Anul acesta biserica din Popeşti împlineşte 150 de ani. Se zice că în 1856 sfântul locaş a fost înălţat pe temelia celui vechi, din lemn. „Mândria noastră e icoana Mariei Magdalena, adusă prin 1905, din Grecia, de nişte călugări. Am avut şi un semn de la ea – în 10 ani de când slujesc aici, în ajunul sărbătorii în cinstea ei, candela a ars până a doua zi, fără a se stinge, lucru foarte rar. Asta ne-a bucurat mult – credem că este un semn divin”, spune parohul.

Pe valea Căinarului

O dimineaţă rece, dar nemaipomenit de frumoasă am admirat, în cea de-a doua zi, în valea râului Căinari, care împarte Popeştii în două. Aveam în faţă căsuţele bătrâneşti, aşezate pe partea stângă a râului, care, vopsite cu var, păreau, pe fundalul arăturii, rupte dintr-un colţ de rai. O linişte profundă inunda valea, cuprinzându-mă, pentru câteva momente, în mreaja ei. Mi-am dat seamna, contemplând frumuseţea din jur, de ce se simt mândri cei de la Popeşti – Cel de Sus le-a dăruit un peisaj de basm, pe care-l ocrotesc cum pot mai bine.

Pomul-livadă

La apa Căinarului a deprins dragostea pentru natură şi profesorul Nicolae Oleinic, acum la pensie. Înnoptase deja când am păşit în ograda dlui Nicolae. Am bătut uşurel la fereastră, aşteptând ca profesorul să iasă în prag. A acceptat cu plăcere să ne vorbească despre pasiunea lui pentru legumicultură, viticultură şi pomicultură. Într-un cuvânt, toate impresiile plăcute despre şcoală ale părinţilor actualilor elevi sunt legate de profesorul Nicolae Oleinic şi dendrariul, şi lotul experimental al şcolii.
În timp ce priveam cu atenţie fotografiile făcute pe timpuri, profesorul îmi vorbea cu drag despre vremurile în care era tânăr. „Sectorul experimental al şcolii din Popeştii de Sus era mândria instituţiei noastre, raionului, republicii. Aici aveam culturi de colecţii, vie, livadă, rozariu cu 25 varietăţi de trandafiri, dendrariu cu multe feluri de copaci şi tufari, pepenieră, florărie, prisacă. În dendrariu erau cam 70 de soiuri de copaci şi vreo 60 de tipuri de tufari. Atrăgător era copacul de plută, din care se fac dopurile pentru astupat sticlele.
În livadă erau toate speciile de pomi, dar curios pentru elevi era mărul altoit pe prăsad, părul altoit pe măr, prunul altoit pe zarzăr. Cel mai atrăgător era „pomul-livadă” – pe un copac erau altoite 15 varietăţi de mere. O adevărată podoabă! Unele fructe erau roşii, altele galbene, de diferite forme, mărimi.
Elevii erau pasionaţi de experimente, unele foarte ciudate. Unul din ele a fost când pe planta de bostan s-a altoit zămosul. Planta de cartof a fost altoită cu tomată. Surprinzător a fost că în partea aeriană se dezvoltau roşiile, iar în sol creşteau cartofii”, îmi povesteşte cu interes dl Nicolae.
Din păcate, azi nu mai putem vedea decât o parte din frumuseţile de odinioară. Elevii au doar o oră pe săptămână la disciplina educaţie prin muncă, în comparaţie cu şase câte erau prin 1963, când a fost fondat dendrariul.
Chiar dacă nu mai face experimente, dl Nicolae Oleinic nu a renunţat să cultive lintea grecească, care e mai gustoasă decât fasolea, are grijă de câteva familii de albine şi trăieşte cu bucuria că a reuşit să le cultive elevilor dragostea pentru natură.

De 16 ani sunt abonată la „Natura”

La întâlnirea cu elevii şi profesorii, pe care am avut-o în sediul Centrului de resurse pentru tineri, am înţeles că la Popeşti fidelitatea se măsoară în ani.
Alexandra Alexandruc este profesoară de geografie la Liceul teoretic „Ion Creangă” şi este abonată la revista „Natura” de prin anii 90, de când a început să predea geografia. „Trebuia să cunosc totul despre locurile pitoreşti. În afară de „Natura” nu prea aveam de unde lua informaţiile necesare pentru lecţii atât despre spaţiul nostru, cât şi despre România. Am început cariera la geografie cu excursiile prin cele mai pitoreşti locuri ale Moldovei şi în „Natura” aflam despre monumentele naturale, istorice, spirituale pe care încă nu le cunoşteam. Am îndemnat pe parcursul anilor elevii să caute informaţii în revista „Natura”, căci nu poate să fie o lecţie de geografie fără a vorbi despre locurile noastre pitoreşti”, spune Alexandra Alexandruc.
M-am bucurat s-o cunosc şi pe poştăriţa satului – dna Nina Bulgaru, care lucrează în această postură deja de 23 de ani. A recunoscut că prin mâinile ei trec toate ziarele pe care le citeşte satul, dar numai revista „Natura” îi alină sufletul. „Până nu răsfoiesc „Natura”, nu o dau oamenilor. Îmi place să citesc despre monumentele pe care le avem în R. Moldova, despre râuri şi mai ales despre plantele medicinale”. Dna Nina s-a născut şi a copilărit la Popeşti, tot aici s-a măritat şi şi-a crescut copiii. De călătorii, nici vorbă. Iată de ce, admiră locurile pitoreşti publicate în revista „Natura” şi imaginar îşi organizează excursii. „Citesc cu interes despre traseele turistice, excursiile pe care le faceţi, îmi plac nespus de mult grotele. Nu am fost niciodată pe la ele, dar le admir în „Natura”, ne spune dna Nina, căreia îi mulţumim că duce cu dragoste publicaţia noastră la casele gospodarilor de la Popeşti.

În loc de the end

Multe sunt de spus despre oamenii de la Popeşti, căci m-a uns la suflet dragostea lor pentru vatră. La fel ca şi bucuria pe care am citit-o în privirea Angelei Macuh, conducător artistic la Căminul cultural, educator muzical la grădiniţa de copii, atunci când îmi cânta în versuri legenda satului Popeşti. Am simţit dorinţa de a vedea mai bună viaţa la sat şi în cuvintele tinerei profesoare de limba şi literatura română, Raisa Maxim.
Cele două zile la Popeşti, sunt sigură, ne vor aduce noi prieteni, cu care vom mări familia revistei „Natura”. Şi vom mai trece pe la Popeşti, pe la Nelly Iucol, care ne-a fost un ghid de excepţie, pe la Centrul local de resurse pentru tineri şi ONG-ul „Generaţia Ta”, vom admira şi noi lucrări de floristică ale copiilor, încercând să observăm neobişnuitul în obişnuit şi valorosul în cotidian.

Autor: Lilia Curchi
Sursa: Natura.md
Foto: Panoramio.com

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ